Hotărâre din 24 martie 2005

(Cererea nr. 67.289/01)

În Cauza Şandor împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, preşedinte, domnii: J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul M. Villinger, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 martie 2005,

pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 67.289/01 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Agneta Şandor (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 12 septembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamanta este reprezentată de domnul Z.-F. Leszay. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie pe acesta din urmă.

3.La data de 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotărât comunicarea către Guvern a cererii. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi a fondului cauzei.

4.La data de 1 noiembrie 2004, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată Secţiei a III-a, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.Reclamanta s-a născut în 1923 şi are domiciliul la Miske, în Ungaria.

6.La 28 martie 1998, reclamanta a sesizat Judecătoria Hunedoara cu o acţiune în vederea obţinerii plăţii despăgubirilor reprezentând contravaloarea părţii nerestituite dintr-un imobil naţionalizat care îi aparţinuse.

7.Prin Sentinţa din 3 martie 1999, Judecătoria Hunedoara a obligat statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (Ministerul), la plata către reclamantă a 21.460.500 lei (ROL), cu titlu de despăgubiri, şi a 1.000.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanţa a stabilit valoarea despăgubirilor în baza unei expertize tehnice pe care o dispusese în cauză.

În plus, instanţa a dispus ca suma astfel stabilită să fie reactualizată în funcţie de data plăţii efective, în virtutea art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

8.La o dată neprecizată, Ministerul a declarat apel împotriva acestei sentinţe în faţa Judecătoriei Hunedoara. La 7 septembrie 1999, reclamanta a solicitat instanţei de apel să dispună efectuarea unei noi expertize. La 12 octombrie 1999, cererea sa a fost respinsă ca tardivă. În aceeaşi zi, tribunalul a pronunţat hotărârea în cauză, prin care a respins apelul şi a condamnat Ministerul la plata către reclamantă a 500.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată.

9.Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă din 1 februarie 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul introdus de Minister şi l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a 700.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată.

10.La 6 februarie 2000, sentinţa Judecătoriei Hunedoara a fost învestită cu formulă executorie.

11.În aceeaşi zi, reclamanta a depus o cerere în vederea efectuării plăţii la Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar Hunedoara (Direcţia), serviciu descentralizat al Ministerului.

La 25 februarie 2000, Direcţia i-a respins cererea şi a indicat reclamantei să se adreseze direct Ministerului.

12.Prin Scrisoarea din 17 martie 2000, reclamanta a transmis cererea sa Ministerului, care i-a respins-o la data de 27 martie 2000, indicându-i să se adreseze Direcţiei.

13.Ca urmare a unei a doua cereri adresate Direcţiei, reclamanta a fost din nou invitată să se adreseze Ministerului, care, la rândul său, la 2 iunie 2000, i-a respins cererea. Încă o dată, Ministerul a sfătuit-o pe reclamantă să se adreseze Direcţiei.

14.La 2 august şi 18 septembrie 2000, reclamanta a solicitat din nou Direcţiei efectuarea plăţii dispuse de către instanţele judecătoreşti sau, în caz de refuz, restituirea documentelor justificative depuse de ea în vederea obţinerii plăţii.

La 6 octombrie 2000, reclamantei i-au fost restituite toate documentele depuse anterior pentru plata despăgubirilor.

Reclamanta şi-a lichidat contul bancar.

15.La 9 martie 2004, Ministerul a informat Agentul Guvernamental că este dispus să plătească reclamantei suma de 189.018.218 lei (ROL), reprezentând suma dispusă de către instanţe, reactualizată. Pentru a putea efectua plata, Ministerul solicită reclamantei să depună Sentinţa din 3 martie 1999, învestită cu formulă executorie, şi să-i comunice coordonatele bancare.

Din informaţiile părţilor nu rezultă dacă reclamanta a furnizat aceste documente şi informaţii Ministerului.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie

16.Reclamanta afirmă că neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea sa pentru imobilul său naţionalizat, a încălcat dreptul de acces la justiţie, drept garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd următoarele:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...), de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).

