Decizie Nr. 45 din 2 mai 1995

Curtea Constituţională a fost sesizată la 4 aprilie 1995 de către 52 de deputaţi, şi anume: Ion Diaconescu, Emil T. Popescu. Mihail Bucur, Ion Hui, Valentin Vasilescu, Aurelian Paul Alecu, Rasvan Dobrescu, Viorel Pavel, Emilian Bratu, Petre Dugulescu, Valentin Argesanu, George Iulian Stancov, Otto-Ernest Weber, Ion Berciu, Mircea Ioan Popa, Sorin Victor Lepsa, Vasile Popovici, Dorel Coc, Sergiu George Rizescu, Remus-Constantin Opris, Barbu Pitigoi, Radu Livezeanu, Mircea-Mihai Munteanu, Gheorghe Comanescu, Costel Paunescu, Horia Radu Pascu, Constantin-Şerban Rădulescu Zonner, Alexandru Athanasiu, Ion Gurau, Vasile Matei, Ion Cornita, Cornel Protopopescu, Ion Ratiu, Gabriel Ţepelea, Aurel Stirbu, Laurentiu Priceputu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Mircea Ciumara, Horia Mircea Rusu, Teodora Bertzi, Cristian Rădulescu, Alexandru Konya Hamar, Mihnea-Tudor Ionita, Teodor Vintilescu, Ion Dinu, George Stanescu, Nestor Calin, Mircea Popescu, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, asupra neconstitutionalitatii următoarelor dispoziţii din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: art. 12 lit. d), care prevede că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu "calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, în condiţiile legii"; art. 12 alin. 2, care dispune ca "Pensionarul Casei de Asigurări a Avocaţilor care solicită suspendarea plăţii pensiei nu este incompatibil"; art. 68 lit. c), care stabileşte ca sancţiune disciplinară "amenda de la 10.000 la 100.000 lei, care se face venit la bugetul baroului", precizînd apoi ca "Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei până la achitarea sumei"; art. 68 lit. d), care prevede că sancţiune disciplinară "interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o luna la un an"; art. 76 alin. 3, care stabileşte ca "Actualele birouri de avocaţi, prevăzute de Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, îşi pot continua activitatea, în aceleaşi condiţii, pe o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi"; corelat cu acest text se invoca şi neconstituţionalitatea art. 5, datorită faptului ca a fost eliminata din cuprinsul sau forma birourilor de asistenţa juridică.

Sesizarea este facuta în forma scrisă şi este motivată, astfel ca sunt respectate cerinţele prevăzute de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Este însă de observat ca motivarea nu invoca încălcarea unor dispoziţii constituţionale decît în ceea ce priveşte art. 76 alin. 3, care se apreciază ca este neconstitutional deoarece încalcă dreptul de asociere.

De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată, la aceeaşi dată, de către Curtea Suprema de Justiţie asupra neconstitutionalitatii următoarelor texte din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: art. 9 lit. b), care stabileşte condiţia ca avocatul să fie "licenţiat al unei facultăţi de drept, specialitatea drept sau doctor în drept", corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b) care foloseşte expresia "licentiatul unei facultăţi de drept, secţia juridică...", deoarece din combinarea lor rezultă că nu are dreptul de a exercita profesia de avocat licentiatul în drept economic şi administrativ, ceea ce ar contraveni următoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (3) (libera dezvoltare a personalităţii umane), art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi), art. 38 alin. (1) (dreptul la munca, fără îngrădiri, libera alegere a profesiei), art. 49 alin. (1) (restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi); art. 12 alin. 1 lit. a), care prevede că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu "activitatea salarizata în cadrul altor profesii"; art. 12 alin. 1 lit. d), care stabileşte incompatibilitatea cu "calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, în condiţiile legii" şi art. 23 lit. c), prin care s-a prevăzut ca încetează calitatea de avocat "prin dobindirea calităţii de pensionar, cu excepţia cazului prevăzut la art. 12 alineatul ultim" şi anume dacă pensionarul Casei de Asigurări a Avocaţilor solicita suspendarea plăţii pensiei, întrucît aceste texte contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din Constituţie, instituind o discriminare vădită în comparatie cu toate persoanele care pot cumula salariile, pentru orice alte funcţii, cu pensiile; art. 12 alin. 1 lit. c), care stabileşte ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu "exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ" deoarece, ca şi în cazurile precedente, restrîngerea nu se justifica în sensul art. 49 din Constituţie; art. 14 lit. c), care reglementează posibilitatea primirii în profesia de avocat fără examen numai a aceluia care a profesat timp de cel puţin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, iar nu şi acelora care au funcţionat în alte importante funcţii juridice (consilier de conturi, magistrat-asistent la Curtea Suprema de Justiţie şi la Curtea Constituţională, deputat, senator, consilier juridic s.a.), ceea ce constituie o discriminare neconstitutionala; art. 17, care stabileşte ca profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată, la parchetul şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul sau, până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, deoarece constituie o restringere neconstitutionala în raport cu prevederile art. 49; se apreciază ca în asemenea cazuri operează incompatibilitatea judecătorului, procurorului şi a celorlalte persoane vizate de art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi de art. 46 şi următoarele din Codul de procedură penală şi ca, cel mult, se putea prevedea în lege interdicţia avocatului de a pleda în cauzele în care instrumenteaza soţul, rudele şi afinii sus-menţionaţi; art. 34 alin. 2, care stabileşte ca "avocatul este răspunzător faţă de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie", întrucît răspunderea ar trebui angajata şi pentru culpa grava, potrivit principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii; art. 6, art. 51 şi cap. VI, care reglementează procedurile jurisdicţionale specifice, deoarece nu prevăd dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei de contencios administrativ în situaţiile avute în vedere de aceste texte, contravenind astfel art. 21 din Constituţie.

În temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeaşi lege şi a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale au fost solicitate informaţii Direcţiei generale de învăţământ superior şi cercetare ştiinţifică universitară din cadrul Ministerului Învăţământului şi Facultăţii de Drept din Bucureşti, precum şi Uniunii Avocaţilor din România un punct de vedere asupra sesizarilor.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciază, în esenta, următoarele:

–în privinta contestarii constituţionalităţii art. 68 alin. 1 lit. c) şi d) din lege, care reglementează sancţiunile disciplinare, pe motiv ca s-ar încalcă caracterul liber al profesiei de avocat, se observa ca dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 38 alin. (1) din legea fundamentală stabilesc doar ca "Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere". În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale, art. 1 şi art. 42 ale legii a carei constituţionalitate este contestată prevăd ca, deşi sunt autonome, organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat se fac în condiţiile legii. Pe aceasta cale, legiuitorul poate să stabilească cadrul general de exercitare a profesiei de avocat, inclusiv sancţiuni în cazul în care avocatul s-ar face vinovat de încălcarea legii şi a statului. Caracterul liber al profesiei de avocat nu creează un regim de exonerare a avocatului de răspundere disciplinară. O soluţie contrară ar pune pe avocat în situaţia privilegiată de a nu fi tras la răspundere niciodată pentru faptele sale săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei. Textul art. 68 alin. 1 lit. c), a cărui constituţionalitate este contestată, operează numai în cazul în care avocatul, a cărui răspundere disciplinară a fost constatată în condiţiile legii, refuza să se conformeze hotărârii Comisiei Superioare de Disciplina, incalcind astfel legea şi prejudiciind onoarea şi prestigiul profesiei de avocat;

–referitor la încălcarea, prin art. 76 alin. 3, a dreptului de asociere, se precizează ca acest text este o consecinţa a art. 5 din lege, care prevede modalităţile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate - rezultate din asocierea mai multor cabinete individuale - şi societatea civilă profesională, fără a se stabili numărul maxim al avocaţilor ce ar urma să se asocieze. Dreptul de asociere este individual şi se exercită ca atare, astfel ca sesizarea de neconstituţionalitate a art. 76 alin. 3 este lipsită de obiect. Textul respectiv răspunde cerinței de stabilire a unei perioade de tranzitie în care avocaţii pot sa opteze pentru oricare dintre cele trei forme organizatorice de exercitare a profesiei, prevăzute de lege;

–în legătură cu art. 12 alin. 1 lit. a), se arata ca în mod greşit s-a reţinut în sesizarea Curţii Supreme de Justiţie ca textul ar avea un caracter discriminatoriu faţă de toate celelalte persoane care pot cumula salariile ca urmare a îndeplinirii concomitente a mai multor funcţii. Art. 12 alin. 1 lit. a) nu constituie nici o ingradire a dreptului la munca şi nici a dreptului de a-ti alege liber profesia. Orice persoană poate opta fie pentru exercitarea avocaturii, fie pentru o alta funcţie. Stabilirea de către legiuitor a unei incompatibilităţi între exercitarea profesiei de avocat şi o alta activitate salarizata răspunde cerinței exercitării în cele mai bune condiţii a avocaturii - activitate de o importanţa socială deosebită. Legiuitorul are dreptul ca, fără a îngrădi dreptul la munca, sa stabilească o atare incompatibilitate. De altfel, alin. 2 al art. 1 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii stabileşte o excepţie de la regula cumulului "în situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul unor funcţii". Rezultă asadar ca Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a stabilit o incompatibilitate generală între exercitarea profesiei de avocat şi activitatea salarizata în cadrul altor funcţii, în spiritul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 2/1991. În nici un caz art. 12 alin. 1 lit. a) nu operează o discriminare între cei ce pot cumula mai multe funcţii şi avocaţii cărora le este interzis acest titlu. Criteriile nediscriminarii sunt expres prevăzute în art. 4 alin. (2) din Constituţie şi nu au nici o legătură cu regimul juridic stabilit în privinta avocaţilor de art. 12 alin. 1 lit. a);

–prin interdicţia prevăzută în art. 12 alin. 1 lit. c), potrivit căreia avocaţii nu pot sa întreprindă nemijlocit fapte materiale de comerţ, nu se restringe cu nimic exerciţiul dreptului de a profesa avocatura, în sensul prevăzut de art. 49 din Constituţie, deoarece restrîngerea exerciţiului unui anumit drept operează direct prin efectul legii şi nu condiţionat de faptul ca subiectul de drept îndeplineşte sau nu o anumită activitate. Stabilirea prin lege, inclusiv prin Constituţie, a unor incompatibilităţi între diferite calităţi sau funcţii publice face parte dintr-o practica legislativă comuna şi nu poate fi interpretată ca o restringere a unui drept a cărui exercitare este incompatibilă cu o anumită prestaţie sau activitate socială;

–în privinta art. 14 lit. c), în care se prevede posibilitatea scutirii de examene pentru cei care au profesat cel puţin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, se arata ca această măsură nu este discriminatorie, întrucît au fost avute în vedere categorii socioprofesionale care au o legătură foarte strinsa cu profesia de avocat. Este adevărat ca persoana ca îndeplineşte funcţia de consilier de conturi are şi o competenţa jurisdicţională, dar aceasta este restrînsa la un domeniu strict de activitate cu conţinut juridic. Acelaşi considerent este valabil şi pentru consilieri juridici, magistraţi-asistenţi şi Curtea Suprema de Justiţie sau la Curtea Constituţională. De aceea persoanele respective nu pot sa aspire la o egalitate de tratament aplicat anumitor categorii de subiecte de drept de către legiuitor, întrucît ele se afla în situaţii deosebite faţă de cei cărora li se aplică anumite dispoziţii legale;

–referitor la neconstituţionalitatea art. 17, este adevărat ca cele doua coduri de procedura, civilă şi penală, stabilesc cazuri de incompatibilitate a judecătorului, procurorului, grefierului de şedinţa, dar cazurile de incompatibilitate privesc aceste categorii de persoane. Nimic nu împiedica ca legiuitorul sa prevadă cazuri de incompatibilitate asemănătoare pentru avocaţi, asa încât asocierea acestui gen de incompatibilităţi cu restrîngerea exerciţiului dreptului de a profesa avocatura nu are un fundament legal;

–în ceea ce priveşte caracterul neconstitutional al art. 34 alin. 2, se menţionează că raporturile dintre client şi avocat cad sub incidenţa principiilor şi normelor de drept privat. Concret, între client şi avocat se încheie un contract de asistenţa juridică, al cărui conţinut este reglementat de Codul civil. Constituţia nu prevede, ca un drept constituţional, dreptul unei părţi într-un contract de a obţine anumite daune din parte celeilalte părţi sau de a o trage la răspundere civilă. Rezultă ca şi obiecţia de neconstituţionalitate a art. 34 alin. 2 din lege nu are suport legal şi nu poate fi reţinută ca atare.

În ceea ce priveşte obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în cele doua sesizări, referitoare la art. 9 lit. b) şi art. 14 alin. 2 lit. b), precum şi la art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 şi art. 23 lit. c), se lasă la latitudinea Curţii Constituţionale să se pronunţe în legătură cu conformitatea lor cu dispoziţiile constituţionale.

În punctul de vedere al Guvernului se exprima poziţia în legătură cu unele dispoziţii atacate, şi anume:

–referitor la art. 9 lit. b), corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b), se apreciază ca problema juridică asupra căreia urmează a se pronunţa Curtea Constituţională vizează faptul dacă o astfel de condiţionare ingradeste sau nu dreptul constituţional la munca. În abordarea acestui aspect se considera că nu este adecvată o raportare literala la conţinutul art. 38 alin. (1) din Constituţie, impunându-se încadrarea problemei într-o perspectiva mai ampla. Astfel, absolventul unei facultăţi de drept dispune de un evantai larg de optiuni pentru parcurgerea unei cariere profesionale, el putind activa în calitate de judecător, procuror, avocat, notar, consilier juridic, funcţionar pe diferite paliere ale administraţiei publice, potrivit dispoziţiilor legale, neputindu-se deci invoca o ingradire a dreptului la munca. Specificul activităţilor enumerate mai sus determina totuşi stabilirea, prin legi speciale, a unor condiţii minimale de exercitare a lor, datorită faptului ca aceste profesii sunt, în totalitate, puse în legătură cu interesul public, cu exigenţele şi nevoile cetăţeanului în ceea ce priveşte contactul acestuia cu justiţia şi administraţia publică. În consecinţa, se considera justificată introducerea unor condiţionari legale pentru exercitarea respectivelor profesii. Este motivul pentru care, în legătură cu Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, Guvernul şi-a exprimat un punct de vedere similar, într-o problemă care este şi poate fi atât controversata şi în care existenta unei restringeri reale a unor drepturi este dificil de evaluat. Dintr-o alta perspectiva însă, apropiată mai mult de dimensiunea oportunităţii, Guvernul apreciază ca, totuşi, art. 9 lit. b) din lege ar putea suporta o atenuare, în sensul eliminării distinctiei operate între absolvenţii celor două foste secţii ale facultăţilor de drept, ţinând seama de caracterul esentialmente liber şi independent al profesiei de avocat - asa cum este el proclamat în chiar art. 1 al legii -, ceea ce nu justifica legarea accesului la calitatea de avocat în funcţie de absolvirea unei anumite secţii a aceleiaşi facultăţi de drept. Este motivul pentru care se considera ca cei ce vor exercita profesia de avocat trebuie să aibă posibilitatea ca, în raport cu specializarea pe care o poseda, sa acorde asistenţa juridică în cauzele care ţin de specificul specializării lor;

–în ceea ce priveşte art. 12 alin. 1 lit. a), art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 23 lit. c), se apreciază ca acestea încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din Constituţie. Prevazind în art. 12 alin. 1 lit. a) ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii, legea nu numai că nu este în spiritul principiilor stabilite prin Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, dar încalcă dreptul constituţional la munca; pentru acelaşi motiv şi art. 12 alin. 1 lit. d), care stabileşte incompatibilitatea profesiei de avocat cu calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, în condiţiile legii, este neconstitutional, cu precizarea, în plus, ca atât timp cît un avocat pensionar are dreptul sa cumuleze pensia cu salariul, pentru egalitate de tratament, acelaşi trebuie să fie regimul şi pentru oricare alt pensionar care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în vederea exercitării profesiei de avocat. Cît priveşte art. 23 lit. c), prin care s-a prevăzut ca încetează calitatea de avocat prin dobindirea calităţii de pensionar, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 12 alineatul ultim, şi anume dacă pensionarul Casei de Asigurări a Avocaţilor solicita suspendarea plăţii pensiei, se opineaza ca astfel este, de asemenea, încălcat dreptul la munca al avocatului pensionar, contravenind deci dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie;

–se considera neconstitutional, în raport cu art. 49 din Constituţie, şi textul art. 12 alin. 1 lit. c), care restringe exerciţiul dreptului de a profesa avocatura pentru persoana care exercită nemijlocit fapte de comerţ. În opinia Guvernului, cele doua profesii nu sunt incompatibile într-un stat democratic cu o economie de piaţa.

În ceea ce priveşte alte texte atacate, Guvernul apreciază ca aspectele semnalate în sesizări prezintă mai degraba elemente de oportunitate, cu eventuale incidente în legile organice ale domeniilor respective, fără un impact direct cu normele constituţionale.

Uniunea Avocaţilor din România, exprimindu-şi poziţia faţă de dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, arata, în esenta, următoarele:

–referitor la dispoziţiile art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), este de acord cu obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Curtea Suprema de Justiţie;

–referitor la art. 12 alin. 1 lit. a), considera ca sesizarea formulată de Curtea Suprema de Justiţie nu oferă nici o motivare cu privire la neconstituţionalitatea acestui text legal şi ca ea nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

a)potrivit art. 1 şi art. 2 din lege "profesia de avocat este libera", iar "în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului şi regulilor eticii profesionale", astfel încât avocatul trebuie să aibă o totală independenta şi libertate, neputind fi subiect al unui raport juridic de muncă, de esenta căruia este subordonarea angajatului faţă de cel ce angajează, precum şi dreptul celui care angajează de a stabili limitele exercitării muncii;

b)incompatibilitatea prevăzută de art. 12 lit. a) comporta o singura excepţie, şi anume aceea ca "avocatul poate profesa ca salariat" exclusiv într-una dintre formele prevăzute de art. 5 alin. 1 din lege. Ratiunea acestei excepţii rezida în faptul ca cel ce îl angajează pe avocat este, la rindul sau "un cabinet individual sau o societate civilă profesională de avocaţi" care, la rindul lor, se supun prevederilor art. 1 şi 2 din lege;

c)traditia reglementării legale a exercitării profesiei de avocat în România a fost respectata de prevederile noii legi. Astfel, prin art. 3 lit. f) din Legea din 28.12.1931 se prevedea expres ca este incompatibil exerciţiul profesiei de avocat cu orice "ocupaţiune... care atinge independenta profesiunii de avocat";

d)ca argument de drept comparat, se invoca reglementarea franceza, care la capitolul "Incompatibilitatii generale" prevede că "exerciţiul profesiei de avocat este incompatibil cu orice fel de activitate de natura sa aducă atingere independentei sau demnităţii avocatului, caracterului liberal al profesiei şi cu orice fel de muncă salariata, alta decît cea de salariat al unui avocat"; "Avocatul salariat nu este supus nici unei subordonari în afară aceleia care îi determina condiţiile de muncă";

e)conform art. 7 din lege, "Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România asigura exercitarea calificată a dreptului de apărare". Dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat constituţional de art. 24. Conform art. 49 alin. (1) din Constituţie, exerciţiul unor drepturi - în cazul de faţa "dreptul la munca" - poate fi restrîns numai prin lege. Restrîngerea exerciţiului acestui drept este determinata de specificul exercitării calificate a dreptului la apărare, întrucît garantarea constituţională a dreptului la apărare impune condiţii specifice (de independenta şi libertate), în absenta cărora scopul legii de faţa nu poate fi atins;

–referitor la art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 23 lit. c), se arata ca traditia reglementării antebelice în România este în sensul că profesiunea de avocat încetează "prin pensionarea avocatului"(art. 64 lit. g) din Legea din 1931), iar "licentiatii şi doctorii în drept, fosti funcţionari, iesiti la pensie, nu se mai pot înscrie sau reinscrie în barou şi nici profesa avocatura, după regularea drepturilor la pensie" (art. 5 din Legea din 1931). În legătură cu aceste texte, Uniunea Avocaţilor din România a transmis şi opinia Casei de Asigurări a Avocaţilor, în care se subliniaza, între altele, ca în timp ce în Legea nr. 3/1977 se prevede o limita maxima a virstei de pensionare de 65 de ani bărbaţi şi de 60 de ani femeile, după care angajatul nu mai poate desfăşura activitate, în noua reglementare nu exista o limita maxima de exercitare a profesiei de avocat. Inexistenta aceste limite de vârsta şi posibilitatea ca avocatul sa desfăşoare activitate până la limita posibilităţilor lui biologice au drept consecinţa neincalcarea nici unui drept fundamental al persoanei şi, cu atât mai puţin, a dreptului la munca. Existenta unei virste minime de pensionare, prevăzută în Decretul nr. 251/1978, este numai o facultate pentru avocat care poate opta. De aceea se considera nejustificat cumulul pensiei cu venitul realizat în profesie;

–cu privire la art. 12 alin. 1 lit. c), se apreciază ca incompatibilităţile reglementate de aceasta dispoziţie legală nu restrâng exerciţiul dreptului de a fi avocat, iar exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ nu este un drept fundamental prevăzut în Constituţie. De asemenea, se precizează ca traditia reglementării antebelice este data de incompatibilitatea profesiei de avocat cu aceea de comerciant, exercitată direct sau prin persoane interpuse (art. 3 lit. a) din Legea din 1931);

–referitor la art. 14 lit. c), se precizează ca:

a)dreptul de primire în profesie nu poate fi refuzat nici unei persoane care îndeplineşte condiţiile legii şi reuşeşte la examenul organizat conform legii;

b)vocaţia de a beneficia de facilitatea prevăzută de lege - scutirea de examen - o au, în mod limitativ, anumite categorii de absolvenţi ai facultăţilor de drept, printre care şi persoanele prevăzute în art. 14 lit. c) şi ea corespunde intereselor generale ale profesiei (înaltă valoare profesională - lit. a); intinerirea profesiei prin formarea de cadre noi - lit. b); experienta practica - lit. c). În consecinţa, dreptul fundamental la munca - singurul în raport cu care s-ar putea aprecia neconstituţionalitatea - este nestirbit şi pe deplin garantat prin principiul prevăzut la art. 14 alin. 1 din lege;

–referitor la interdicţiile prevăzute în art. 17, se menţionează că ele urmăresc exercitarea profesiei de avocat în condiţii de totală probitate, constituind, totodată, garanţii în favoarea tuturor participanţilor la proces. Incompatibilităţile stipulate în art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi art. 46 şi următoarele din Codul de procedură penală privesc corpul magistraţilor şi auxiliarilor justiţiei; ele nu operează însă cu privire la persoana avocatului, fapt ce impune introducerea lor şi în ce priveşte pe acesta;

–în legătură cu art. 34 alin. 2, se considera ca prevederea legală criticata nu vizează un drept constituţional ci, în realitate, legiuitorul a avut în vedere specificul obligaţiilor civile născute în raportul dintre avocat şi client; fiind în prezenta unor obligaţii "de mijloace" şi nu "de rezultat", se apreciază ca prevederile art. 34 alin. 2 nu fac decît sa inaspreasca răspunderea avocatului în raport cu dreptul comun aplicabil în materie;

–referitor la art. 6, art. 51 şi cap. VI, se precizează ca prevederile art. 21 din Constituţie nu sunt incalcate, întrucît nici unul dintre textele sus-menţionate nu interzice dreptul de acces la justiţie, ci instituie doar o jurisdicţie profesională, a carei decizie finala, asa cum o ilustreaza însăşi practica Curţii Supreme de Justiţie, nu poate fi sustrasa controlului organelor judecătoreşti;

–cu privire la art. 68, se invoca precedentul legislativ (art. 262 din Decretul-lege din 5 septembrie 1940), iar cu privire la susţinerea ca prevederea unei sancţiuni pecuniare cu caracter disciplinar "nu este text la nivelul unei legi", sugerându-se ca ar putea să-şi găsească locul o astfel de reglementare în statutul profesiei, se arata ca sancţiunile disciplinare trebuie prevăzute de lege şi nu pot fi create prin statute";

–referitor la art. 76 alineatul ultim, se subliniaza ca dispoziţia are caracter tranzitoriu şi îşi găseşte ratiunea în;

a)exercitarea profesiei în "actualele birouri de avocaţi" este o formă anacronica, care nu oferă un cadru liberal şi democratic de practica profesională, astfel încât ea poate fi păstrată, dar numai cu caracter temporar, pentru a usura trecerea la noile forme de organizare a profesiei, în condiţiile în care o schimbare brusca ar crea neajunsuri mai mari decît cele generate de supravietuirea limitată în timp a acestor birouri;

b)perpetuarea nelimitată a funcţionarii "actualelor birouri de avocaţi" ar conduce la naşterea unor conflicte ireconciliabile între principiile legii şi practica realizării lor prin forme de exercitare a profesiei recunoscute în toate ţările cu o avansată experienta democratica;

c)structura "actualelor birouri de avocaţi" lezeaza exercitarea dreptului fundamental la asociere ca urmare a primirii automate a noi membri şi aderarea pur formala a membrilor la o structura preexistenta, în care "asociaţii" nu îşi propun un scop la care să concure în mod conjugat, fiecare pastrindu-şi o totală independenta faţă de ceilalţi.

Direcţia generală a învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice universitare din cadrul Ministerului Învăţământului a comunicat funcţiile pe care le puteau ocupa până în anul 1990 absolvenţii specializării "drept economic şi administrativ", precizîndu-se ca nici un absolvent al acestei specializări nu a fost repartizat ca avocat. Se evoca însă posibilitatea acestor absolvenţi de a susţine examene de diferenţa în perioada 1990 - 1995 la Facultatea de Drept din Bucureşti, în vederea obţinerii atestatului în specializarea "drept". În legătură cu reinfiintarea specializării "drept economic şi administrativ", se precizează ca ea s-a făcut la solicitarea instituţiilor de învăţământ superior şi a Guvernului, considerindu-se că nu au fost şi nu sunt încă pregătite suficiente cadre cu studii superioare pentru a activa în domeniul administraţiei publice. În sfârşit, se apreciază ca domeniile în care pot sa activeze absolvenţii de învăţământ superior intra sub incidenţa ministerelor şi a instituţiilor centrale care coordonează domeniile respective, precum şi a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

Facultatea de Drept din Bucureşti informează ca în perioada 1990 - 1995 s-au înscris pentru susţinerea diferenţelor, în vederea obţinerii atestatului în specializarea "drept", 1.603 absolvenţi ai specializării "drept economic-administrativ" (ştiinţe administrative, ştiinţe economico-administrative etc.) de la Bucureşti şi Sibiu.

În opinia exprimată de domnul judecător acad. prof. dr. doc. Ion Filipescu, care nu a putut fi prezent la dezbateri, se considera ca prevederile art. 6, art. 12 alin. 1 lit. a) şi c), art. 14 lit. c), art. 17, art. 51, ale cap. VI, ale art. 68 lit. c) şi ale art. 76 alin. 3 sunt constituţionale, iar dispoziţiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 9 lit. b), art. 14 lit. c) şi art. 34 alin. 2 sunt neconstituţionale.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

Curtea Constituţională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenţa să soluţioneze cele doua sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Având în vedere ca sesizările de neconstituţionalitate primite privesc aceeaşi lege, acestea se conexeaza.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

ţinând seama de cele doua sesizări, de punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, de relaţiile comunicate de Ministerul Învăţământului şi de Facultatea de Drept din Bucureşti, de opinia Uniunii Avocaţilor din România şi a Casei de Asigurări a Avocaţilor, de prevederile Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

În legătură cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), formulată de Curtea Suprema de Justiţie, pe motivul ca instituie o discriminare nejustificată a licenţiaţilor Facultăţii de Drept, specializaţi în "drept economic şi administrativ", întrucît nu li se permite exercitarea profesiei de avocat, se constată că obiecţia este fundamentată.

Asa cum rezultă din dispoziţiile legale în materie, profilul pregătirii celor specializaţi în cele doua secţii ale facultăţii de drept este acelaşi. De aceea vocaţia lor pentru exercitarea profesiei de avocat nu poate fi diferita. Ca atare, excluderea absolvenţilor specializaţi în drept economic şi administrativ de la statutul de avocat, deşi au o pregătire juridică universala, constituie o discriminare. Evident ca, în situaţii diferite, norma juridică nu poate fi aceeaşi. În cazul de faţa, însă, pregătirea pentru materiile de baza de care depinde exercitarea profesiei de avocat fiind în esenta aceeaşi, nu se poate justifica o diferenţa de tratament care ar avea semnificatia unei măsuri juridice diferite pentru situaţii identice. Absolventul unei specializări de drept economic şi administrativ, potrivit practicilor actuale, poate îndeplini funcţii de consilier juridic, notar în administraţia publică, în arbitraj etc., profesii care toate implica vocaţia sa de a soluţiona, în interesul structurilor în care este încadrat, cît şi al cetăţenilor, probleme juridice similare şi, câteodată, chiar identice cu cele cu care se confrunta un avocat. Nu poate fi acceptat ca un jurist care apara, de exemplu, interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale unei societăţi comerciale sau regii autonome în faţa instanţelor judecătoreşti, a altor jurisdicţii naţionale, străine sau internaţionale, să fie, ope legis, eliminat de la posibilitatea de a apara aceleaşi interese sau interese similare ale cetăţenilor ori ale persoanelor juridice, ca avocat, mai ales ca, în conceptia noii reglementări, avocatura cuprinde şi activitatea de consultanţa juridică, nu numai de reprezentare. Aceasta cu atât mai mult cu cît avocatul poate selecta cauzele, pe cita vreme consilierul juridic este obligat sa dea asistenţa juridică şi sa pledeze în orice fel de cauza cu care este confruntat.

Deci discriminarea prevăzută în art. 9 lit. b) şi în art. 14 alin. 2 lit. b), potrivit cărora numai licentiatii Facultăţii de Drept, specializarea "drept", pot fi avocaţi, este nejustificată, atât în funcţie de faptul ca licentiatii acestei facultăţi, specializarea "drept economic şi administrativ", au acelaşi profil de pregătire juridică superioară, cît şi în funcţie de activităţile similare sau identice cu ale profesiei de avocat pe care aceşti din urma absolvenţi le pot îndeplini, îndeosebi în calitate de consilieri juridici, notari sau arbitri. De principiu, specializarea nu poate inlatura profilul pregătirii, iar vocaţia comuna a licenţiaţilor celor două specializări de a îndeplini anumite activităţi, ce se regăsesc şi în problematica generală a profesiei de avocat, impune acelaşi regim juridic.

În consecinţa, dispoziţiile art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b) din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără discriminări.

Cu privire la art. 12 alin. 1 lit. a), Curtea Suprema de Justiţie apreciază ca, stabilind incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii, textul contravine prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din Constituţie.

Obiecţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata, întrucît existenta anumitor incompatibilităţi se impune în unele cazuri, faţă de specificul profesiei, cum este în cazul magistraţilor. Potrivit art. 1 din lege, profesia de avocat este libera şi independenta, astfel încât sunt necesare şi garanţii ale acestor principii. Incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii constituie o asemenea garanţie, independenta avocatului presupunind ca acesta sa nu exercite nici o alta activitate care l-ar plasa într-o stare de subordonare juridică ori i-ar impune reguli diferite ce ar putea constitui obstacole în îndeplinirea profesiei sale. Aceasta incompatibilitate reprezintă în acelaşi timp şi o garanţie pentru cetăţenii care recurg la serviciile unui avocat în virtutea dreptului lor constituţional la apărare.

Pentru aceleaşi considerente este neîntemeiată şi obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, care vizează art. 12 alin. 1 lit. c), text care interzice exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.

În legătură cu art. 12 alin. 1 lit. d) şi art. 12 alin. 2, care stabilesc o incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat şi calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, grupul de deputaţi, cît şi Curtea Suprema de Justiţie apreciază ca ele cuprind o interdicţie absolută, ce instituie o discriminare vădită a avocaţilor pensionari, comparativ cu toţi ceilalţi pensionari reincadrati care pot cumula salariile, pentru orice alte funcţii, cu pensiile, în sensul Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, precum şi ca sunt în contradictie cu principiul neingradirii dreptului la munca, prevăzut de art. 38 din Constituţie.

Obiecţia de neconstituţionalitate este intemeiata.

Regula instituită prin Legea nr. 2/1991 este aceea ca pensionării se pot reincadra, caz în care cumulează pensia cu salariul. De aceea reprezintă o discriminare în defavoarea pensionarului pentru limita de vârsta incompatibilitatea, prevăzută în art. 12 alin. 1 lit. d) din lege, de a fi avocat, precum şi obligaţia avocatului pensionar de a cere suspendarea plăţii pensiei prevăzute de art. 12 alin. 2. Prevederile ce fac obiectul sesizării nu ţin seama de faptul ca pensia se primeşte pentru munca depusa anterior, astfel încât nu poate impieta asupra continuării muncii şi în profesia de avocat, atât timp cît libertatea muncii, cît şi dreptul la pensie au fost instituite, ca drepturi fundamentale, prin art. 38 alin. (1) şi art. 43 alin. (2) din Constituţie. Deci admiterea fără restrictii a cumulului pensiei cu salariul, ca regula generală, exclude posibilitatea interzicerii acestui cumul pentru avocaţi, neexistand nici un motiv întemeiat şi special care să justifice o asemenea derogare. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 32 din 13 aprilie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.

În consecinţa, prevederile art. 12 alin. 1 lit. d) şi ale art. 12 alin. 2 din lege sunt neconstituţionale.

În temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi pentru identitate de ratiune, şi prevederile art. 23 lit. c) din aceeaşi lege sunt neconstituţionale.

Referitor la art. 14 alin. 2 lit. c), potrivit căruia pot fi primiţi în avocatura fără examen numai cei care au profesat timp de cel puţin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că textul este discriminator din moment ce nu da acest drept şi acelora care au funcţionat în alte importante funcţii juridice, nu este intemeiata, deoarece, pe de o parte, nu se regăsesc criteriile nediscriminarii stabilite în art. 4 alin. (2) din Constituţie, iar, pe de altă parte, nu se poate invoca nici încălcarea principiului egalităţii, fiind vorba de persoane care se afla în situaţii deosebite. Aceasta obiectie fiind de omisiune, întrucît admiterea ce ar implica completarea dispoziţiei legale criticate este şi inadmisibila, ţinând seama de statutul Curţii Constituţionale, care nu se poate substitui legiuitorului, potrivit art. 144 din Constituţie, pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. În acest sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.

Cu privire la art. 17, Curtea Suprema de Justiţie considera ca textul instituie o restringere neconstitutionala în raport cu art. 49 din Constituţie, interzicind exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecată, la parchetul şi instanţele Curţii de Conturi unde soţul avocatului sau ruda ori afinul sau până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar. Se apreciază în sesizare ca în asemenea cazuri operează incompatibilitatea judecătorului, procurorului şi a celorlalte persoane vizate în art. 24 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi în art. 46 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Prevederile art. 17 nu instituie însă restringeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal priveşte direct avocatul şi nu judecătorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedura. Referitor la invocarea, în sesizare, a art. 24 din Codul de procedură civilă, este de menţionat ca în procesul civil, spre deosebire de cel penal, incompatibilitatea, care se aplică exclusiv judecătorilor, priveşte situaţii ce nu au nici o legătură cu prevederile art. 17 din lege. Sesizarea se referă, în realitate, la instituţiile abtinerii şi recuzării, reglementate de art. 25 - 35 din Codul de procedură civilă, care, cu excepţia art. 27 pct. 7, se aplică şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi grefierilor.

În legătură cu art. 34 alin. 2, care prevede că avocatul este răspunzător faţă de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie, Curtea Suprema de Justiţie apreciază ca el restringe neconstitutional dreptul clientului de a obţine daune şi pentru culpa grava a avocatului.

Limitarea prin lege a răspunderii avocatului faţă de client numai la prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârşite cu intenţie creează pentru avocaţi un privilegiu, contrar principiului egalităţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care regula generală, aplicabilă tuturor cetăţenilor, este aceea a răspunderii şi pentru pagubele produse din culpa.

Împrejurarea ca avocatul îşi asuma obligaţii "de mijloace" şi nu "de rezultat" nu are relevanta decît în ce priveşte proba culpei. În cazul obligaţiilor "de rezultat", culpa debitorului este prezumată, în timp ce în cazul obligaţiilor "de mijloace", aceasta culpa trebuie dovedită, neexistand o asemenea prezumţie. De aceea, specificul activităţii de avocat nu justifica în nici un fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. 2 din lege, cu atât mai mult cu cît, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpa.

Cu privire la art. 68 lit. c) şi d), grupul de deputaţi a invocat neconstituţionalitatea acestor prevederi, pe motiv ca sancţiunile ar fi incompatibile cu natura juridică libera a profesiei.

Într-adevăr, profesia de avocat este o profesie liberala şi independenta. Acest principiu este fundamental. Dar libertatea indispensabila exercitării profesiei de avocat nu exclude anumite reguli, a căror respectare presupune şi stabilirea unor sancţiuni. În consecinţa, instituirea, ca sancţiune a plăţii unei amenzi, şi suspendarea din funcţie în caz de neplata a acesteia, deci pentru o faptă subsecventa, precum şi interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă determinata, care este o alta sancţiune, nu contravin în nici un fel dispoziţiilor Constituţiei.

Referitor la art. 76 alin. 3, care conţine o dispoziţie tranzitorie în legătură cu actualele birouri de avocaţi, este de observat ca el reprezintă o consecinţa a art. 5 din lege, care prevede modalităţile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate şi societăţi civile profesionale. Ambele texte sunt considerate neconstituţionale în sesizarea grupului de deputaţi, apreciindu-se ca nesocotesc dreptul de asociere consacrat de Constituţie.

Cu privire la art. 5 este de reţinut ca, în realitate, se critica faptul ca în ultima forma a legii, adoptată de către Parlament, acest text nu a mai reţinut ca modalitate organizatorică birourile de asistenţa juridică cu caracter asociativ. Deci obiecţia de neconstituţionalitate este una de omisiune, or Curtea Constituţională nu poate exercita controlul decît asupra legilor adoptate, după cum s-a arătat mai sus.

Prevederile art. 76 alin. 3 instituie o dispoziţie tranzitorie, destinată a facilita trecerea la noile modalităţi organizatorice stabilite în art. 5 din lege, fără a contraveni nici unei dispoziţii constituţionale.

În legătură cu art. 6, art. 51 şi cap. VI din lege, Curtea Suprema de Justiţie apreciază ca acestea sunt neconstituţionale în raport cu art. 21 din Constituţie, deoarece legiuitorul a omis sa reglementeze dreptul persoanelor interesate de a se adresa instanţei de contencios administrativ. Este de reţinut ca, în fond, prin lege s-au reglementat doar căile de atac în cadrul jurisdictiilor specifice profesiei de avocat, ceea ce nu poate avea semnificatia excluderii celor interesaţi de la liberul acces la justiţie, reglementat prin art. 21 din Constituţie. Pentru identitate de ratiune, aceeaşi este soluţia şi în ce priveşte art. 27 alin. 2 din lege.

În consecinţa, numai în aceasta interpretare textele susmenţionate pot fi considerate constituţionale.

Având în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 38, art. 43, art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de 5 voturi în ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 lit. b) şi ale art. 14 alin. 2 lit. b) şi cu unanimitate de voturi cu privire la celelalte dispoziţii legale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1.Dispoziţiile art. 5, art. 12 alin. 1 lit. a) şi c), art. 17, art. 68 alin. 1 lit. c) şi d) şi art. 76 alin. 3 sunt constituţionale.

2.Dispoziţiile art. 6, art. 27 alin. 2, art. 51 şi cele cuprinse în cap. VI sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii.

Dispoziţiile art. 9 lit. b), cît priveşte precizarea "specializarea în drept", şi ale art. 14 alin. 2 lit. b), cît priveşte precizarea "secţia juridică", sunt neconstituţionale.

4.Dispoziţiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 şi art. 23 lit. c), în ce priveşte precizarea "cu excepţia cazului prevăzut la art. 12 alineatul ultim din prezenta lege", sunt neconstituţionale.

5.Dispoziţiile art. 34 alin. 2 sunt neconstituţionale.

6.Decizia se comunică Preşedintelui României, precum şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute în art. 145 alin. (1) din Constituţie, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 2 mai 1995 şi la ea au participat: Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent,

Gabriela Dragomirescu