Norme tehnice din 28 septembrie 2022

Articolul 1

(1)Normele tehnice privind compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate stabilesc compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor pentru terenuri normale stațional sau puțin modificate antropic și pentru terenuri degradate.

(2)Regenerarea arboretelor în terenuri normale stațional sau puțin modificate antropic se realizează pe cale naturală, în cazul aplicării tratamentelor care favorizează instalarea și dezvoltarea semințișului, pe cale artificială prin plantații, semănături directe, butășiri sau mixt.

Articolul 2

Modalitățile de realizare a compozițiilor de regenerare sunt următoarele:

a)împăduriri propriu-zise - în cazul instalării culturilor forestiere pe terenuri pe care pădurea nu a existat anterior sau de pe care a fost înlăturată de multă vreme, de regulă, o perioadă de amenajare de 5/10 ani - poieni, goluri, terenuri erodate, nisipuri mobile, terenuri neforestiere destinate înființărilor perdelelor forestiere de protecție;

b)reîmpăduriri - în cazul reinstalării vegetației forestiere pe terenuri de curând despădurite, după tăieri rase, pe cele dezgolite în urma calamităților și pe cele care au fost ocupate temporar din fondul forestier național, precum și împăduriri care se execută în scopul substituirii, refacerii sau ameliorării arboretelor necorespunzătoare stațional;

c)completarea regenerărilor naturale - respectiv plantații și semănături directe care se execută sub masivul pădurii sau după exploatarea acesteia, în scopul completării suprafețelor neregenerate, înlocuirii semințișului vătămat sau a celui alcătuit din specii nedorite, promovării unor specii valoroase, insuficient reprezentate în arboretul matern.

Articolul 3

(1)Alegerea speciilor în vederea realizării unor culturi forestiere corespunzătoare condițiilor staționale și funcțiilor social-economice atribuite se stabilește în funcție de compoziția-țel optimă pentru fiecare suprafață destinată lucrărilor de regenerare.

(2)Prin compoziția-țel optimă se înțelege asocierea și proporția speciilor din cadrul unui arboret, corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure, care îmbină în modul cel mai favorabil exigențele ecologice ale speciilor din cele mai valoroase proveniențe cu cerințele social-economice, în momentul final al existenței lui.

(3)Compozițiile de regenerare reprezintă ponderea speciilor principale provenite din regenerarea naturală și a celor introduse artificial, în culturile create. Stabilirea corespunzătoare a speciilor propuse la înlocuirea arboretelor prezintă o importanță fundamentală în silvicultură și trebuie să se facă în urma unei analize temeinice ecosistemice a condițiilor staționale, în special de sol și de climă, a vegetației existente, naturală sau introdusă, și chiar a vegetației erbacee, întocmindu-se fișa stațională.

(4)Asocierea speciilor forestiere în culturi se va face în funcție de:

a)specificul stațional;

b)caracteristicile biologice ale speciilor;

c)destinația culturii.

(5)În raport cu caracteristicile menționate, o cultură silvică poate fi constituită dintr-o singură specie - cultură pură sau monocultură - sau din mai multe specii - cultură amestecată. Amestecul poate fi intim, grupat sau mixt.

(6)Speciile și ecotipurile utilizate la împădurire trebuie să fie rezistente la climă și fără impact negativ asupra biodiversității.

(7)La împăduriri se vor utiliza materiale forestiere de reproducere din speciile și ecotipurile de arbori care sunt adecvate condițiilor climatice viitoare ale României.

(8)Se interzice împădurirea sau reîmpădurirea pe terenuri agricole cu valoare naturală mare, pajiști sau zone umede, cu excepția refacerii habitatului, care să contribuie în mod pozitiv la obiectivele de conservare a biodiversității, managementul apei și protecția solului.

(9)Împădurirea urbană se realizează printr-o abordare la nivel de peisaj care să contribuie la consolidarea conectivității cu zone naturale sau seminaturale, cu accent pe conectarea habitatelor cu infrastructura verde și coridoarele ecologice.

(10)Pentru proiectele de împădurire și reîmpădurire care urmează să fie realizate în zonele expuse și vulnerabile la pericolele climatice, în special la secetă și inundații, s-au stabilit cerințe speciale, inclusiv la nivel regional, care sunt prezentate detaliat în Ghidul privind compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate.

Articolul 4

(1)La alegerea speciilor pentru împădurire se are în vedere corelarea funcțiilor pe care trebuie să le îndeplinească culturile respective cu cerințele speciilor și specificul condițiilor naturale.

(2)Condițiile fizico-geografice și vegetația forestieră reprezintă indicatori semnificativi ai condițiilor ecologice, iar compozițiile de regenerare s-au fundamentat pe ansambluri de stațiuni - vegetație, care reprezintă grupe de tipuri de stațiuni și de tipuri de pădure ecologic echivalente, denumite convențional grupe ecologice.

(3)La constituirea grupelor ecologice s-au avut în vedere în primul rând condițiile de climă, relief, substrat, sol, ape supra și subterane, care este necesar să prezinte în cadrul aceleiași grupe ecologice un grad înaintat de omogenitate, dar și coexistența unor tipuri naturale de pădure apropiate ca specific în cadrul grupei ecologice respective, care să permită aplicarea acelorași măsuri silviculturale, în primul rând de regenerare.

(4)Grupa ecologică se determină în funcție de etajul sau zona bioclimatică și de datele din amenajamentul silvic, astfel:

a)tipul de stațiune (TS) se determină pe baza:

(i)elementelor obținute prin întocmirea fișei staționale și eventual prin cartare stațională specială;

(ii)indicațiilor oferite de vegetația lemnoasă și erbacee -tip de pădure, tip de floră indicatoare;

(iii)factorilor staționali care se manifestă limitativ pentru creștere;

b)tipul natural fundamental de pădure (TP) se determină pe baza:

(i)datelor din amenajamente sau alte documente/studii;

(ii)elementelor de caracterizare a vegetației naturale existente;

(iii)investigațiilor efectuate în arborete vecine, cu condiții staționale asemănătoare;

(iv)elementelor de caracterizare a florei indicatoare specifice tipului natural fundamental de pădure;

(v)altor informații.

Articolul 5

(1)Schemele de împădurire reprezintă dispozitivul de amplasare pe teren a speciilor din compoziția de împădurire și numărul de puieți pe unitatea de suprafață.

(2)Factorii care influențează alegerea unei scheme de împădurire pot fi de natură silvobiologică, ecologică, tehnico-economică, iar numărul de puieți sau de vetre la hectar variază în funcție de caracteristicile speciei principale, de etajul sau zona de vegetație, de bonitatea stațiunii, de tipul de cultură și de categoria de teren. De regulă, în cazul speciilor repede crescătoare și în stațiunile de bonitate superioară se va utiliza un număr mai mic de puieți la hectar, în timp ce în cazul speciilor cu creștere mai înceată în tinerețe și în stațiunile de bonitate inferioară se va utiliza un număr mai mare de puieți.

Articolul 6

(1)Împăduririle se execută prin semănături directe, plantații, mai rar prin butășiri directe.

(2)Semănăturile directe se realizează în special la brad, molid, cvercinee, pin negru și mesteacăn, iar modalitatea de realizare diferă în funcție de temperamentul speciilor, de expoziție, de înclinarea terenului, de condițiile pedostaționale.

(3)Plantarea este tehnica de împădurire prin care se instalează majoritatea culturilor forestiere. Criteriile de stabilire a dimensiunilor și calității puieților sunt cele prevăzute de standardele în vigoare.

(4)Butășirile directe se utilizează la înființarea culturilor de răchită și în cazul folosirii sadelor.

(5)Indiferent de metoda de împădurire, lipsurile grupate - mai mari de 4 puieți la un loc - sau pierderile din cauza calamităților vor fi completate sau refăcute în maximum 1 an de la constatare. În cazul refacerilor, completările se vor efectua în maximum un an de la înlăturarea factorului vătămător.

Articolul 7

Principalele lucrări de întreținere a culturilor sunt: retezarea puieților, revizuiri, mobilizarea solului, îndepărtarea vegetației copleșitoare prin descopleșiri - degajări. Aceste lucrări se vor efectua de la instalarea culturii și până la încheierea stării de masiv.

Articolul 8

(1)Compoziția de regenerare se referă la întreaga suprafață a unității staționale, prin împădurire urmând să se introducă speciile care nu s-au regenerat natural sau cele care se recomandă a fi utilizate, în scopul creșterii productivității arboretelor din grupa ecologică respectivă.

(2)În toate cazurile este necesar ca să se procedeze mai întâi la determinarea desimii, compoziției și viabilității semințișului instalat în mod natural, a modului de răspândire și a posibilităților de utilizare a acestora în compoziția viitorului arboret. Completările se vor face, de regulă, cu puieți bine dezvoltați.

Articolul 9

Problema împăduririi terenurilor degradate este de importanță deosebită, având în vedere condițiile grele de vegetație oferite de aceste terenuri, extinderea acestor terenuri, consecințele ecologice și economice negative ale proceselor de degradare. Prin urmare, problema reconstrucției ecologice prin împădurire a acestor terenuri este o problemă de importanță strategică națională.

Articolul 10

(1)Terenurile degradate destinate împăduririi sunt cartate stațional, scopul fiind de a caracteriza, clasifica și separa pe teren și pe hărți unități staționale cât mai omogene, care se diferențiază între ele, în anumite limite de variație ale condițiilor staționale. Cartarea în scop silvoameliorativ a acestor terenuri presupune ca fiecare unitate delimitată să prezinte caracteristici staționale care să reclame măsuri distincte de consolidare, ameliorare și punere în valoare, prin culturi forestiere, a terenului luat în considerare.

(2)Criteriile de cartare ale metodei staționale unitare sunt următoarele:

a)natura degradării și, respectiv, categoria de teren degradat;

b)poziția fitoclimatică a locului;

c)forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului respectiv;

d)tipul de sol și caracteristica lui de bază.

(3)Metoda de cartare are la bază o schemă generală de clasificare stațională a terenurilor degradate. Pentru identificarea unităților staționale în funcție de aspectul lor exterior și de caracterele solului, acestea vor fi separate pe teren, separate și numerotate pe materialul cartografic, iar apoi descrise și caracterizate. Descrierea se va face arătându-se, rând pe rând, natura degradării și categoria de teren degradat, etajul fitoclimatic, forma de teren degradat, altitudinea, panta, expoziția, tipul de sol, profunzimea și textura solului, gradul de

înierbare, roca subiacentă, iar caracterizarea se va realiza cu ajutorul notațiilor prezentate, stabilind pentru fiecare unitate stațională câte o formulă stațională, formată din trei litere mari și o cifră referitoare la criteriile metodei, care arată specificul ecologic și potențialul productiv al terenului respectiv.

(4)Unitățile staționale se încadrează în tipuri staționale, în funcție de formulele staționale. Tipul stațional cuprinde unitățile staționale cu aceeași formulă stațională și reprezintă unitatea operativă de lucru, pentru care se stabilește tehnologia de ameliorare.

(5)Codificarea tipurilor de stațiune de terenuri degradate (TSD) se face utilizând următoarele simboluri:

a)natura degradării și, respectiv, categoria de teren degradat vor fi notate cu:E - terenuri erodate;R - râpi și taluzuri naturale;D - depozite naturale de materiale deplasate;F - terenuri fugitive (alunecătoare);N - terenuri nisipoase;H - terenuri sărăturate;M - terenuri mlăștinoase;T - terenuri turboase;W - terenuri excavate;X - terenuri deranjate;Y - terenuri haldate;

b)poziția fitoclimatică a locului se va nota cu:C - etajele Ss și CF;D - regiunea de deal - FD1, FD2 și FD3;M - stațiuni din regiunea de muncele - FD4, FM1 și FM2;A - stațiuni din regiunea munților înalți - FM3 și Sa;

c)forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului respectiv, reprezintă intensitatea, forma degradării sau a terenului și va fi notat cu o cifră (1, 2, 3 ....);

d)tipul de sol și caracteristica lui de bază sau alte caracteristici ale degradării vor fi notate cu o literă mare (A, B, C ...).

Articolul 11

(1)Terenurile cu destinație agricolă, care chiar dacă nu sunt vizibil afectate de degradare, prezintă condiții staționale diferite de condițiile terenurilor din fondul forestier național, acestea fiind apropiate de specificul terenurilor degradate.

(2)Soluțiile de împădurire a terenurilor cu destinație agricolă se stabilesc în baza studiilor de teren și au în vedere soluțiile de împădurire specifice terenurilor slab erodate sau a altor categorii de terenuri afectate slab de degradare, în funcție de factorii limitativi identificați, cuprinse în Ghidul privind compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate, în vigoare.

(3)Este interzisă împădurirea terenurilor cu destinație agricolă care au fost cartate prin planurile de management ale ariilor naturale protejate ca ecosisteme cu valoare conservativă ridicată, precum rariștile naturale, stâncăriile, mlaștinile, grohotișurile, tufărișurile, pădurile aluviale, ecosistemele edificate de plante ierboase.