A. Asupra admisibilităţii

17.Curtea aminteşte, în primul rând, că pretinsa încălcare a dreptului de acces la justiţie reprezintă o situaţie continuă, care nu ia sfârşit decât în momentul în care hotărârea judecătorească definitivă este executată. În consecinţă, termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu începe să curgă decât în momentul în care această situaţie continuă ia sfârşit (Sabin Popescu împotriva României, Cererea nr. 48.102/99, paragraful 50, 2 martie 2004). În măsura în care hotărârea definitivă nu a fost încă executată, în speţă nu se pune problema respectării termenului de şase luni.

18.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea arată că acesta nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ca atare, declară admisibil acest capăt de cerere.

B. Asupra fondului

19.Guvernul susţine că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanţelor şi al executorilor judecătoreşti în vederea executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză. În opinia sa, reclamanta nu a justificat existenţa unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. De altfel, el consideră că durata procedurii interne a fost rezonabilă, având în vedere criteriile ce reies din jurisprudenţa constantă în materie a Curţii. Guvernul invocă în special Cauza Oneryildiz împotriva Turciei (Cererea nr. 48.939/99 din 18 iunie 2002).

20.În plus, la data de 18 septembrie 2000, când a fost întreprins ultimul demers în vederea obţinerii plăţii, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris începând cu 17 septembrie 2003, conform dreptului intern în materie.

21.În consecinţă, Guvernul consideră că reclamanta nu a făcut dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte executarea hotărârii definitive din 3 martie 1999.

22.Reclamanta contestă argumentele Guvernului.

23.Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].

24.În cauza de faţă, cu toate că reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate la o acţiune specifică, aceasta nu este nici acum executată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.

Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 510-511, paragraful 41).

25.În plus, Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a Sentinţei din 3 martie 1999. Ea aminteşte că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).

26.Curtea nu poate admite nici argumentele Guvernului referitoare la pretinsa lipsă de diligenţă a reclamantei.

Timp de opt luni, începând cu 1 februarie 2000, data deciziei Curţii de Apel, şi până la 6 octombrie 2000, data la care debitorul i-a restituit reclamantei documentaţia, toate demersurile efectuate de reclamantă în vederea obţinerii plăţii datorate au fost fără succes. În aceste condiţii, nu este rezonabil a cere reclamantei continuarea diligenţelor sale.

27.În fine, dacă este adevărat că, în conformitate cu dreptul intern, deşi trecuse termenul până la care se putea cere executarea silită a sentinţei, cu toate acestea, creanţa reclamantei împotriva statului este încă validă şi suma nu i-a fost plătită. În plus, Curtea aminteşte că Ministerul însuşi, în scrisoarea din 9 martie 2004, a recunoscut existenţa datoriei şi şi-a manifestat voinţa de a efectua plata sumei reactualizate.

28.Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, prin refuzul de a executa Sentinţa din 3 martie 1999, precum şi refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa.

29.În consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie

30.Reclamanta invocă, de asemenea, şi încălcarea dreptului său de proprietate, ca urmare a refuzului statului de a-i plăti despăgubirile dispuse de către instanţele de judecată. Ea invocă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, potrivit căruia:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

31.Guvernul admite că, în baza Sentinţei din 3 martie 1999, reclamanta beneficiază de o creanţă suficient de bine stabilită şi exigibilă. În plus, el recunoaşte că această creanţă nu a fost plătită de Minister.

32.În orice caz, Guvernul consideră că autorităţile nu s-au opus niciodată plăţii sumei şi aminteşte că aceste autorităţi nu pot fi făcute responsabile pentru neexecutarea sentinţei după septembrie 2000, în lipsa cererii exprese a reclamantei în vederea executării.

33.Curtea arată că acest capăt de cerere este legat de capătul de cerere examinat mai sus şi trebuie, în consecinţă, de asemenea, declarat admisibil.

34.Pe fond, Curtea observă mai întâi că nu este contestat faptul că reclamanta are o creanţă suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă (conform cauzelor Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59, şi Jasiuniene împotriva Lituaniei, Cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003).

35.În plus, reclamanta nu a primit încă suma dispusă de către instanţele interne.

36.În consecinţă, refuzul autorităţilor de a plăti despăgubirile constituie o atingere adusă drepturilor reclamantei ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999. Această ingerinţă a fost, deci, arbitrară şi constituie o încălcare a principiului legalităţii. O astfel de concluzie face inutilă verificarea de către Curte a aspectului dacă a fost menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale (Cauza Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 31).

37.În consecinţă, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încălcat.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

38.Reclamanta consideră că neexecutarea Sentinţei din 3 martie 1999 a reprezentat, de asemenea, o atingere adusă drepturilor sale garantate de art. 1, 3, 5, 13, 14 şi 17 din Convenţie. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, ea se plânge şi de faptul că instanţele judecătoreşti nu au judecat cauza într-un mod echitabil, având în vedere nivelul despăgubirilor care i-au fost acordate. Ea invocă şi lipsa de imparţialitate a experţilor care au stabilit valoarea imobilului.

39.Având în vedere ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze afirmaţiile formulate, Curtea nu a observat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia.

40.În consecinţă, această parte a cererii este în mod vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă, conform art. 35 alin. 3 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

41.Conform art. 41 din Convenţie:

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

42.Reclamanta solicită 13.012 euro cu titlu de prejudiciu material pe care pretinde că l-a suferit, din care 7.500 euro reprezintă contravaloarea imobilului în cauză şi 5.512 euro contravaloarea terenului aferent. Ea solicită, de asemenea, 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

43.Guvernul apreciază aceste solicitări ca fiind excesive şi nedovedite. În plus, în opinia sa, suma de 5.512 euro nu poate fi plătită, în măsura în care aceasta nu a fost dispusă de către instanţele judecătoreşti. Indemnizaţia pentru imobil trebuie să se limiteze la valoarea stabilită prin Sentinţa din 3 martie 1999, reactualizată la 9 martie 2004 (paragraful 15 de mai sus).

44.Curtea aminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare antrenează, pentru statul pârât, obligaţia juridică de a pune capăt încălcării constatate şi de a elimina consecinţele acesteia, pentru a restabili, în măsura posibilului, situaţia anterioară acesteia [cauzele Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (M.C.), Cererea nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI].

45.Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei datorată neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a dispus plata de către administraţie a unei sume stabilite de către instanţele judecătoreşti, cu titlu de reparaţie pentru partea nerestituită a imobilului său naţionalizat. Această hotărâre este încă neexecutată.

În consecinţă, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive, precum şi un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administraţiei de a executa sentinţa pronunţată în favoarea sa şi de faptul că a fost direcţionată, timp de mai multe luni, de la Direcţie la Minister şi invers, aceste instituţii respingându-i, una după cealaltă, cererile sale de efectuare a plăţii. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcărilor.

46.În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul informaţiilor de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, ea acordă reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu.

B. Cheltuieli de judecată

47.Reclamanta solicită, de asemenea, 500 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa instanţelor judecătoreşti interne şi în faţa Curţii.

48.Guvernul se opune acordării acestei sume, pe care o consideră nedovedită. El nu se opune rambursării cheltuielilor pe care Curtea le apreciază ca fiind reale, necesare şi rezonabile, în lumina jurisprudenţei sale [acesta invocă, în special, cauzele Philis împotriva Greciei, Hotărârea din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 26, paragraful 76, Malama împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Cererea nr. 43.622/98, 18 aprilie 2002, şi Pialopoulos împotriva Greciei, Cererea nr. 37.095/97, paragraful 24, 27 iunie 2002].

49.Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale decât în măsura în care realitatea lor, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al valorii acestora sunt stabilite.

În speţă, Curtea observă că instanţele judecătoreşti interne au acordat reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.200.000 lei (ROL). Această sumă nu i-a fost niciodată plătită. În plus, reclamanta a prezentat Curţii facturi în valoare de 4.985 forinţi ungureşti în ceea ce priveşte cheltuielile implicate de procedura în faţa Curţii, în special pentru poştă.

Având în vedere ansamblul informaţiilor aflate la dispoziţia sa şi criteriile anterior menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă şi acordă reclamantei suma de 160 euro, cu titlu de cheltuieli.

C. Majorări de întârziere

50.Curtea apreciază adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA:

1.declară, cu şase voturi contra unul, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (acces la justiţie) şi pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;

2.hotărăşte, cu şase voturi contra unul, că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3.hotărăşte, cu şase voturi contra unul, că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;

4.hotărăşte, cu şase voturi contra unul:

a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 6.500 euro (şase mii cinci sute euro) pentru prejudiciul material şi moral, precum şi 160 euro (o sută şaizeci euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;

b)că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente;

5.respinge, cu şase voturi contra unul, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 martie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Mark Villinger,

grefier adjunct

La prezenta hotărâre se află anexat, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 74 alin. 2 din Regulament, conţinutul opiniei dizidente a doamnei judecător R. Jaeger.

OPINIA DIZIDENTĂ

a doamnei judecător Jaeger

Nu am votat cu majoritatea pentru că, în materie civilă, hotărârea definitivă poate fi urmată de o procedură de executare, care începe cu învestirea, de către judecător, a hotărârii cu formulă executorie. În măsura în care procedurile administrative intră în câmpul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Convenţie (şi sunt incluse în noţiunea de "drepturi cu caracter civil") şi în care dreptul intern prevede reguli similare sau identice pentru hotârârile pronunţate împotriva Guvernului sau organelor administrative, aceştia pot, de asemenea, în cazul în care refuză să se conformeze unei hotărâri definitive, să demareze o procedură de control jurisdicţional, întrucât acest lucru constituie o posibilitate deschisă celor două părţi din proces. Convenţia nu cere ca autorităţile administrative să fie supuse unor dispoziţii diferite, ci doar ca ele să utilizeze în mod rezonabil şi întemeiat dispoziţiile aplicabile, chiar dacă executarea unei hotărâri poate dura mai mult.

În România, procedurile de executare sunt deschise autorităţilor administrative, aspect recunoscut de Curte în decizia adoptată în Cauza Manoilescu şi Dobrescu împotriva României şi Rusiei (Cererea nr. 60.861/00). În această cauză, refuzul unei primării din România de a se conforma unei hotărâri definitive a fost sancţionat de către instanţele interne, iar Curtea a concluzionat că procedura în cauză nu era contrară Convenţiei, cu toate că reclamanţii au trecut, în van, prin proceduri de executare care au durat aproape trei ani. Subscriu în totalitate la această constatare a neîncălcării. Hotărârile definitive nu sunt, în mod automat, executorii şi contestaţiile la executare pot fi întemeiate, chiar dacă acestea sunt introduse de Guvern sau de orice alt organ administrativ.

Curtea nu a fost chemată să analizeze chestiuni de acest tip în jurisprudenţa sa anterioară, de exemplu în hotărârile Hornsby împotriva Greciei (Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 495) sau Metaxas împotriva Greciei (Cererea nr. 8.415/02, 27 mai 2004). În aceste cauze şi în altele precedente, refuzul de a se conforma unei hotărâri definitive nu era motivat în nici un mod. În ceea ce mă priveşte, lipsa justificării neexecutării este crucială. Această chestiune trebuie analizată nu doar prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 31), ci şi sub aspectul art. 6 alin. 1.

Procedurile de executare prevăd garanţii specifice pentru debitor. Nu văd de ce Guvernul sau un organ administrativ nu ar putea beneficia de aceste dispoziţii. Trebuie să fie posibilă, în cadrul procedurii de executare, prezentarea de informaţii noi, apărute după pronunţarea hotărârii definitive - de exemplu, trebuie să poată fi precizat care este, în practică, organul care trebuie să efectueze plata sumei menţionate în hotărârea definitivă. Acesta este motivul pentru care instanţa judecătorească trebuie să învestească hotărârea cu formulă executorie, astfel cum a procedat în speţă o instanţă românească, în faţa căreia putea fi introdusă o nouă acţiune.

În opinia mea, nu se poate constata o încălcare decât în cazul în care Guvernul sau organul administrativ în cauză nu este în măsură să prezinte un oarecare motiv rezonabil care să justifice refuzul de a executa imediat hotărârea definitivă şi se află, astfel, la originea unei întârzieri considerabile. Aceasta ar fi putut constitui problema în speţă, lucru care ar fi justificat constatarea unei încălcări. Însă hotărârea adoptată de majoritate nu privea această chestiune.