Decizie Nr. 60 din 25 mai 1994

Notă *) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 15 februarie 1995.

Florin Bucur Vasilescu - preşedinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală, invocată de inculpatul Rupita Nicolae în Dosarul nr. 57/1993 al Curţii de Apel Bucureşti şi de inculpatul Dobre Ilie în Dosarul nr. 587/A/1993 al Curţii de Apel Pitesti.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 10 mai 1994, în prezenta reprezentantului Ministerului Public şi a părţii civile - Spitalul Clinic Fundeni - şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea la 18 mai 1994 şi apoi la 25 mai 1994.

La termenul de 10 mai 1994, Curtea Constituţională a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea conexarii celor două excepţii ce formează obiectul dosarelor nr. 4C/1994 şi nr. 19C/1994, având în vedere ca dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale sunt identice. Faţa şi de concluziile favorabile ale procurorului şi ale reprezentantului părţii civile - Spitalul Clinic Fundeni -, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea Constituţională a dispus conexarea, urmînd a se pronunţa prin decizia de faţa.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, retine următoarele:

Cît priveşte Dosarul nr. 4C/1994, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în faţa Curţii de Apel Bucureşti, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 57/1993 al acestei instanţe, inculpatul Rupita Nicolae a ridicat, la termenul de judecată din 21 decembrie 1993, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală, aratind ca, deşi art. 149 din Codul de procedură penală reia dispoziţiile constituţionale din art. 23 alin. (4), stabileşte "în totală contradictie atât cu alineatele precedente, dar mai ales, cu textul Constituţiei, ca arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei". Se adauga ca aceasta prevedere încalcă grav atât principiul inviolabilitatii persoanei consacrat prin Constituţie şi tratatele internaţionale privind drepturile fundamentale, precum şi principiul prezumţiei de nevinovatie, care trebuie să funcţioneze de drept până la soluţionarea definitivă a cauzei. De asemenea, se susţine ca aceasta prevedere instituie principiul arestării "sine die", procedeu de natura sa afecteze administrarea justiţiei, instanţele de judecată fiind aproape obligate sa pronunţe condamnarea inculpatului la sancţiuni cel puţin egale cu durata arestării preventive.

Curtea de Apel Bucureşti, prin Încheierea din şedinţa publică din 21 decembrie 1993, considera ca în speta s-au respectat dispoziţiile constituţionale, iar cît priveşte excepţia de neconstituţionalitate formulată de inculpat, prin apărător, cu privire la dispoziţiile art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală "nu are nici o legătură cu luarea măsurii arestării preventive pe timpul urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, textul mai sus menţionat referindu-se la arestarea inculpatului în cursul judecaţii". De asemenea, se adauga, în încheiere, chiar şi dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 cer sa depindă de judecarea cauzei dispoziţia legală a carei neconstituţionalitate a fost invocată.

Cît priveşte Dosarul nr. 19C/1994, inculpatul Dobre Ilie a invocat la termenul de judecată din data de 24 februarie 1994, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 587/A/1993 al Curţii de Apel Pitesti, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală, susţinând ca acestea sunt contrare dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Pitesti a sesizat Curtea Constituţională, exprimindu-şi opinia în sensul că excepţia este neîntemeiată întrucît măsura arestării preventive a inculpatului a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar instanţa de fond a verificat, din oficiu, regularitatea actului de sesizare şi îndeplinirea condiţiilor privind luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului, neconstatând motive care să ducă la revocarea acesteia.

În vederea soluţionării acestei excepţii, Curtea Constituţională a solicitat, în temeiul Legii nr. 47/1992, Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului României punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al Guvernului se considera ca alineatul final al art. 149 din Codul de procedură penală este constituţional pentru ca: se referă la luarea măsurii de către instanţa şi nu de către procuror; măsura arestării luată de instanţa nu are durata de 30 de zile, aceasta neavînd ca suport art. 23 alin. (4) din Constituţie; prevederea constituţională în sensul căreia reţinerea sau arestarea este permisă în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege înseamnă o trimitere la Codul de procedură penală; instituirea unei proceduri distincte de cea referitoare la măsura arestării luată de procuror este de natura a oferi instanţei posibilitatea de a exercita nu numai un control judiciar preventiv, ci şi un permanent autocontrol, pe tot parcursul judecării procesului penal; din moment ce instanţa, potrivit legii, poate mai mult, pronuntind o hotărâre de condamnare, cu executarea pedepsei închisorii într-un loc de deţinere, ea poate şi mai puţin dispunind asupra arestării inculpatului; din moment ce instanţa este singura autoritate căreia i s-a recunoscut o atare competenţa, aceasta explica de ce legiuitorul nu a mai considerat necesar ca mandatul de arestare emis în cursul judecaţii să fie limitat la 30 de zile; dacă măsura arestării luată de către instanţa s-ar tot prelungi la fiecare alte 30 de zile, aceasta ar exercita o influenţa asupra fondului procesului.

Camera Deputaţilor şi Senatul nu şi-au exprimat punctul de vedere.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinînd încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile părţilor prezente în şedinţa publică din 10 mai 1994, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale raportate la prevederile Constituţiei, retine următoarele:

Referitor la competenţa de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate de către Curte, se constată că, potrivit practicii sale constante, cît timp instanţa de judecată nu a reţinut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, sesizind Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei, aceasta este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text legal pe care instanţa înţelege sa-l aplice.

Art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Regulile privind arestarea persoanei, ca reguli care garantează siguranţa acesteia, sunt următoarele: arestarea este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege; arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat; arestarea se poate face pentru o durată de cel mult 30 de zile; asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plînge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată; prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată; eliberarea celui arestat este obligatorie, dacă motivele arestării au dispărut; persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa în libertate provizorie, sub controlul judiciar sau pe cauţiune.

Din dispoziţiile art. 23 din Constituţie rezultă interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clara şi precisa a arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului ca libertatea individuală se integreaza în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, ca arestarea preventivă este o măsura care afectează grav aceasta libertate, ca prezumţia de nevinovatie este unul dintre principiile constituţionale.

Art. 23 din Constituţie da arestării preventive o configuratie juridică de sine stătătoare, separabila de restul operaţiunilor, fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsura ce se supune unor reguli generale, care protejeaza libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze. De aceea textul priveşte arestarea în sine, fără a nuanta dacă ne aflam în faza urmăririi penale sau a judecaţii.

Codul de procedură penală, sub titlul "Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale" (titlul IV), în capitolul I "Măsuri preventive", reglementează în secţiunea a IV-a "Arestarea preventivă". Art. 149 alineatul final stipulează ca "Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei".

Acest text atesta dreptul instanţei de judecată de a dispune arestarea inculpatului şi în cursul judecaţii cauzei, dar această măsură nu poate fi exclusa de la respectarea regulilor constituţionale instituite prin art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce, în faza de urmărire penală sau în cursul judecaţii cauzei. Ca atare, nu trebuie să existe nici un element de diferentiere de tratament în funcţie de faza în care se găseşte procesul penal. Este ceea ce se realizează prin art. 23 din Constituţie, care, reglementind condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, nu distinge după cum aceasta se produce într-o faza sau alta a procesului penal. Rezultă ca normele constituţionale trebuie respectate ori de cîte ori se dispune măsura arestării unei persoane, măsura ce afectează grav libertatea acesteia.

Textul art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală este constituţional sub raportul arestării, în sensul că aceasta se poate face şi în timpul judecaţii cauzei, dar el devine neconstitutional dacă este interpretat în sensul că durata arestării nu se mai conformează prevederilor art. 23 din Constituţie.

Ca atare, dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală trebuie interpretate în corelare cu dispoziţiile art. 23 din Constituţie, în sensul că durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile. În aceasta interpretare, la expirarea termenului de 30 de zile, în cursul judecaţii cauzei, instanţa are obligaţia constituţională sa verifice, din oficiu, dacă se impune menţinerea arestării preventive şi, în acest caz, sa decidă prelungirea arestării.

Faţa de cele de mai sus, Curtea Constituţională urmează sa admită în parte excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Rupita Nicolae în Dosarul nr. 57/1993 al Curţii de Apel Bucureşti şi de Dobre Ilie în Dosarul nr. 587/A/1993 al Curţii de Apel Pitesti şi constata ca dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării dispusă de instanţa în cursul judecaţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 mai 1994.

PREŞEDINTE,

conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu