Hotărâre din 15 februarie 2007

(Cererea nr. 19.997/02)

Strasbourg

În cauza Boldea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:

domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandstrom, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 25 ianuarie 2007,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.997/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Marian Boldea (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamantul este reprezentat de domnul D. Crăciun, avocat în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.La data de 2 decembrie 2005 Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 alin. 3, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi locuieşte la Timişoara.

A. Originea cauzei

5.Reclamantul este conferenţiar universitar la Facultatea de automatică şi informatică a Universităţii Politehnice din Timişoara.

6.La data de 9 martie 2001, cu ocazia unei reuniuni a corpului didactic al catedrei de informatică a facultăţii, decanul acesteia a abordat problema plagiatului privind publicaţiile ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P., apărute în luna decembrie 2000, precum şi alte teze de doctorat şi lucrări de licenţă. Pe fondul unei nemulţumiri generale la adresa publicaţiilor realizate în cadrul catedrei, mai mulţi profesori şi-au exprimat părerea asupra aşa-zisului plagiat. Ei au constatat că cei doi autori preluaseră multe definiţii din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul a fost singurul care a afirmat că publicaţiile ştiinţifice în discuţie constituiau un plagiat. Concluzia reuniunii a fost că nivelul ştiinţific al publicaţiilor scăzuse şi că se recomanda să se evite publicarea unor articole care se limitau la reproducerea unor definiţii deja existente şi să se aducă noi contribuţii. S-a mai adăugat faptul că publicaţiile lui A.S. şi lui L.P. nu constituiau un plagiat, dar că ele nu reprezentau nici referinţe ştiinţifice în materie (nu se iau în considerare aceste lucrări). Celor doi autori li s-a adresat un avertisment verbal.

Prin Decizia din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad hoc a facultăţii a propus înfiinţarea unei comisii de arbitraj însărcinate cu soluţionarea diferendului şi realizarea unui studiu aprofundat al publicaţiilor în discuţie. Curtea nu a fost informată de rezultatele acestor propuneri.

B. Procedura penală împotriva reclamantului pentru calomnie

7.La data de 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au depus fiecare o plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantului, căruia i-au imputat faptul că i-a acuzat de plagiat în timpul reuniunii din 9 martie 2001.

8.La data de 11 septembrie 2001, Judecătoria Timişoara a conexat cele două plângeri penale.

9.În şedinţa publică din 9 octombrie 2001 Judecătoria Timişoara l-a audiat pe reclamant şi a admis proba verităţii, în temeiul art. 207 din Codul penal. El a depus articolele părţilor vătămate şi fragmentele relevante din teza de doctorat pretins plagiată.

10.La data de 27 noiembrie 2001 Judecătoria Timişoara a audiat 2 martori care participaseră la reuniunea din 9 martie 2001. V.M., coordonatorul tezei părţilor vătămate, a declarat că în opinia sa, deşi contestabile, publicaţiile părţilor vătămate nu constituiau un plagiat. De asemenea, el a apreciat că afirmaţiile reclamantului au fost făcute cu rea-credinţă. Martorul U.M. a declarat că nu se poate pronunţa asupra pretinsului plagiat sau asupra intenţiei reclamantului atunci când i-a calificat pe colegii săi drept "plagiatori".

11.Prin Sentinţa din 27 noiembrie 2001 Judecătoria Timişoara a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 10 lit. b)^1 din Codul de procedură penală, însă l-a condamnat la plata unei amenzi administrative de 500.000 lei (ROL) (circa 20 EUR) în temeiul art. 18^1, coroborat cu art. 91 din Codul penal. De asemenea, instanţa l-a condamnat să le plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată ocazionate, în valoare de 2.120.000 ROL (circa 80 EUR).

12.Fragmentul relevant din această sentinţă are următorul text:

Din probatoriul administrat în cauză: declaraţia inculpatului raportul nr. 262/01 a Facultăţii de Informatică şi Calculatoare, articolul intitulat «Indicatori pentru caracterizarea fiabilităţii şi disponibilităţii» aparţinând părţilor vătămate, capitolul 2 din teza de doctorat pretins plagiată, semnată de N.P., copia procesului-verbal din data de 9 martie 2001, declaraţiile martorilor U.M. şi V.M., instanţa reţine următoarea stare de fapt:

Părţile au calitatea de cadre didactice la Universitatea Politehnică din Timişoara, departamentul de calculatoare iar în data de 9 martie 2001, în cadrul unei şedinţe a colectivului acestui departament inculpatul a afirmat public, că părţile vătămate sunt «plagiatori» pe motiv că un articol semnat de aceştia copiază un capitol dintr-o teză de doctorat. Deşi articolul semnat de partea vătămată cuprinde structural şi chiar conceptual definiţii din alte lucrări, totuşi, intenţia acestora nu a fost de a reproduce, respectiv de a copia aceste lucrări. Pe de altă parte, infracţiunea de calomnie presupune afirmaţii maliţioase, făcute cu rea-credinţă şi cu intenţia de a leza demnitatea, cu privire la fapta care dacă ar fi adevărată ar atrage una din sancţiunile prevăzute de textul incriminator.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar şi din declaraţiile martorilor, rezultă că inculpatul a făcut afirmaţiile cu rea-credinţă şi cu intenţia de a leza demnitatea părţilor vătămate, afirmaţii care dacă ar fi adevărate ar atrage pentru părţile vătămate o sancţiune disciplinară sau dispreţul public.

Fiind îndeplinită şi condiţia publicităţii, instanţa constată că din punct de vedere formal fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de «calomnie» prevăzută de articolul 206 Cod penal.

Din punct de vedere substanţial, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, deoarece este vorba de o ceartă între colegi din orgoliu profesional, inculpatul aflându-se la primul contact cu justiţia.

13.La data de 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat un recurs împotriva sentinţei judecătoriei. El a susţinut în principal lipsa de motivare a sentinţei pe baza probelor aduse în timpul procedurii, atât de el însuşi, cât şi de părţile vătămate, şi aceasta cu toate că ar fi putut beneficia de proba verităţii prevăzută de art. 207 din Codul penal. Mai mult, el a afirmat că judecătoria s-a limitat la a constata reaua sa credinţă fără a se sprijini pe niciun element de probă şi nu a luat deloc în considerare legislaţia referitoare la drepturile de autor şi drepturile conexe. Părţile vătămate au formulat şi ele recurs împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă.

14.Prin Decizia din 22 martie 2002 Tribunalul Timiş a respins cele două recursuri. În ceea ce priveşte recursul reclamantului, instanţa a dispus următoarele:

Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate precum şi în limitele articolului 385^6 din Codul de Procedură Penală, se constată că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii sancţiunea administrativă aplicată inculpatului fiind corect individualizată astfel că în ceea ce priveşte apelul inculpatului acesta pentru considerentele expuse urmează a fi respins în baza articolului 385^15 1) b din Codul de Procedură Penală.

15.Recursul părţilor vătămate a fost respins ca tardiv.

II. Dreptul intern pertinent

A. Codul penal

16.Articolele relevante din Codul penal prevăd următoarele:

Articolul 18^1Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

"(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (...)

(3)În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91."

Articolul 91Sancţiunile cu caracter administrativ

"Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: (...)

c)amendă de la 100.000 ROL la 10.000.000 ROL."

Articolul 206

Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare între trei luni şi trei ani sau cu amendă.

Articolul 207

Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.

17.Codul penal a fost modificat substanţial în anul 2004 prin Legea nr. 301/2004, a cărei intrare în vigoare este prevăzută pentru data de 1 septembrie 2008. Noul text referitor la calomnie prevede următoarele:

Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public se pedepseşte cu zile-amendă, de la 10 la 120.

(...)

18.Codul penal a fost modificat şi completat prin Legea nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 2 iunie 2005.

Articolul unic al acestei ordonanţe de urgenţă prevede următoarele:

(...)

1.La articolul I punctul 2, alineatul (1) al articolului 206 va avea următorul cuprins:

«Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. (...)»

Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea şi altor legi a abrogat art. 205-207 din cod.

B. Codul civil

19.Articolele relevante din Codul civil prevăd următoarele:

Articolul 998

Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

"ARTICOLUL 999

Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

20.Reclamantul se plânge de faptul că nu i-a fost judecată în mod echitabil cauza, susţinând că a fost condamnat la plata unei amenzi administrative în absenţa oricărei dovezi pertinente şi fără ca instanţele să fi răspuns argumentelor pe care el le-a expus. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)

A. Asupra admisibilităţii

21.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea arată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

1.Argumentele părţilor

22.Guvernul apreciază în primul rând că intră în competenţa Curţii să examineze erori de fapt şi de drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care ele ar putea să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

23.În al doilea rând, Guvernul consideră că instanţele interne care au examinat cauza s-au pronunţat motivat asupra argumentelor formulate de reclamant în apărarea sa. El face trimitere la jurisprudenţa Curţii, conform căreia art. 6 alin. 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, însă fără a se putea înţelege că impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Problema de a şti dacă o instanţă nu a respectat obligaţia de motivare, prevăzută de art. 6 din Convenţie, nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).

24.Astfel, în opinia Guvernului, Judecătoria Timişoara a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi s-a pronunţat asupra relei-credinţe a reclamantului. Ea a luat în considerare plângerile părţilor vătămate, documentele prezentate de părţi şi declaraţiile martorilor. Deşi Judecătoria Timişoara nu a înlăturat în mod expres argumentele reclamantului, Guvernul apreciază că, reţinând existenţa faptei pretinse de părţile vătămate şi elementul subiectiv al infracţiunii, judecătoria s-a pronunţat indirect asupra pledoariei persoanei în cauză şi că, prin urmare, celelalte argumente invocate de către reclamant ar putea fi considerate inutile.

25.În ceea ce priveşte decizia Tribunalului Timiş, Guvernul arată că instanţa de recurs a reiterat motivarea Judecătoriei Timişoara (Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-VIII, p. 2.930, § 60).

26.În sfârşit, în opinia Guvernului, reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie, iar instanţele au respectat pe deplin garanţiile de independenţă şi imparţialitate, de celeritate, de publicitate şi de egalitate a armelor.

27.Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

2.Aprecierea Curţii

a)Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii

28.Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor la proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Convenţia nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate temeinic de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerile de probe ale părţilor, fără a le stabili relevanţa (Perez împotriva Franţei [MC] nr. 47.287/99, § 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citată mai sus, § 59).

29.Cu toate acestea, dacă art. 6 alin. 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, el nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument (Van de Hurk, citată mai sus, § 61). Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii. Mai mult, instanţa trebuie să ţină cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în instanţă şi de diferenţele existente în statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentare şi redactare a sentinţelor şi deciziilor. De aceea, problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare ce rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, citată mai sus, § 29).

30.În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii şi să nu se fi mulţumit cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle, citată mai sus, § 60).

b)Aplicarea principiilor generale în speţă

31.Curtea observă că Judecătoria Timişoara l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi administrative, după ce a stabilit faptele şi a apreciat că elementul intenţional şi caracterul public al faptelor erau îndeplinite în cauză. Cu toate acestea, instanţa nu a făcut nicio referire concretă la elementele de fapt ce ar fi putut justifica concluzia referitoare la vinovăţia reclamantului şi caracterul public al faptelor reţinute. Ea s-a limitat la a afirma că aceste condiţii erau îndeplinite în speţă.

32.Desigur, în general, nu este de competenţa Curţii să examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC] nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi, în special, curţilor şi tribunalelor (Perez, citată mai sus, § 82, şi Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 115, CEDO2000-VII). Totuşi, în cauza de faţă, Curtea observă că Judecătoria Timişoara nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii şi că nu a analizat probele depuse de reclamant, ceea ce i-ar fi permis să le înlăture, dacă era cazul, într-un mod motivat, pe cele pe care nu le considera relevante.

33.Mai mult, instanţa care s-a pronunţat asupra recursului reclamantului nu a răspuns deloc motivelor acestui recurs, întemeiate, în special, pe lipsa de motivare a sentinţei pronunţate în primă instanţă. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva hotărârile, pe care art. 6 alin. 1 din Convenţie le-o impune instanţelor, nu poate fi înţeleasă în sensul de a da un răspuns detaliat la fiecare argument [Perez, citată mai sus, § 81, Van de Hurk, citată mai sus, p. 20, § 61, şi Ruiz Torija, citată mai sus, § 29; a se vedea şi Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.) nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX], trebuie constatat că, în speţă, Tribunalul Timiş nu a făcut decât să facă trimitere la considerentele sentinţei pronunţate de Judecătoria Timişoara. Chiar dacă aceasta poate constitui o motivare prin preluarea motivelor instanţei inferioare în sensul Cauzei Helle împotriva Finlandei (hotărâre citată mai sus, § 56), ar fi fost necesară o hotărâre motivată în detaliu şi completă din partea Judecătoriei Timişoara pentru a putea considera drept echitabilă procedura îndreptată împotriva reclamantului. Or, nu aceasta a fost situaţia în speţă, aşa cum s-a constatat mai sus.

34.Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantul are motive temeinice să susţină că hotărârile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului Timiş nu au fost suficient motivate şi că reclamantului nu i-a fost judecată în mod echitabil cauza privind condamnarea sa la plata unei amenzi administrative.

35.În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie

36.În opinia reclamantului, condamnarea sa pentru calomnie i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:

1.Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunică informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2.Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

A. Asupra admisibilităţii

37.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

1.Argumentele părţilor

38.Guvernul recunoaşte că sentinţa Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001, menţinută prin Decizia Tribunalului Timiş din 22 martie 2002, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.

Cu toate acestea, el susţine că această ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era necesară într-o societate democratică, în spiritul art. 10 alin. 2 din Convenţie.

39.În primul rând, el argumentează că amenda administrativă era prevăzută de art. 18^1 şi 91 din Codul penal şi că rambursarea cheltuielilor de judecată era întemeiată pe art. 193 din Codul de procedură penală şi pe art. 998 din Codul civil. În opinia Guvernului, aceste norme respectă cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate dezvoltate de jurisprudenţa Curţii.

40.În al doilea rând, ingerinţa a urmărit un scop legitim, şi anume cel al protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora.

41.În al treilea rând, Guvernul apreciază că măsura administrativă luată împotriva reclamantului era justificată, având în vedere afirmaţiile reclamantului care şi-a acuzat colegii universitari de plagiat. Amenda administrativă ce i s-a aplicat reclamantului constituie o ingerinţă minoră în libertatea de exprimare a reclamantului care, arată Guvernul, a fost, de altfel, achitat.

După părerea Guvernului, este de neconceput ca atingerile aduse reputaţiei sau imaginii unei persoane să rămână nepedepsite, chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile unei infracţiuni.

Mai mult, el apreciază că reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mult reduse faţă de cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertăţii de exprimare (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71-78, § 12, şi Pakdemirli împotriva Turciei nr. 35.839/97, § 56, 22 februarie 2005). În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pe care reclamantul trebuia să le plătească, Guvernul arată că ele erau întemeiate pe art. 998 şi 999 din Codul civil, dispoziţii care reglementează răspunderea civilă delictuală, şi susţine că au, prin urmare, un caracter preventiv, iar nu sancţionator, şi că, pe deasupra, obligaţia de rambursare nu depindea de întinderea răspunderii reclamantului.

42.În fine, Guvernul invită Curtea să ţină cont de modificările aduse legislaţiei, în special de dezincriminarea calomniei.

43.Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

2.Aprecierea Curţii

a)Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii

44.Curtea înţelege, în primul rând, să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei, Hotărârea din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, § 46).

45.Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi al dezvoltării individuale. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea este valabilă nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care lovesc, şochează sau neliniştesc: aşa impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există "societate democratică". Aşa cum o consacră art. 10, ea este însoţită de excepţii care impun totuşi o interpretare restrictivă, iar nevoia de a o limita trebuie să fie stabilită în mod convingător.

46.Adjectivul "necesar", în sensul art. 10 alin. 2 din Convenţie, implică o "nevoie socială imperioasă". Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei astfel de nevoi, însă ea este dublată de un control european ce vizează deopotrivă legea şi hotărârile care o aplică, chiar dacă ele emană de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze în ultimă instanţă asupra chestiunii de a şti dacă o "restricţie" este compatibilă cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10.

47.Curtea nu are în niciun caz sarcina, atunci când îşi exercită controlul, să se substituie instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pe care le-au pronunţat acestea în virtutea puterii lor de apreciere. Dar aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a făcut uz de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ea trebuie să evalueze ingerinţa din perspectiva întregii cauze pentru a stabili dacă ea a fost "proporţională cu scopul legitim urmărit" şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica par să fie "pertinente şi suficiente". Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 şi bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, § 51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Mai mult, echitatea procedurii şi garanţiile pe care ea le oferă (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citată mai sus, § 171), precum şi natura şi gravitatea pedepselor aplicate (Ceylan împotriva Turciei [MC] nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV, Tammer împotriva Estoniei nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I, şi Lesnik împotriva Slovaciei nr. 35.640/97, §§ 63-64, CEDO 2003-IV) sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când este analizată proporţionalitatea atingerii aduse libertăţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţie.

b)Aplicarea principiilor în speţă

(i)Ingerinţa

48.Curtea observă că părţile sunt de aceeaşi părere atunci când consideră că Hotărârea Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001 şi cea a Tribunalului Timiş din 22 martie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.

(îi) Ingerinţa era "prevăzută de lege"?

49.Reclamantul nu contestă faptul că condamnarea sa la plata unei amenzi administrative şi la restituirea cheltuielilor de judecată a avut o bază în dreptul intern, ce a fost accesibilă şi previzibilă.

50.Curtea observă, ca şi Guvernul, că infracţiunea de calomnie era reglementată de art. 206 din Codul penal, că amenda administrativă era prevăzută de art. 18^1 şi 91 din Codul penal şi că restituirea cheltuielilor de judecată era întemeiată pe art. 193 din Codul de procedură penală şi pe art. 998 şi 999 din Codul civil. Prin urmare, nu poate fi contestat faptul că ingerinţa era "prevăzută de lege".

(iii)Ingerinţa urmărea un scop legitim?

51.Curtea observă că ingerinţa urmărea un scop legitim în sensul art. 10 alin. 2, şi anume protecţia reputaţiei altuia, în cazul de faţă a celor doi colegi, pe care reclamantul i-a acuzat de plagiat.

(iv)Ingerinţa era necesară într-o societate democratică?

52.În cauza de faţă, instanţele naţionale au considerat că reclamantul a adus atingere onoarei şi imaginii publice ale colegilor săi, imputându-le acte determinate, precum plagiatul. Aşadar, trebuie analizat dacă motivele avansate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau pertinente şi suficiente.

53.Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine cont în special de termenii utilizaţi în afirmaţiile făcute, de contextul în care aceştia au fost folosiţi şi de cauză în ansamblul ei, inclusiv de modalităţile în care au fost făcute afirmaţiile.

54.Trebuie reamintită jurisprudenţa bine stabilită a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei "nevoi sociale imperioase", care să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, trebuie să se facă distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor (a se vedea, printre altele, Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, § 98, CEDO 2004-XI, şi De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 235, § 42).

55.Desigur, atunci când este vorba de afirmaţii legate de conduita unui terţ, a distinge între imputări de fapt şi judecăţi de valoare se poate dovedi uneori un lucru dificil, ca în cauza de faţă. Totuşi, chiar şi o judecată de valoare poate să se dovedească excesivă dacă este complet lipsită de bază faptică (Ierusalim împotriva Austriei, nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).

56.Mai întâi, Curtea observă că afirmaţiile reclamantului au fost grave, în măsura în care ele îi acuzau pe cei doi colegi că au comis un plagiat, dar că ele aveau o bază faptică (Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 2004, nr. 46.572/99, § 39). În acest sens, Curtea observă că, în cadrul reuniunii corpului didactic al catedrei de informatică, decanul facultăţii abordase subiectul aşa-zisului plagiat pe care l-au constituit articolele lui A.S. şi L.P., apărute în luna decembrie 2000, precum şi al altor teze de doctorat şi lucrări de licenţă. Participanţii la reuniune au dezaprobat preluarea de către A.S. şi L.P. a unui mare număr de definiţii şi lipsa contribuţiilor proprii, mergând până la a le da autorilor un avertisment verbal. Prin urmare, afirmaţiile reclamantului, care se bazau cel puţin pe un început de probă, nu au fost lipsite de fundament şi nu au avut ca scop să întreţină o campanie calomniatoare la adresa colegilor săi. De asemenea, Curtea observă că afirmaţiile incriminate nu s-au referit la aspecte ale vieţii private ale lui A.S. şi lui L.P., ci la comportamente ce implicau calitatea lor de profesori (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pîrcălab, citată mai sus, § 39).

57.Curtea apreciază apoi că este important să analizeze conţinutul afirmaţiilor reclamantului în lumina situaţiei de la momentul respectiv din catedra de informatică a Facultăţii de automatică şi informatică din cadrul Universităţii Politehnice din Timişoara (Zana, citată mai sus, § 56). În acest sens, trebuie constatat faptul că exista o nemulţumire generală faţă de publicaţiile recente realizate în cadrul catedrei şi că decanul facultăţii convocase o reuniune. Era vorba, fără îndoială, de un subiect de interes general pentru catedra respectivă, asupra căruia membrii săi fuseseră invitaţi să se pronunţe. Prin urmare, Curtea apreciază că afirmaţiile reclamantului nu constituie decât opinia sa profesională, exprimată în cadrul acestei reuniuni.

58.Mai mult, Curtea constată că era vorba de afirmaţii verbale, pronunţate în timpul unei reuniuni, ceea ce l-a împiedicat pe reclamant să le reformuleze, să le completeze sau să le retragă (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, Hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, § 46, şi, a contrario, De Diego Nafria împotriva Spaniei, Hotărârea din 14 martie 2002, nr. 46.833/99, § 41).

59.Un alt factor cu o oarecare greutate în speţă este atitudinea reclamantului în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lui. Curtea observă că partea în cauză a dovedit interes faţă de procesul său, prezentându-se la toate termenele în faţa Judecătoriei Timişoara şi în faţa Tribunalului Timiş. El şi-a motivat recursul, a depus concluzii scrise, a prezentat, în toate etapele procedurii, elemente de probă susceptibile să îi susţină afirmaţiile sau să le ofere o bază faptică suficientă (a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată mai sus, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstrează că reclamantul a acţionat de bună-credinţă.

60.În plus, Curtea observă că instanţele nu au analizat probele depuse de reclamant în timpul şedinţelor de judecată. Astfel, deşi reclamantul a făcut proba verităţii afirmaţiilor sale şi a prezentat documentele care să o susţină, instanţele nu au făcut trimitere la acestea. Reclamantul a invocat această lacună în recursul său, însă Tribunalul Timiş nu a analizat această chestiune.

61.Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, este esenţial să se asigure într-o anumită măsură o procedură echitabilă şi egalitatea armelor (Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja că lipsa motivării hotărârilor pronunţate în speţă a lipsit de echitate procedura de calomnie, încălcând art. 6 alin. 1 din Convenţie. Pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei din perspectiva art. 10, ea trebuie să ia în considerare şi dificultăţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă chestiunea principală care se ridică în privinţa art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzaţiile în materie penală îndreptate împotriva persoanei interesate, capătul de cerere întemeiat pe art. 10 se raportează la consecinţele condamnării sale pentru exercitarea libertăţii sale de exprimare (Kyprianou, citată mai sus, § 150).

În cauza de faţă, lipsa de motivare a hotărârilor pronunţate de instanţele interne (paragrafele 28-35 de mai sus) nu poate decât să determine şi încălcarea art. 10 din Convenţie.

62.Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative şi la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de părţile vătămate. Această condamnare nu răspundea, aşadar, unei "necesităţi sociale imperioase".

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie

63.Reclamantul se plânge, de asemenea, că dreptul său la un recurs efectiv a fost încălcat prin faptul că Tribunalul Timiş i-a respins recursul introdus împotriva Sentinţei din 27 noiembrie 2001 fără să fi analizat argumentele pe care el le-a adus. Acesta invocă art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele:

Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

64.Curtea constată că acest capăt de cerere se referă la aceleaşi fapte ca cele analizate în privinţa art. 6 alin. 1 din Convenţie. Deoarece acest capăt de cerere nu ridică nicio problemă diferită de cea deja ridicată din perspectiva articolului menţionat mai sus, Curtea nu consideră necesar să îl analizeze separat pe fond.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

65.Conform art. 41 din Convenţie,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

66.Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacţie echitabilă. Prin urmare, Curtea apreciază că nu este cazul să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN UNANIMITATE,

CURTEA

1.declară cererea admisibilă;

2.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie;

4.hotărăşte că nu este necesar să analizeze pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 15 februarie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier