Decizie Nr. 46 din 17 mai 1994

Cu adresa nr. 273 din 7 martie 1994, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale examinarea Regulamentului Senatului*), adoptat prin Hotărârea nr. 16 din 30 iunie 1993, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 27 iulie 1993, sub aspectul legitimitatii sale constituţionale. Temeiul legal al sesizării îl constituie prevederile art. 144 lit. b) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, precum şi prevederile art. 21 din Legea nr. 47/1992.

Totodată, Curtea Constituţională a fost sesizată şi de grupul parlamentar al U.D.M.R. din Senat cu privire la neconstituţionalitatea art. 160 alin. 2 din Regulamentul Senatului, referitor la obligaţia senatorilor de a depune jurămîntul prevăzut de art. 82 alin. (2) din Constituţie. În esenta, se susţine ca aceasta prevedere este neconstitutionala întrucît nu a fost prevăzută de Constituţie, parlamentarilor nu le-ar reveni obligaţia de a respecta legea în aceasta calitate, ci în aceea de cetăţeni, îndatorirea de a depune un jurămînt ar fi echivalenta cu un mandat imperativ, prohibit de art. 66 din Constituţie şi ar fi contrară pluralismului politic.

În temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a cerut punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului care, cu adresa nr. XXII/14/1994, a comunicat acest punct de vedere, solicitând respingerea sesizării, întrucît jurămîntul de credinţa este conform obligaţiei constituţionale a cetăţenilor de a respecta legea şi suprematia Constituţiei, constituind legământul solemn al senatorilor de a-şi îndeplini cu credinţa faţă de ţara şi faţă de popor funcţia publică în care au fost aleşi. De aceea se considera ca jurămîntul poate fi instituit prin regulament, care, reglementind organizarea şi funcţionarea Senatului, trebuie să cuprindă "drepturile şi obligaţiile, ca şi alte componente ale statutului senatorului".

Curtea constata ca, potrivit art. 144 lit. b) din Constituţie şi art. 3, art. 12 şi art. 21 din Legea nr. 47/1992, este competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii Regulamentului Senatului, fiind legal sesizată de preşedintele Senatului, cu privire la întreg cuprinsul regulamentului, şi de un grup parlamentar, cu privire la art. 160 alin. 2 din regulament.

Prin Încheierea din data de 20 aprilie 1994, cele doua sesizări au fost conexate întrucît, cu referire la art. 160 alin. 2 din regulament, ele au acelaşi obiect. Faţa de cele arătate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

ţinând seama de sesizarea preşedintelui Senatului cu privire la controlul constituţionalităţii Regulamentului Senatului, de sesizarea grupului parlamentar al U.D.M.R. cu privire la neconstituţionalitatea art.160 alin. 2 din regulament, de punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului cu privire la sesizarea grupului parlamentar al U.D.M.R., de rapoartele judecătorilor-raportori asupra acestor sesizări, precum şi de prevederile art. 144 lit. b) din Constituţie şi ale art. 21 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Pentru examinarea conformitatii prevederilor Regulamentului Senatului cu prevederile Constituţiei se impune precizarea, în prealabil, a naturii juridice şi a locului acestui regulament în sistemul actelor normative şi al sferei normelor juridice pe care, potrivit Constituţiei, regulamentul le poate institui.

Parlamentul României poate adopta, potrivit Constituţiei, următoarele categorii de acte juridice: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare [art. 72 alin. (1)]; regulamentul şedinţelor comune [art. 62 alin. (1)]; moţiunea de cenzura (art. 112). Fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta următoarele acte juridice: regulamentul propriu de organizare şi funcţionare [art. 61 alin. (1)]; hotărâri [art. 64 şi art. 74 alin. (2)]; moţiuni [art. 64 şi art. 111 alin. (2)].

Din examinarea acestor dispoziţii constituţionale, precum şi a celor care prevăd procedura de legiferare (art. 72-78), rezultă ca Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru ca, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea interna şi funcţionarea Camerei, este votat numai de către o Camera, nu este supus promulgării. Este adevărat ca art. 74 din Constituţie stabileşte ca hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar aceasta majoritate nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o alta natura juridică decît aceea de hotărâre.

Majoritatea absolută impusa de Constituţie pentru adoptarea Hotărârii privind Regulamentul Senatului urmăreşte să asigure o exprimare cît mai larga a voinţei senatorilor în prevederile regulamentare, cerinţa fireasca într-un sistem parlamentar democratic, care implica, prin definiţie, o majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iata de ce Regulamentul Senatului se adoptă printr-o hotărâre şi urmează a fi supus regimului constituţional al acestei categorii de acte juridice.

Cît priveşte sfera normelor juridice care, potrivit Constituţiei, este de nivelul regulamentului, ea trebuie stabilită prin identificarea efectelor juridice rezultind din sistematizarea dispoziţiilor constituţionale privind Parlamentul, precum şi prin interpretarea art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 66-71 din legea fundamentală.

Reglementările constituţionale privind Parlamentul au următoarea structura: Organizare şi funcţionare (secţiunea 1); Statutul deputaţilor şi al senatorilor (secţiunea a 2-a); Legiferarea (secţiunea a 3-a).

Aceasta structura tehnico-juridică are importante consecinţe juridice în ceea ce priveşte conţinutul normativ al Regulamentului Senatului. Din interpretarea ei, precum şi a dispoziţiilor art. 61 alin. (1), art. 66-71 şi art. 74 alin. (1) din Constituţie rezultă următoarele:

1.Prevederile Regulamentului Senatului sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea interna şi funcţionarea acestuia.

2.Aceste prevederi sunt constituţionale numai în măsura în care nu reglementează materii care, potrivit dispoziţiilor constituţionale, pot fi reglementate numai prin alte acte juridice.

3.Statutul parlamentarilor este reglementat prin Constituţie distinct de organizarea interna a Camerelor Parlamentului, de unde, rezultă ca regulamentele parlamentare nu pot depăşi limitele organizării proprii fiecărei Camere. În general, un regulament de organizare şi funcţionare a unei structuri poate conţine şi reguli privind statutul membrilor, dar cu condiţia ca legea sa nu dispună ca ele să fie instituite în alt mod. Asemenea limitări sunt explicit prevăzute de Constituţie. Ele rezultă atât din structurarea dispoziţiilor privind Parlamentul, cît şi din conţinutul textelor constituţionale ale art. 68, potrivit căruia alte incompatibilităţi decît cele prevăzute de acest articol, privind statutul de parlamentar, se stabilesc prin lege organică, şi ale art. 71, potrivit căruia cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi cuvenite parlamentarilor se stabilesc prin lege. Ca atare, faţă de aceste dispoziţii rezultă intenţia incontestabila a Constituantei de a scoate anumite reglementări din sfera de reglementare a regulamentelor parlamentare. Mai mult, dispoziţiile constituţionale menţionate urmăresc sa realizeze o simetrie între reglementările cuprinse în regulamentele celor două Camere parlamentare, din moment ce acestea din urma au aceeaşi legitimitate şi aceleaşi împuterniciri, cu mici deosebiri, ceea ce implica, desigur, ca deputaţii şi senatorii să aibă acelaşi statut.

4.Regulamentul Senatului fiind aprobat printr-o hotărâre şi reglementind organizarea interna, proprie Senatului, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decît pentru senatori, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Senatul. Ca atare, prin Regulamentul Senatului nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afară Senatului, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstantiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului.

5.Regulamentul Senatului fiind un act juridic inferior Constituţiei şi legilor nu poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedura pentru realizarea reglementărilor instituite de Constituţie sau lege. Aceste reguli procedurale pot numai să permită valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, neputindu-le afecta domeniul de reglementare sau conţinutul.

6.Unele articole din Regulamentul Senatului reproduc fidel prevederile Constituţiei, procedeu utilizat în legislaţia românească. În asemenea situaţii, constituţionalitatea dispoziţiilor respective este evidenta.

Ţinând seama de cele arătate cu privire la locul şi rolul regulamentelor parlamentare, precum şi la sfera lor de cuprindere, se constată că următoarele prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale:

1.Potrivit art. 7 din regulament, comisia de validare poate propune invalidarea alegerii unui senator numai în cazul în care constata ca alegerea acestuia s-a făcut prin frauda electorală. Întrucît, în temeiul art. 67 alin. (1) din Constituţie, senatorii intră în exerciţiul mandatului de la data întrunirii legale a Senatului, sub condiţia validării, rezultă ca restrîngerea invalidării doar la frauda electorală este neconstitutionala. Regimul juridic al fraudei electorale este prevăzut de art. 25 alin. (1) lit. f) şi alin. 3 din Legea nr. 68/1992, astfel încât dispoziţia regulamentara îşi găseşte aplicarea doar dacă prevederile legale ce definesc acest regim ar fi incalcate, ceea ce exclude însă controlul îndeplinirii celorlalte aspecte de care depinde legalitatea alegerii, cum sunt respectarea sistemului de ilegalitati şi a celorlalte condiţii pentru a candida, soluţionarea contestaţiilor de către birourile electorale şi instanţele judecătoreşti, respectarea prevederilor legale referitoare la atribuirea mandatelor etc. Frauda electorală poate avea ca efect numai repetarea alegerii, astfel ca invalidarea mandatului este nu numai în caz de frauda, dar şi în caz de încălcare a celorlalte condiţii de care depinde legalitatea obţinerii acestuia. De aceea validarea poate avea numai semnificatia întrunirii condiţiilor constituţionale şi a celorlalte condiţii legale de care depinde obţinerea acestuia.

2.Potrivit art. 13 alineatul ultim, senatorii aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice nu pot constitui decît un singur grup parlamentar. Ca atare, prevederea este conformă art. 61 alin. (3) din Constituţie. Dar, întrucît exclude posibilitatea constituirii unui grup parlamentar prin inrudire politica, în ipoteza în care senatorii unui partid sau formaţiune politica nu întrunesc numărul necesar prevăzut la alin. 2 al art. 13 pentru a constitui un grup distinct, alineatul ultim al art. 13 apare ca neconstitutional. Aceasta consecinţa încalcă dreptul subiectiv al senatorilor de a se organiza în grupuri parlamentare, prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie şi de alin. 1 al art. 13 din regulament.

3.Prevederile art. 14 alin. 2 şi 3 din regulament referitoare la interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia unui grup parlamentar dacă au părăsit grupul din care faceau parte, care au valoarea unor sancţiuni pentru părăsirea unui grup parlamentar, sunt neconstituţionale, întrucît atât părăsirea unui grup, cît şi trecerea sau afilierea ulterioară la altul, constituie modalităţi ale exercitării unuia şi aceluiaşi drept constituţional, prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie şi de alin. 1 al art. 13 din regulament.

Asa cum s-a precizat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 44/1993, parlamentul "are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nici o alta norma juridică, legală sau regulamentara, nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale". Din prevederile art. 14 alin. 2 şi 3 rezultă însă ca singura posibilitate a unui senator ce a părăsit un grup parlamentar este, dacă înţelege să-şi exercite dreptul sau prevăzut de art. 61 alin. (3) din Constituţie, să se reintoarca la grupul pe care l-a părăsit. Aceasta consecinţa încalcă nu numai prevederea constituţională sus-menţionată, dar şi libertatea opţiunii politice, ca şi cum aceasta s-ar putea întemeia altfel decît pe liberul consimtamint al senatorilor. Argumentul dedus din alegerea senatorilor pe lista unui partid politic sau, în cazul coalitiilor electorale, la propunerea partidelor din coalitie, nu poate justifica interdicţiile respective, cît timp, pe de o parte, prin vot se aleg nu partide, ci parlamentari, partidele având numai rolul de mediatori între corpul electoral şi Parlament, pentru constituirea acestuia prin votul alegătorilor, iar pe de altă parte, potrivit art. 66 din Constituţie, în exercitarea mandatului, senatorii sunt în serviciul poporului, nu al partidului care le-a mijlocit alegerea (în acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 44/1993). De aceea pentru ca opţiunile politice reprezentate în Parlament sa corespundă modificărilor produse în opinia publică, schimbarea orientarilor politice este un proces inevitabil care, dacă nu se reflecta şi în compunerea grupurilor parlamentare, ar putea conduce la o necorelare între reprezentativitatea opţiunilor politice din Parlament şi din societate.

4.Interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar, prevăzută de art. 14 alineatul ultim din regulament, este neconstitutionala întrucît încalcă libertatea lor de opţiune, obligându-i, dacă vor să-şi exercite dreptul constituţional de a forma un grup parlamentar, sa recurgă exclusiv la posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar existent, potrivit art. 14 alin.1.

Cele arătate cu privire la părăsirea unui grup parlamentar sau la trecerea de la un grup parlamentar la altul, inclusiv afilierea, nu împiedica posibilitatea de a se stabili anumite reguli specifice ipotezelor avute în vedere pentru a nu se destabiliza activitatea parlamentară pe perioada desfăşurării sesiunii. Una dintre ratiunile regulamentului este tocmai asigurarea eficacitatii acestei activităţi. Astfel, în considerarea, de exemplu, a faptului ca alegerea Biroului permanent se face la începutul fiecărei sesiuni, orice modificare a compoziţiei grupurilor ar putea fi corelata cu aceasta regula. Asemenea norme, ce se găsesc şi în practica altor parlamente, nu sunt neconstituţionale întrucît constituie modalităţi de exercitare a dreptului senatorilor de a se constitui în grupuri parlamentare ţinând seama şi de cerinţele asigurării stabilitatii organelor de lucru ale Senatului.

5.Potrivit art. 22 din regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi facuta de un grup parlamentar. Posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face aceasta cerere, şi nu doar al celui al cărui reprezentant este membrul, este contrară art. 61 alin. (5) din Constituţie, conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucît revocarea reprezintă o modalitate simetrica cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atât desemnarea cît şi revocarea sunt supuse imperativelor art. 61 alin. (5) din Constituţie.

6.La art. 26 alin. 2 din regulament se prevede că în perioada în care preşedintele Senatului asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Senatului se exercită de către unul dintre vicepreşedinţi, ales de Senat. Aceasta prevedere este neconstitutionala pentru următoarele motive:

a)rezultă ca, pe perioada interimatului funcţiei prezidenţiale, preşedintele Senatului îşi păstrează aceasta calitate, dar nu o exercită; însă Preşedintele României are statutul constituţional al funcţiei prezidenţiale, cu singura excepţie a exercitării atribuţiilor prevăzute la art. 88-90 din Constituţie (dreptul de a adresa mesaje Parlamentului, de a-l dizolva şi de a declansa referendumul consultativ), după cum prevede art. 97 alin. (2) din Constituţie; de aceea preşedintelui interimar îi sunt opozabile prevederile art. 84 alin. (1) din Constituţie referitoare la incompatibilitatea Preşedintelui României de a fi membru al unui partid sau de a îndeplini orice alta funcţie publică sau privată; din două puncte de vedere prevederea art. 26 alin. 2 din regulament este neconstitutionala, şi anume:

–incompatibilitatea dintre funcţii nu este între exerciţiul lor, ci între deţinerea lor; deci, în caz de incompatibilitate, aceeaşi persoana nu poate fi titulara funcţiilor incompatibile, fără nici o considerare după cum ea le exercita sau nu le exercita, asa cum în mod corect rezultă din prevederile art. 156 alin. 1 din regulament; în consecinţa, calitatea de Preşedinte al României, chiar cu titlu interimar, nu poate fi cumulată cu aceea de preşedinte al Senatului, chiar dacă exercitarea acestei calităţi este suspendată;

–incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale priveşte şi apartenenţa politică a preşedintelui Senatului, apartenenţa de care, însă, este legată calitatea sa parlamentară;

b)suspendarea exercitării funcţiei de preşedinte al Senatului este neconstitutionala, întrucît, potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţie, alegerea acestuia este pe durata mandatului Senatului, excluzându-se astfel posibilitatea de a fi întreruptă pe perioada suspendării; cu alte cuvinte, exercitarea funcţiei de preşedinte al Senatului este continua, ca şi durata mandatului pentru care preşedintele Senatului a fost ales; înlocuirea preşedintelui, când este absent, de către unul dintre vicepreşedinţi, nu are semnificatia întreruperii exercitării funcţiei, întrucît este doar o modalitate de a se asigura continuitatea exercitării ei; c) inlocuitorul preşedintelui Senatului, pe perioada cît acesta este suspendat din exerciţiul funcţiei, are statutul juridic al unui preşedinte interimar, soluţie neconstitutionala întrucît, potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţie, preşedintele Senatului nu poate fi decît preşedinte de legislatura.

7.La art. 55 alin. 4 din regulament se prevede dreptul comisiei permanente de a invita pentru audiere, în cadrul anchetei cu care a fost însărcinată, orice persoană care are o calitate oficială, cu excepţiile prevăzute în continuare, iar la art. 57 alin. 3 se prevede dreptul comisiei de ancheta de a invita la audiere orice persoană. Referirea la orice persoană, indiferent ca are sau nu are o calitate oficială, este neconstitutionala întrucît excede limitele controlului parlamentar ce se poate exercita, în principal, asupra Guvernului şi serviciilor publice, dar nu asupra Preşedintelui României, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 84 alin. (3) şi de art. 95 din Constituţie - aceasta fiind însă de competenţa constituţională a Camerelor reunite în şedinţa comuna -, precum şi, în temeiul principiului separaţiei puterilor în stat, nici asupra judecătorilor (nu doar celor de la Curtea Suprema de Justiţie, cum se prevede la art. 55 alin. 4 din regulament), potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, invitarea unui cetăţean, ca martor sau în oricare alta calitate, având în vedere caracterul obligatoriu al prezentei acestuia, se poate face numai cu respectarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti şi justiţia.

8.Dispoziţia de la art. 63 alin. 2 din regulament, potrivit căreia actele cu caracter politic se adoptă prin hotărâre, este neconstitutionala deoarece un act politic nu se poate adopta printr-un act care, potrivit art. 64 din Constituţie, constituie un act cu efecte juridice. Aceste consecinţe, în mod inevitabil, ar modifica natura şi efectele actului politic. În mod corespunzător se impune şi adaptarea art. 103.

9.La art. 67 din regulament privind solicitarile Preşedintelui României, referirea la mesajele prezidenţiale este neconstitutionala întrucît, potrivit art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie, acestea se primesc de Camerele Parlamentului întrunite în şedinţa comuna.

10.La art. 69 alin. 1 din regulament se omite nejustificat iniţiativa de revizuire a Constituţiei, deşi aceasta constituie o modalitate specializată a iniţiativei legislative care, în structura Constituţiei, se referă la toate categoriile de legi prevăzute de art. 72 alin. (1) din Constituţie. Cu privire la legile constituţionale, se face referire numai la art. 103 alin. 2 şi art. 110 din Regulament, astfel ca din acest punct de vedere exista o necorelare de ordin constituţional nu numai între prevederile regulamentului, dar şi cu dispoziţiile art. 146 şi art. 147 din Constituţie, întrucît procedura parlamentară de revizuire este reglementată numai parţial şi incomplet.

11.Prevederile alin. 4 al art. 69 din regulament referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ sunt abrogate, potrivit art. 11 din Legea nr. 73/1993 şi art. 78 din Constituţie, astfel încât menţinerea în continuare a acestor prevederi în cuprinsul regulamentului este neconstitutionala.

De asemenea, la alin. 5 al art. 69, referirea la "condiţiile constituţionale" pentru exercitarea iniţiativei populare este contrară prevederilor art. 144 lit. h) din Constituţie, care se referă la toate condiţiile de exercitare a acestei iniţiative, atât constituţionale, cît şi legale, asa cum rezultă, de altfel, din prevederile art. 36 al Legii nr. 47/1992 şi din cele ale art. 12 din Legea nr. 73/1993.

12.Posibilitatea retragerii acreditării reprezentantului mijlocului de informare în masa, potrivit art. 89 alin. 5 din regulament, este neconstitutionala întrucît încalcă dreptul la informaţie, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Constituţie şi, având caracterul unei sancţiuni, intra sub incidenţa art. 30 alin. (8) din Constituţie, potrivit căruia delictele de presa se stabilesc prin lege.

13.Referirea la "cvorum" de la alin. 1 şi prevederile alin. 2 ale art. 110 din regulament sunt neconstituţionale. De altfel, ele sunt şi inaplicabile, cum ar fi dispoziţia art. 110 alin. 1 lit. c), iar problema cvorumului este reglementată de art. 93 din regulament, în concordanta cu art. 64 din Constituţie. În concluzie, confuzia dintre cvorum şi majoritatea necesară adoptării unui act este neconstitutionala cît timp fiecare este reglementată separat în Constituţie, prin art. 64 şi, respectiv, art. 74, iar, prin natura lor, corespund unor finalitati deosebite: cvorumul pentru a asigura o prezenta minima, iar majoritatea pentru formarea voinţei de care depinde adoptarea unei măsuri sau a unui act. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 4/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 13 ianuarie 1994.

14.Prevederea din alin. 2 al art. 112 din regulament, referitoare la obligaţia Camerei Deputaţilor de a comunică legea adoptată Guvernului şi Curţii Supreme de Justiţie, prevederea de la alin. 4 al aceluiaşi articol, privind obligaţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a trimite legea adoptată spre promulgare, ca şi prevederile art. 120, privind obligaţiile Camerei Deputaţilor în legătură cu evidenta, păstrarea şi trimiterea spre publicare a legilor, sunt neconstituţionale, întrucît încalcă principiul autonomiei regulamentare, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia regulamentele parlamentare nu pot stabili reguli obligatorii pentru alte structuri decît ale Camerei care le-a adoptat. Pentru acelaşi motiv, sunt neconstituţionale prevederile alin. 1 şi 3 ale art. 118, ca şi referirea la termenul înăuntrul căruia Preşedintele României poate cere reexaminarea legii, prevăzut la alin. 2 al acestui articol. În acelaşi sens, ordinea de reexaminare prevăzută la alin. 2 - deşi fireasca - nu este opozabilă Camerei Deputaţilor, iar termenul de 3 zile este aplicabil numai Senatului. Pe cale de consecinţa, art. 118 poate privi numai obligaţiile Senatului în cadrul procedurii de reexaminare.

15.Procedura de reexaminare reglementată de art. 113 din regulament este constituţională în ce priveşte legile a căror neconstituţionalitate a fost constatată potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, dar nu şi în ce priveşte Regulamentul Senatului.

Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, atât legile, cît şi regulamentele parlamentare, în caz de neconstituţionalitate, se trimit spre reexaminare. În cadrul procedurii de reexaminare este, însă, o distincţie între lege şi regulament, deoarece numai obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi poate fi înlăturată prin adoptarea, în aceeaşi forma, a legii, de către fiecare Cameră, cu o majoritate de două treimi. Rezultă, deci, ca, în cazul regulamentului, reexaminarea consta în punerea de acord a prevederilor regulamentare cu dispoziţiile Constituţiei, asa cum se prevede, de altfel, în art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. De aceea referirea la art. 144 lit. b) din Constituţie, din cuprinsul alin. 1 al art. 113, este neconstitutionala, raportul Comisiei juridice de numiri, disciplina, imunităţi şi validari, în cazul reexaminarii regulamentului, neputind avea ca obiect dezbaterea obiectiei de neconstituţionalitate, ci asigurarea punerii de acord a prevederilor regulamentului cu dispoziţiile legii fundamentale.

16.Precizarea referitoare la comisia de ancheta, de la alin. 1 al art. 122 din regulament, şi anume "constituită în acest scop", este neconstitutionala, întrucît presupune ca acea comisie să fie constituită numai în scopul respectiv, pe când urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit art. 103 alin. (2) din Constituţie, ar putea fi justificată de dezbaterea unei anchete ce a avut un alt obiectiv. La aceasta concluzie conduc şi limitarile prevăzute de art. 55 alin. 9 şi art. 57 alin. 1 din regulament referitoare numai la înştiinţarea Preşedintelui României sau a primului-ministru. În schimb, dacă se elimina precizarea sus-menţionată, aceste limitări nu au decît valoarea unor ipoteze care, în nici un fel, nu implica Senatul de a-şi exercită prerogativa constituţională prevăzută la art. 108 alin. (2) din Constituţie.

17.Prevederile art. 142 din regulament, în măsura în care instituie o relaţie juridică directa între senator şi autorităţile publice ale administraţiei locale, administraţiei judeţene şi ale serviciilor publice descentralizate în judeţe sau în interes judeţean, sunt neconstituţionale, ţinând seama de prevederile art. 110 din Constituţie, potrivit cărora informarea senatorilor se face de Camera, de comisia parlamentară sau sub controlul acestora, asa cum s-a prevăzut la art. 141 din regulament în ce priveşte informarea de la organele centrale ale administraţiei publice.

Prevederea regulamentara deplaseaza calitatea de titular al dreptului de informare de la Camera şi comisiile parlamentare la senator, deşi constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului. O asemenea soluţie este contrară autonomiei administrative şi pluralismului politic pe plan local, întrucît ar putea fi exercitată cu referire la aspectele confidenţiale, privind procesul de elaborare a unei decizii, precum şi în dăuna opţiunii politice pe plan local, dacă aceasta este diferita de aceea a partidului din care face parte senatorul.

18.La art. 149 alin. 2 din regulament, referirea, fără nici o circumstantiere, la protejarea senatorilor împotriva urmăririlor judiciare este neconstitutionala întrucît, potrivit art. 69 din Constituţie, ea priveşte doar urmărirea judiciară penală sau contravenţională abuzivă, asa încât poate fi ridicată de Camera, precum şi numai pe perioada mandatului, fiind legată de calitatea de senator. Numai independenta opiniilor, prevăzută la alin. 3 al acestui articol, are, conform art. 70 din Constituţie, un caracter absolut.

19.Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Senatului.

Rezultă din aceasta prevedere constituţională ca imunitatea parlamentară constituie o măsura de protecţie constituţională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere caracterul sau imperativ, ea nu poate fi nici extinsă şi nici restrînsa printr-un act subordonat Constituţiei. Esenta acestei protecţii consta în aceea ca poate fi ridicată numai de Camera şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifica reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecata, penală sau contravenţională, a senatorului.

Art. 149 alin. 5 şi 8 din regulament adauga, însă, o noua modalitate de inlaturare a imunitatii parlamentare: suspendarea imunitatii parlamentare. Aceasta modalitate este neconstitutionala pentru următoarele motive:

–imunitatea parlamentară şi ridicarea ei fiind reglementate de Constituţie, regulamentul, ca şi legea de altfel, nu pot modifica acest regim; prin regulament se pot stabili numai normele procedurale de aplicare în cadrul activităţii parlamentare;

–suspendarea imunitatii inlatura, pe perioada suspendării, protecţia constituţională pe care o reprezintă imunitatea parlamentară; potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, aceasta protecţie, însă, nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea, percheziţia sau trimiterea în judecata penală ori contravenţională, în funcţie de un motiv determinat şi în limitele acestui motiv; de aceea suspendarea imunitatii modifica statutul constituţional al senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat Constituţiei;

–în afară de faptul ca suspendarea imunitatii este o modalitate ce nu se regaseste în general într-un regim democratic, întrucît este contrară ratiunii însăşi a imunitatii parlamentare, permitind ca o minoritate politica indezirabila să fie supusă unui regim discriminatoriu, este de observat ca grupul parlamentar, senatorul, deputatul şi Comisia juridică de numiri, disciplina, imunităţi şi validari nu sunt subiecte ale represiunii penale pentru a fi în drept sa ceara ridicarea impedimentului constituţional pentru declanşarea acestei represiuni pe care o reprezintă imunitatea parlamentară; în ce priveşte referirea la deputaţi, menţionăm ca ea este contrară şi principiului autonomiei regulamentare, instituit prin art. 61 alin. (1) din Constituţie.

20.Art. 150 din regulament este neconstitutional întrucît constituie o norma de incriminare, care potrivit art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, poate fi instituită numai prin lege organică. Chiar dacă ar fi interpretată ca regula de interpretare obligatorie a unei dispoziţii penale, ea ar putea fi instituită tot numai prin lege. De aceea art. 150 din regulament încalcă un domeniu rezervat de Constituţie legii organice. Dar art. 150 din regulament este neconstitutional şi pentru ca vine în contradictie cu principiul separaţiei puterilor, constituind o ingerinta în activitatea judiciară, contrară prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie conform cărora judecătorii se supun numai legii.

21.Prevederile art. 154 şi ale art. 155 din regulament sunt neconstituţionale întrucît, potrivit art. 68 alin. (3) din Constituţie, ale incompatibilitatii decît cele prevăzute la alin. (1) şi (2) ale acestui articol se stabilesc prin lege organică. Instituirea incompatibilităţilor constituie un domeniu rezervat legii organice deoarece modifica statutul legal al celor avuti în vedere.

Din alt punct de vedere, statutul senatorului nu poate fi diferit de cel al deputatului, ţinând seama de prevederile secţiunii a 2-a a capitolului I din titlul III al Constituţiei, în care prevederile referitoare la acest statut sunt aceleaşi pentru membrii celor celor două Camere. Aceasta caracteristica corespunde egalităţii constituţionale a celor două Camere. De aceea incompatibilităţile nu pot fi diferite.

În fine, este de observat ca regulile ce definesc statutul parlamentarilor sunt prevăzute distinct în Constituţie, în prevederile secţiunii sus-menţionate, potrivit cărora dezvoltarea acestor reguli este rezervată legii organice. Pe cale de consecinţa, prin regulamente se pot stabili reguli procedurale interne de aplicare, care să detalieze sub acest aspect, în măsura necesară, regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului şi, nicidecum, sa-l completeze sau sa-l modifice.

Faţa de cele arătate, urmează a se modifica şi trimiterile de la art. 156 din regulament.

22.Potrivit art. 50 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice răspund de îndeplinirea cu credinţa a obligaţiilor ce le revin, în care scop depun jurămîntul cerut de lege. Rezultă din aceasta prevedere ca obligaţia depunerii jurământului poate fi instituită numai prin lege şi, întrucît prin lege se înţelege actul adoptat de Parlament, sub forma legii, şi promulgat de Preşedintele României, rezultă ca obligaţia depunerii jurământului, prevăzută de art. 160 alin. (2), din regulament, poate fi instituită numai prin aceasta modalitate. Funcţia de parlamentar constituind o demnitate publică reprezintă o funcţie publică, astfel încât îi sunt aplicate prevederile art. 50 alin. (2) din Constituţie.

În sesizarea grupului parlamentar U.D.M.R. s-a susţinut ca jurămîntul de credinţa ar avea semnificatia unui mandat imperativ. Întrucît conţinutul jurământului prevăzut de art. 82 din Constituţie sau orice alt conţinut similar se referă la respectarea obligaţiilor constituţionale ale parlamentarilor, aceasta obiectie este neîntemeiată, respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei fiind o îndatorire a oricărui cetăţean, fie ca este sau că nu este parlamentar. În acest sens, obligaţia depunerii jurământului nu poate fi contrară principiului pluralismului politic care nu exclude, ci, dimpotriva, presupune respectul legii.

23.Prevederile art. 164 din regulament privind biroul senatorial sunt neconstituţionale. Pe de o parte, ele au în vedere statutul senatorului, care, asa cum s-a arătat, sub aspectul definirii sale, este de domeniul legii, iar, pe de altă parte, instituie drepturi legate de exerciţiul mandatului de senator, asa cum rezultă, de altfel, din insesi dispoziţiile alin. (1) al art. 164. Sub acest din urma aspect este de menţionat, însă, ca, potrivit art. 71 din Constituţie, asemenea drepturi se stabilesc prin lege. Art. 71 nu se referă la drepturi cu caracter personal, ci la drepturi în general, deci inclusiv la cele legate de exerciţiul mandatului în circumscripţia electorală.

În fond, şi drepturile cu caracter personal, cum este indemnizaţia, sunt, în ultima analiza, tot în considerarea mandatului de parlamentar, pentru asigurarea independentei şi corectitudinii în exercitarea lui. De aceea o distincţie de natura juridică între aceste drepturi şi altele legate exclusiv de exercitarea mandatului este nu numai artificiala, ci şi contrară prevederilor art. 71 din Constituţie.

Din alt punct de vedere, este de observat ca biroul senatorial nu constituie o structura a serviciilor Senatului, astfel ca înfiinţarea lui nu se poate justifica pe autonomia Camerelor, ci un compartiment pentru care cheltuielile se suporta din bugetul Senatului, dar care este în serviciul senatorului, ceea ce exclude posibilitatea de a fi asimilat serviciilor prevăzute la cap. V din regulament. Totodată, este de menţionat ca dispoziţiile art. 164 prevăd obligaţii patrimoniale în sarcina administraţiei publice locale, ceea ce încalcă principiul separaţiei puterilor şi prevederile legale referitoare la funcţionarea acestei administraţii. Pentru aceste din urma motive sunt neconstituţionale şi prevederile art. 184 din regulament.

În concluzie, biroul senatorial constituie o modalitate organizatorică a regulamentului anterior, care a devenit neconstitutionala după intrarea în vigoare a Constituţiei actuale.

24.Alin. 2 al art. 165 din regulament este neconstitutional întrucît se referă la drepturi care, potrivit art. 71 din Constituţie, se pot stabili numai prin lege.

25.Pentru acelaşi motiv şi art. 167 din regulament este neconstitutional, suspendarea contractului de muncă pe perioada exercitării mandatului de parlamentar constituind, de asemenea, un drept care, potrivit art. 71 din Constituţie, este expres rezervat legii.

26.În acelaşi sens, art. 169 din regulament privind concediile senatorilor este neconstitutional, potrivit art. 71 din Constituţie acest drept putind fi instituit numai prin lege.

27.Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, autonomia parlamentară exclude posibilitatea ca prin regulamentul unei Camere să se stabilească drepturi sau obligaţii pentru parlamentarii celeilalte Camere.

De aceea referirea de la art. 177^1 din regulament la posibilitatea aplicării sancţiunii disciplinare la sesizarea unui grup parlamentar din Camera Deputaţilor sau a unui deputat, cît şi dreptul acestora de a contesta o hotărâre a Biroului permanent al Senatului, sunt neconstituţionale. Posibilitatea utilizării represiunii disciplinare în disputa politica, pe care o creează art. 177^1 din regulament, şi eliminarea preşedintelui Senatului dintre subiectii acţiunii disciplinare, deşi acesta reprezintă Camera în întregul său, este o modalitate care cu greu s-ar putea încadra în conceptul de democratie parlamentară, întrucît ar putea veni în conflict cu principiul prevăzut de art. 70 din Constituţie privind independenta opiniilor.

Faţa de cele arătate, având în vedere prevederile art. 144 lit. b) din Constituţie, Regulamentul Senatului şi prevederile Legii nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Constata ca următoarele prevederi din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale: art. 7; art. 13 alineatul ultim în măsura în care interzice constituirea unui grup parlamentar prin inrudire politica, în cazul în care senatorii unui partid sau formaţiune politica nu întrunesc numărul necesar pentru a constitui un grup distinct; art. 14 alin. 2 şi 3 în ce priveşte interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul sau de a se afilia la un grup parlamentar dacă au părăsit grupul din care faceau parte; art. 14 alineatul ultim în ce priveşte interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar; art. 22 în ce priveşte posibilitatea oricărui grup parlamentar de a cere revocarea unui membru al biroului permanent; art. 26 alin. 2; art. 55 alin. 4 şi art. 57 alin. 3 în ce priveşte extinderea anchetei parlamentare peste limitele sale constituţionale, cum ar fi asupra judecătorilor sau asupra Preşedintelui României în alte cazuri decît cele prevăzute de Constituţie; art. 63 alin. 2 şi, în mod corespunzător, art. 103; art. 67 în ce priveşte referirea la mesajele prezidenţiale; art. 69 alin. 1 în ce priveşte omiterea iniţiativei de revizuire a Constituţiei; alin. 4 al art. 69 precum şi limitarea doar la condiţiile constituţionale ale iniţiativei populare de la alin. 5 a aceluiaşi articol; art. 89 alin. 5 în ce priveşte posibilitatea retragerii acreditării reprezentantului mijlocului de informare în masa: referirea la "cvorum" de la alin. 1 al art. 110 şi prevederile alin. 2 al aceluiaşi articol; alin. 2 al art. 112 în ce priveşte obligaţiile Camerei Deputaţilor şi alin. 4 al aceluiaşi articol şi, în mod corespunzător, art. 120; prevederile alin. 1 şi 3 ale art. 118 şi referirea la termenul în care Preşedintele României poate cere reexaminarea legii sau la ordinea în care are loc reexaminarea, cu excepţia cazului în care Senatul a fost primul sesizat, de la alin. 2 al aceluiaşi articol; art. 113 în ce priveşte reexaminarea Regulamentului Senatului pentru punerea sa de acord cu prevederile Constituţiei; precizarea referitoare la comisia de ancheta "constituită în acest scop" de la art. 122 alin. 1; art. 142 în sensul de a se asigura informarea senatorului prin intermediul sau sub controlul Camerei ori comisiei parlamentare; art. 149 alin. 2 în ce priveşte circumstantierea imunitatii parlamentare; art. 149 alin. 5 şi 8 în ce priveşte suspendarea imunitatii parlamentare; art. 150; art. 154; art. 155; art. 160 alin. 2; art. 164; art. 165 alin. 2; art. 167; art. 169; art. 177^1 în ce priveşte referirile la Camera Deputaţilor şi deputaţi şi art. 184.

2.Prezenta decizie se comunică Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 17 mai 1994 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu