Strategia naţională din 21 mai 2008

I. INTRODUCERE

Strategia naţională de comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă, denumită în continuare Strategie, face parte din ansamblul de măsuri necesare pentru lansarea unei campanii naţionale de educare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă, campanie realizată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în cadrul "Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă", finanţat prin Acordul de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat prin Legea nr. 389/2004 pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă şi a Acordului de asistenţă financiară nerambursabilă dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, acţionând în calitate de agenţie de implementare a Facilităţii Globale de Mediu, privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă, semnate la Bucureşti la 26 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Strategia a fost realizată pe baza unei analize care s-a desfăşurat pe mai multe niveluri, astfel:

a)analiza nivelului de informare şi a atitudinii publicului larg privind situaţiile de urgenţă, respectiv sondaj de opinie Omnibus;

b)analiza situaţiei hazardurilor din România şi a factorilor de risc;

c)analiza modului de comunicare a instituţiilor şi autorităţilor publice;

d)analiza modului de informare a populaţiei pentru situaţii de urgenţă;

e)analiza instituţională.

În tratarea problemei a fost avut în vedere faptul că structura instituţională care gestionează domeniul situaţiilor de urgenţă este relativ recentă. Această structură este Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, compus din autorităţile administraţiei publice şi organizat sub forma unei reţele de organisme, organe şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă, constituite pe niveluri sau domenii de competenţă, care dispune de infrastructură şi de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor în domeniu. Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, reglementat în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 15/2005, este format din structuri cu activitate permanentă şi structuri cu activitate temporară.

A. STRUCTURILE PERMANENTE SUNT:

1.Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, prin Centrul Operaţional Naţional;

2.centrele operative cu activitate permanentă din cadrul ministerelor cu funcţii de sprijin;

3.Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Municipiului Bucureşti, prin centrul operaţional;

4.inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă, prin centrele operaţionale.

B. STRUCTURILE CU ACTIVITATE TEMPORARĂ SUNT:

1.Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, sub conducerea nemijlocită a ministrului internelor şi reformei administrative şi în coordonarea primului-ministru;

2.comitetele ministeriale pentru situaţii de urgenţă, sub conducerea miniştrilor, prin centrele operative cu activitate temporară;

3.Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă, sub conducerea prefectului municipiului Bucureşti;

4.Comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă, sub conducerea prefectului judeţului;

5.comitetele locale pentru situaţii de urgenţă, sub conducerea primarului, prin centrele operative.

Analiza instituţională a structurii Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, având ca scop identificarea nevoilor de comunicare a autorităţilor publice implicate, a reliefat următoarele aspecte ca fiind strict necesare:

a)abordarea instituţională a comunicării în timpul situaţiilor de urgenţă;

b)informarea populaţiei.

a)Abordarea instituţională a comunicării şi informării publice trebuie să se axeze pe dezvoltarea unui model de comunicare, prin implementarea unui ghid care să fie aplicat în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, în timpul situaţiilor de urgenţă.

Un alt aspect al domeniului este comunicarea cu populaţia pe timpul situaţiei de urgenţă. Pentru eficientizarea acestei comunicări este foarte importantă abordarea de către autorităţi a informării publice pentru situaţii de urgenţă.

b)Problema informării publice a fost reliefată de sondajele şi analizele efectuate. Conform acestora, populaţia României, deşi destul de informată, în mod special populaţia din mediul urban, şi cu destul de multă experienţă în ceea ce priveşte inundaţiile, nu conştientizează totuşi că România este o ţară expusă în mod permanent hazardurilor naturale şi că acest fapt ar trebui integrat în mod normal în ceea ce se numeşte stil de viaţă, cultură de reacţie. Această concluzie trebuie avută în vedere de autorităţile publice centrale şi locale, ale căror priorităţi trebuie să includă informarea permanentă a populaţiei pentru ca aceasta să îşi dezvolte un comportament adecvat înainte, în timpul şi după producerea situaţiilor de urgenţă.

Dezvoltarea unui astfel de comportament se bazează pe crearea unor deprinderi corecte de prevenire şi reacţie la hazarduri, de aceea Strategia pune un accent deosebit pe tot ceea ce înseamnă comunicare pe timpul situaţiilor de urgenţă şi informare publică permanentă. Perioada de implementare a prezentei strategii este 2008-2010.

II. INFORMAŢII GENERALE RELEVANTE

A. SITUAŢIA HAZARDURILOR ÎN ROMÂNIA:

1.Hazardurile naturale. România are o suprafaţă de 238.391 kmp şi o populaţie de 21.679.000 de locuitori, fiind cea mai mare ţară din sud-estul Europei. Reţeaua urbană este formată din 314 oraşe, cu o pondere a populaţiei urbane de 53%, din care capitala Bucureşti are o populaţie de 1.996.612 de locuitori, 23 de oraşe sunt mari, cu o populaţie ce variază între 100.000 şi 400.000 de locuitori, iar restul oraşelor sunt mijlocii şi mici. Reţeaua rurală cuprinde 2.683 de comune, alcătuite din 13.092 de sate, având o pondere de 47% din populaţia ţării, aceste date reieşind din rezultatele recensământului din martie 2002.

România este expusă unei diversităţi de hazarduri, care rezultă din interacţiunea factorilor naturali, a celor demografici, sociali şi antropici, respectiv elemente de infrastructură, cum ar fi construcţii, şosele, căi ferate. Această interacţiune şi creşterea pierderilor cauzate de evenimentele extreme devin tot mai complexe, concomitent cu tendinţa de concentrare a populaţiei în mari aglomerări urbane şi cu extinderea arealelor locuite pe terenuri inadecvate, expuse inundaţiilor sau alunecărilor de teren. Modificările climatice legate de tendinţele globale de încălzire generează la rândul lor incertitudini referitoare la intensitatea şi frecvenţa hazardurilor, dar şi la apariţia unor fenomene noi, cum ar fi tornadele sau deşertificarea. Pentru ultimele două decenii este evidentă o mărire a gradului de torenţialitate a precipitaţiilor şi o creştere semnificativă a frecvenţei inundaţiilor, alternativ cu accentuarea perioadelor secetoase caracterizate tot mai des de atingerea temperaturilor extreme. În anii următori Revoluţiei din anul 1989, a avut loc o înrăutăţire a condiţiilor de mediu determinată de despăduriri necontrolate, de distrugeri ale perdelelor forestiere şi ale sistemelor de irigaţii, accentuându-se impactul hazardurilor naturale asupra infrastructurii şi populaţiei.

De asemenea, din cauze naturale, România s-a confruntat cu epidemii, dar şi cu ameninţări de pandemii, exemplele elocvente sunt neuroinfecţia West Nile în anul 1996, meningita cu Enterovirus Echo în 1999, antrax în 2000, apariţia infecţiei gripale cu un nou serotip gripal sau ameninţarea epidemiei de gripă aviară H5N1.

2.Hazardurile hidrologice:

a)Viiturile şi inundaţiile sunt hazarduri naturale, cu un impact accentuat asupra reţelei de aşezări, căilor de comunicaţie şi terenurilor din lungul celor 4.000 de râuri din România. Statistic, terenurile inundabile însumează o suprafaţă de 3,5 milioane ha, arealele cele mai întinse fiind situate în lungul Dunării şi al râurilor principale din Câmpia Română, respectiv Siret, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu, dar şi din Câmpia Banato-Crişană, respectiv Someş, Crişul Mic, Crişul Mare, Mureş. În spaţiul montan şi deluros, unde albiile râurilor au pantă accentuată între 100 şi 200 m/km şi lunci înguste, viiturile sunt însoţite de procese intense de eroziune a malurilor, determinând alunecări de teren care pot afecta văile. Activităţile antropice reprezintă principalul factor care conduce la modificarea propagării undelor de viitură. Despăduririle din diferite sectoare ale Carpaţilor au determinat o mărire a vitezei de concentrare a scurgerii, intensificarea proceselor de eroziune, transport şi depunere a aluviunilor, precum şi supraînălţarea albiilor din câmpii, mărind astfel riscul revărsărilor. În lungul Dunării şi al râurilor principale au fost realizate îndiguiri şi baraje care s-au dovedit insuficiente şi, în unele cazuri, ineficiente situaţiilor extreme. Ultimul secol a fost marcat de inundaţii de proporţii, care au afectat suprafeţe întinse, producând mari pagube materiale, dar şi umane, de exemplu în 1969, 1970, 1975, 1991, 1995, 1997, 1999, 2000, 2002, 2005 şi 2006. b) Alunecările de teren sunt hazarduri naturale aflate în strânsă legătură cu viiturile şi inundaţiile.

Eroziunea severă a solurilor, procesele de ravenare, alunecările şi curgerile de noroi afectează terenurile cu utilizare agricolă în proporţie de 30-40% din suprafaţa totală. Alunecările declanşate de ploi abundente şi cutremure afectează localităţile situate pe versanţi, iar viiturile sunt un factor de risc major pentru reţeaua de aşezări, căi de comunicaţie şi terenuri din lungul arterelor hidrografice principale. Alunecările de teren constituie principalele hazarduri naturale care afectează versanţii şi au rolul determinant în evoluţia reliefului regiunilor deluroase intra şi extracarpatice şi în ţinuturile muntoase constituite din fliş. Diferite evaluări au pus în evidenţă extinderea acestor procese în perioadele cu precipitaţii intense, cum au fost cele dintre 1969 şi 1975, când au fost scoase din circuitul economic în unele judeţe (Vaslui, Iaşi, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Vrancea) între 1.000 şi 11.000 ha. Numai în anul 1970, caracterizat prin precipitaţii deosebit de abundente, alunecările au afectat 20.000 ha, fiind distruse suprafeţe mari de terenuri agricole, numeroase construcţii, căi de comunicaţie.

3.Hazardurile seismice. România prezintă risc seismic ridicat, hazardurile de acest tip având cel mai mare impact asupra populaţiei. Riscul este accentuat de numărul mare de clădiri înalte şi vechi, cele mai multe aflate în Bucureşti şi în oraşele mari, dar şi de incapacitatea economică a proprietarilor de a lua măsuri rapide de consolidare. Prin proiectele internaţionale, "RADIUS - 1996-2000" al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi "Instrumentul de Evaluare a Riscului pentru Diagnoza Zonelor Urbane - RISK-2000" al Uniunii Europene, au fost realizate cercetări aprofundate de inginerie seismică şi au fost modernizate mijloacele de monitorizare a riscului, realizându-se o reţea naţională de senzori.

Riscul seismic al României provine din Vrancea, regiune seismologică unde se produc cutremure caracterizate prin eliberarea unei mari cantităţi de energie, determinând cele mai mari pagube pentru populaţie. Pe lângă această regiune, pe teritoriul României mai sunt cunoscute şi alte arii seismice, cum ar fi: aria Făgărăşeană, aria Banatică-Danubiană, aria de Nord-Vest, aria Transilvană şi aria Pontică.

În conformitate cu studiile efectuate în acest domeniu de instituţii specializate, cutremurele cu o magnitudine de 7 grade pe scara Richter au o perioadă medie de revenire de 32 de ani. Pe baza aceloraşi studii au fost stabilite şi perioade de revenire a cutremurelor cu diferite intensităţi în Bucureşti. Cel mai puternic cutremur cu epicentru în Vrancea a fost înregistrat în 26 octombrie 1802 şi a avut magnitudinea pe scara Richter de 7,5.-7,8 căreia îi corespunde o intensitate IX+ pe scara Mercalli în aria epicentrală şi VIII în Bucureşti.

Din cauza intervalului lung de revenire a cutremurelor de mare magnitudine, percepţia asupra riscului seismic scade, aspect ce se poate manifesta prin neglijarea proiectării şi realizării construcţiilor, dar şi prin neglijarea unei educaţii şi informări adecvate privind astfel de situaţii. În arealele unde revenirea cutremurelor puternice are loc la intervale mari de timp, sondajul de opinie a reliefat în cele mai multe cazuri inexistenţa unei culturi seismice preventive, iar această situaţie de fapt poate produce efecte catastrofale în caz de seism major.

4.Hazardurile tehnologice. Pot fi produse de erorile de proiectare a instalaţiilor industriale, de gradul ridicat de uzură al acestora şi/sau de managementul defectuos practicat de proprietarii acestora. Transportul substanţelor periculoase este o altă cauză care poate să producă accidente cu victime umane, precum şi poluarea mediului. Mai sunt şi situaţii în care accidentele tehnologice, de tipul ruperilor de baraje sau exploziilor unor instalaţii, pot fi cauzate de factori naturali, cum ar fi inundaţiile şi cutremurele, determinând o succesiune de evenimente extreme şi complexe sub forma unei reacţii în lanţ. Unele dezastre provocate de riscurile tehnologice pot avea efecte transfrontaliere, la rândul ei România fiind afectată de evenimente produse pe teritoriul ţărilor vecine.

Aderarea României la Uniunea Europeană implică respectarea Directivei 96/82 CE Seveso II privind gestiunea accidentelor majore implicând substanţe periculoase. Pe teritoriul României există 333 de obiective care se află sub incidenţa directivei menţionate, 245 în categoria celor cu risc major şi 88 cu risc minor, cele mai multe fiind din industria chimică şi petrochimică, respectiv 144 unităţi cu risc major şi 55 cu risc minor. Un domeniu important al accidentelor tehnologice poate fi considerată industria metalurgică, România având câteva obiective majore care în cazul unor dezastre naturale ar putea afecta grav zonele în care sunt situate; cele mai mari sunt cele de la Galaţi şi Reşiţa.

5.Substanţele radioactive. Evenimentele sau accidentele în care apar scurgeri de astfel de substanţe sunt dintre cele mai periculoase pentru om şi mediu. Din acest punct de vedere, România deţine o singură centrală nucleară, la Cernavodă, care însă prezintă risc redus de accident nuclear, deoarece aceasta utilizează o tehnologie avansată de tip Kandu. Surse de risc de acest tip mai pot fi reactoarele situate la Bucureşti-Măgurele, la Piteşti-Mioveni sau la Drobeta-Turnu Severin. Un risc major pentru România îl constituie centrala atomoelectrică de la Koslodui, de pe teritoriul Bulgariei, deoarece funcţionează cu o tehnologie învechită. Până în prezent, România a fost afectată numai de accidentul nuclear de la Cernobîl, din noaptea de 25/26 aprilie 1986. Acest accident a afectat în special partea de nord-est a ţării, unde a fost înregistrată o creştere a ratei persoanelor cu cancer de tiroidă şi a copiilor născuţi cu malformaţii.

6.Industria chimică. Pe teritoriul României există un număr mare de întreprinderi care utilizează diferite tipuri de substanţe, de la cele foarte toxice sau cu proprietăţi toxice specifice, respectiv alergice, cancerigene, mutagene, până la cele inflamabile, explozive sau oxidante, toate având impact dăunător asupra mediului. În acest domeniu s-au luat măsuri de utilizare a acestora conform cerinţelor şi standardelor europene privind autorizarea integrată a instalaţiilor industriale, dar şi normelor privind gestionarea accidentelor ce implică substanţe periculoase.

7.Hidrocarburile şi alte substanţe periculoase. Gradul ridicat de uzură sau proiectarea necorespunzătoare a instalaţiilor din industria energetică şi din reţeaua de distribuţie şi transport al hidrocarburilor poate genera accidente. Astfel de evenimente pot avea loc în zonele de exploatare şi prelucrare a petrolului şi pot produce poluarea solului, apelor de suprafaţă şi a pânzelor freatice. Conductele pot fi afectate de diverse cauze, cum ar fi inundaţii, fisurări în timpul cutremurelor sau furturi din conducte, incidente ce se pot solda cu scurgerea unor cantităţi mari de combustibili lichizi şi producerea unei poluări pe arii extinse.

8.Industria minieră. În acest domeniu pot apărea prăbuşiri ale galeriilor de mină, alunecări şi lichefieri ale haldelor de steril insuficient consolidate şi ruperi ale iazurilor de decantare. Prăbuşirea galeriilor de mină poate produce victime, iar astfel de cazuri s-au înregistrat mai ales în industria carboniferă. De asemenea, alunecările şi lichefierile de depozite din barajele iazurilor de decantare pot fi un real pericol. Exemplul elocvent este accidentul de la Certej-Săcărâmb din anul 1971, care s-a soldat cu distrugerea completă a două blocuri cu apartamente şi peste 100 de victime omeneşti, iar urmele poluării cu metale grele din timpul acestui accident sunt vizibile şi în prezent, după 30 de ani.

În acest sector au mai avut loc două accidente majore cu efecte transfrontaliere, în ianuarie şi martie 2000, respectiv ruperea iazurilor de decantare Bozânta-Aurul şi Novăţ-Roşu din judeţul Maramureş. Aceste evenimente au produs poluarea cu cianură a Dunării şi a unor afluenţi ai Tisei, nu numai pe teritoriul României, ci şi în aval. Accidentele au fost larg mediatizate, iar comunitatea internaţională îngrijorată a reacţionat prin evaluări ulterioare, realizate de comisii internaţionale de experţi, constatându-se faptul că valori ridicate ale concentraţiilor de metale grele în bazinele hidrografice Lăpuş-Someş şi Vişeu-Tisa se înregistrează în imediata apropiere a centrelor miniere şi industriale, iar în aval concentraţiile sunt în scădere, chiar sub limitele maxime admise. Cele mai contaminate sunt râurile Băiuţ, Cavnic, Săsar şi bazinul superior al Lăpuşului.

9.Construcţiile hidrotehnice. Cedarea parţială sau distrugerea digurilor şi a barajelor poate fi produsă de viituri puternice şi este urmată de inundaţii cu efecte devastatoare. România dispune de diguri care constau în 1.600 de lucrări, a căror lungime desfăşurată măsoară 9.920 km, şi de 1.353 de baraje pentru acumulări de apă cu un volum total de 13,8 mld mc. Dintre acestea, 217 sunt pentru lacuri de acumulare nepermanente, având un volum de atenuare a viiturilor de 893 mil. mc, iar 1.232 sunt pentru lacuri de acumulare permanente cu volum pentru atenuarea viiturilor de 2.017 mil. mc. Din totalul digurilor, o mare parte este realizată cu tehnologii depăşite şi prezintă un risc ridicat deoarece pot ceda uşor în cazul producerii de viituri.

Cedarea digurilor poate avea efecte transfrontaliere. O asemenea situaţie s-a înregistrat în perioada 3-7 aprilie 2000, când deversarea şi distrugerea unui dig situat pe Crişul Alb, în apropierea graniţei cu Ungaria, a produs inundaţii de amploare în sectorul Ineu-Chişineu-Criş.

De menţionat că, pentru evitarea unor astfel de evenimente, toate localităţile situate în aval de marile baraje cum sunt cele de pe Argeş, Bistriţa, Someş, Lotru au fost dotate cu sisteme moderne de alarmare şi beneficiază de dotările necesare pentru atenuarea efectelor viiturilor.

10.Infrastructura pentru transport. Distrugerea infrastructurii pentru transport este un risc important. Cedarea podurilor de cale ferată sau transport rutier poate fi determinată de eventuale erori de proiectare, execuţie, exploatare, dar mai ales de gradul ridicat de uzură.

B. GRUPURILE-ŢINTĂ:

Grupurile-ţintă din mediul rural sunt autorităţile administraţiei publice locale, comunităţile locale, familiile mari şi cele de bătrâni, care, de obicei, opun rezistenţă evacuării, proprietarii de păduri şi terenuri agricole - persoane fizice, firmele cu mulţi angajaţi, liderii de opinie, şcolile şi alte instituţii de învăţământ.

Grupurile-ţintă din mediul urban sunt autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, familiile din mediul urban/comunităţile urbane, asociaţiile de locatari, persoanele cu putere de decizie - conducători de instituţii, firme cu mulţi angajaţi, lideri de opinie, şcolile şi alte instituţii de învăţământ.

Profilul general al grupurilor-ţintă:

1.În ceea ce priveşte mediul urban, sondajul realizat evidenţiază faptul că într-o mare proporţie populaţia este informată despre ceea ce înseamnă dezastrele, despre riscuri şi reguli de comportament, dar are predispoziţie scăzută spre acţiune, activităţi comune şi implicare în destinul comunităţii.

2.În ceea ce priveşte mediul rural, aşa cum rezultă din analiza zonelor de risc, sunt afectate în principal localităţile mici, în special cele situate pe Dunăre şi cele situate în zonele subcarpatice. Din analiza efectuată rezultă că aceste localităţi au o populaţie cu medie de vârstă ridicată, fără educaţie, puţin informată cu privire la riscuri şi cu multe prejudecăţi provenite din experienţa nefericită a inundaţiilor şi modul incorect de acţiune din timpul acestora. Grupul-ţintă are în vedere un nivel de educaţie redus şi mediu, grupa de vârstă între 50 şi 60 de ani, populaţie cu venituri mici şi medii.

În acelaşi timp, trebuie avut în vedere acel segment de populaţie format din oameni de afaceri şi persoane cu interese în salvarea bunurilor proprii şi chiar ale comunităţii, în general dinamici şi dispuşi la acţiune, capabili să ia decizii şi să se implice în managementul situaţiilor de urgenţă.

III. PRIORITĂŢI ŞI CADRUL JURIDIC EXISTENTE

Având în vedere consecinţele deosebit de grave pe care calamităţile naturale, dezastrele sau sinistrele le pot avea asupra vieţii, sănătăţii populaţiei, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante, prevenirea, precum şi limitarea şi înlăturarea efectelor pe care le au astfel de evenimente naturale reprezintă priorităţile tuturor autorităţilor publice. Activităţile de informare publică reprezintă o parte integrantă a ansamblului de măsuri şi acţiuni desfăşurate de autorităţile publice care fac parte din sistemul naţional în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă.

Cadrul juridic existent, perfectibil printr-o permanentă armonizare cu reglementările europene şi evoluţia situaţiei operative, cuprinde în prezent:

a)Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 15/2005;

b)Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, cu modificările şi completările ulterioare;

c)Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor;

d)Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

e)Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare;

f)Hotărârea Guvernului nr. 1.490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, cu modificările ulterioare;

g)Hotărârea Guvernului nr. 1.491/2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă;

h)Hotărârea Guvernului nr. 1.492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste.

IV. DEFINIREA PROBLEMEI

A. INFORMARE PUBLICĂ

Conform legislaţiei în domeniu, gestionarea situaţiilor de urgenţă, incluzând aici şi protecţia civilă şi apărarea împotriva incendiilor, presupune activităţi de informare publică.

În materia informării publice pentru situaţii de urgenţă, legislaţia şi actele normative subsecvente nu prevăd proceduri sau alte aspecte legate de modul în care se va efectua, limitându-se numai la desemnarea instituţiilor responsabile cu informarea publică.

Având în vedere importanţa informării publice pentru situaţii de urgenţă în contextul în care o astfel de situaţie este gestionată de un sistem naţional organizat sub forma unei reţele de organisme, organe şi structuri, constituite pe niveluri sau domenii de competenţă, pe baza legislaţiei în domeniu şi a analizei instituţionale a sistemului naţional stabilit de lege pentru managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, a fost identificat următorul set de probleme:

1.Informarea publicului, în sensul inexistenţei unei metodologii care să conţină elementele esenţiale pentru informare publică eficientă atât pe timpul, cât şi după producerea situaţiilor de urgenţă, dar şi inexistenţa unui document oficial care să conţină elemente necesare autorităţilor publice pentru o informare publică permanentă cu privire la riscuri şi capacitatea de reacţie a populaţiei în cazul producerii riscurilor.

2.Inexistenţa unor proceduri de comunicare pe timpul situaţiei de urgenţă între organismele, organele şi structurile Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, pe de o parte, dar şi cu populaţia şi mass-media, pe de altă parte.

3.Comunicarea în timpul situaţiilor de urgenţă. Pentru eficientizarea şi îmbunătăţirea comunicării între instituţiile care gestionează situaţiile de urgenţă, mass-media şi public, în special în primele ore ale situaţiei de urgenţă, considerate critice, prezenta strategie propune un ghid. Practicile bune de comunicare în timpul unei situaţii de urgenţă sau al unui dezastru ajută atât autorităţile implicate, cât şi populaţia afectată şi contribuie la evitarea dezinformării şi a răspândirii zvonurilor. Respectarea regulilor stabilite va preveni totodată apariţia confuziei, inevitabilă atunci când instituţiile publice difuzează dezorganizat informaţii despre acelaşi eveniment. Ghidul poate fi utilizat în orice situaţie de urgenţă, pentru a pune bazele resurselor de comunicare pe timpul managementului consecinţelor produse, cu condiţia pregătirii activităţilor menţionate anterior apariţiei situaţiei de urgenţă.

Ghidul este prevăzut să fie utilizat în sprijinul aplicării planurilor de asigurare a riscurilor, planuri elaborate de autorităţile responsabile, în conformitate cu Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1.995/2005 şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.160/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice riscului la cutremure şi/sau alunecări de teren şi cu Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 638/2005 şi Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 420/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de inundaţii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări accidentale.

În cazul producerii unei situaţii de urgenţă, prin intermediul ghidului se asigură coordonarea următoarelor activităţi:

a)informaţiile vitale vor fi comunicate populaţiei afectate;

b)informaţiile specifice necesare populaţiei vor fi diseminate unitar şi coordonat;

c)resursele umane şi materiale necesare îndeplinirii responsabilităţilor de informare publică legate de situaţia creată vor fi mobilizate rapid şi eficient.

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 15/2005, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă are atribuţia de a coordona informarea opiniei publice privind managementul situaţiilor de urgenţă. În acest sens, ghidul se subscrie acestui deziderat, stabilind activităţile pe care componentele sistemului trebuie să le desfăşoare pentru informarea coordonată şi unitară a populaţiei.

3.1.Ghidul şi principalele activităţi de comunicare în timpul situaţiilor de urgenţă

1.Obiective:

a)îmbunătăţirea capacităţii autorităţilor publice de a comunică cu publicul şi mass-media în timpul unei situaţii de urgenţă;

b)stabilirea unor reguli şi proceduri pentru toate autorităţile publice implicate în situaţia de urgenţă, cu scopul de a eficientiza comunicarea şi de a preveni difuzarea unor informaţii contradictorii;

c)furnizarea cadrului pentru dezvoltarea parteneriatelor şi pentru asigurarea resurselor necesare comunicării eficiente în timpul unei situaţii de urgenţă;

d)delimitarea responsabilităţilor privind comunicarea, astfel:

–la nivel central, responsabilitatea comunicării, până la convocarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, revine ministerului care gestionează factorul de risc care a generat situaţia, iar după convocarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, structurii responsabile din cadrul Centrului operaţional naţional, respectiv centrului de comunicare şi informare publică;

–la nivel local, responsabilitatea comunicării, până la convocarea comitetului judeţean/local pentru situaţii de urgenţă, revine prefecturii/primăriei, prin persoana desemnată de prefect/primar, sprijinită de specialişti din structurile administraţiei publice locale. După convocarea comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, responsabilitatea revine structurii responsabile din cadrul centrului operaţional judeţean/al municipiului Bucureşti, respectiv centrul de informare publică organizat la nivelul prefecturii sau, după convocarea comitetului local pentru situaţii de urgenţă municipal/orăşenesc, centrului operativ activat la nivelul municipiului, oraşului, comunei;

e)transmiterea în timp util către public şi către reprezentanţii mass-media a informaţiilor necesare luării celor mai adecvate măsuri de protecţie;

f)oferirea de răspunsuri complete la întrebările adresate de reprezentanţii mass-mediei sau de alte categorii de public;

g)"O singură voce" - asigurarea unităţii de mesaj la toate nivelurile implicate în managementul situaţiei de urgenţă respective.

2.Aplicabilitate

Acest ghid se poate folosi şi aplica la orice tip de situaţie de urgenţă care poate apărea pe teritoriul României. În plus, se are în vedere şi necesitatea pregătirii pentru managementul consecinţelor generate şi de pandemii sau atacuri teroriste. Dezastrele care afectează un număr redus de oameni pot fi la fel de tragice, confuze şi distrugătoare precum cele cu amploare naţională şi necesită un răspuns adecvat în ceea ce priveşte comunicarea, indiferent de intensitatea sau sfera lor de acţiune.

3.Activarea

Ghidul de comunicare şi informare publică devine operaţional atunci când are loc convocarea comitetului pentru situaţii de urgenţă, indiferent de nivelul acestuia, naţional, judeţean sau local. Convocarea comitetului pentru situaţii de urgenţă de către primar sau prefect, la nivel local/judeţean, sau de către ministrul internelor şi reformei administrative, la nivel central, trebuie urmată de activarea echipei de comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă.

4.Centrele de comunicare şi informare publică

În timpul unei situaţii de urgenţă, centrele de comunicare şi informare publică se înfiinţează sub conducerea comitetelor pentru situaţii de urgenţă şi au ca bază structura de comunicare şi relaţii publice care trebuie să existe în fiecare centru operaţional.

Centrele operaţionale trebuie să aibă o structură de comunicare şi relaţii publice care, în timp de normalitate, dispune de cel puţin un angajat la nivel judeţean şi de cel puţin 2 angajaţi la nivel naţional. Aceşti angajaţi sunt ofiţerii de informare publică şi au responsabilitatea activării şi funcţionării ghidului.

4.1.Funcţiile centrului de comunicare şi informare publică sunt următoarele:

a)furnizarea informaţiilor şi sprijinirea presei într-o situaţie de urgenţă;

b)soluţionarea solicitărilor telefonice primite din partea publicului;

c)monitorizarea şi analizarea informaţiilor apărute în presă;

d)coordonarea comunicării şi informării în cadrul echipei de management al situaţiei de urgenţă;

e)asigurarea legăturii comitetului pentru situaţii de urgenţă cu mass-media;

f)administrarea paginii de internet destinate informării publicului.

4.2.Centrul de comunicare şi informare publică este compus din 3 compartimente:

a)Structura de monitorizare, analiză şi sinteză - monitorizează şi sintetizează informaţiile apărute în presă sau provenite din alte surse, analizează şi realizează materialele ce vor fi utilizate ca bază pentru comunicarea şi informarea ulterioară a populaţiei.

b)Structura de informare şi comunicare - lucrează direct cu publicul şi cu mass-media, primeşte întrebări şi furnizează răspunsuri, gestionează linia telefonică gratuită ce trebuie activată în cazul unei situaţii de urgenţă şi actualizează informaţia pe pagina de internet;

c)Structura de acreditare şi contact - instruieşte, acreditează şi însoţeşte reprezentanţii mass-mediei sau alte persoane care participă la locul intervenţiei ori vizitează zona afectată.

În funcţie de amploarea situaţiei de urgenţă, se va înfiinţa un centru pentru informarea publicului. Acesta trebuie să dispună de una sau două linii telefonice în regim gratuit, linii verzi, diferite de numărul unic pentru apeluri de urgenţă 112. Operatorii liniei 112 vor fi informaţi cu privire la activarea noilor numere de telefon pentru informarea publicului şi trebuie să redirecţioneze apelurile care nu fac obiectul numărului unic pentru apeluri de urgenţă către linia verde. Linia verde pentru apelurile publicului va fi promovată rapid pe toate canalele de comunicare.

Pagina oficială de internet reprezintă un mijloc de comunicare important. Sarcina echipei de comunicare în acest sens este actualizarea permanentă a paginii, în funcţie de situaţia creată, cu informaţiile relevante pentru populaţie. În plus, echipa de comunicare monitorizează forumurile de discuţie pe internet, precum şi fluxurile de ştiri în direct, pentru a vedea cum este percepută situaţia de urgenţă, şi raportează echipei de management al situaţiei rezultatele acestei monitorizări.

În timpul situaţiei de urgenţă, centrul de comunicare şi informare publică se află sub conducerea preşedintelui comitetului pentru situaţii de urgenţă şi este coordonat de ofiţerul de informare publică. Restul funcţiilor sunt îndeplinite de echipa de sprijin, care va avea la dispoziţie un număr adecvat de birouri, calculatoare conectate la internet, conexiuni telefonice, radio şi fax. Centrul de comunicare şi informare publică trebuie să dispună de o sală pentru informarea reprezentanţilor massmediei şi de un spaţiu unde aceştia îşi pot instala calculatoare şi echipamentele de comunicare. Acest spaţiu trebuie să fie separat de cel al centrului operaţional, iar un panou de afişaj, respectiv avizierul, poate fi folosit aici pentru a prezenta informaţiile noi, după ce acestea au fost verificate.

4.3.Centrul de comunicare şi informare publică - schema de organizare:

┌───────────────────────────────────────────────────┐

│Preşedinţele comitetului pentru situaţii de urgenţă│

└────────────────────────┬──────────────────────────┘

│

┌───────────────┴───────────────┐

│ │

┌───────────┴────────┐ ┌──────────────┴────────────┐

│Purtătorul de cuvânt│ │Ofiţer de informare publică│

└───────────┬────────┘ └──────────────┬────────────┘

│ │

┌─────────────────┴───────────────────┐ ┌────────┴─────────────────┐

│Comunicatori/Purtători de cuvânt │ │Personal de sprijin adus │

│din cadrul instituţiilor reprezentate│ │pentru situaţia de urgenţă│

│în comitet şi din echipa operaţională│ └──────────────────────────┘

└─────────────────────────────────────┘

4.3.1.Ofiţerul de informare publică şi personalul de sprijin

Ofiţerul de informare publică este coordonatorul echipei de sprijin. Ofiţerul devine manager şi direct responsabil pentru activitatea centrului şi a voluntarilor solicitaţi pentru funcţiile de sprijin, cum ar fi operatori telefonici, asistenţi administrativi şi ofiţeri de presă. Personalul de sprijin trebuie să respecte instrucţiunile ofiţerului de informare publică.

4.3.2.Stabilirea purtătorului de cuvânt

În cadrul primei şedinţe, comitetul pentru situaţii de urgenţă numeşte un purtător de cuvânt şi un înlocuitor al acestuia. Purtătorul de cuvânt trebuie ales luându-se în considerare o serie de factori, cum ar fi eficienţa dovedită până atunci, gradul de familiarizare cu tipul de informaţie care trebuie furnizată în asemenea situaţii, experienţa în comunicarea cu mass-media, carismă, instruirea sau experienţa anterioară în domeniul situaţiilor de urgenţă. Purtătorul de cuvânt trebuie să aibă experienţă şi abilităţi de comunicare, astfel încât să fie respectat de membrii comitetului pentru situaţii de urgenţă.

Odată stabilite aceste persoane, toţi membrii comitetului pentru situaţii de urgenţă şi ai instituţiilor implicate trebuie să respecte recomandările purtătorului de cuvânt în ceea ce priveşte comunicarea publică în situaţii de urgenţă. Acesta nu va fi contrazis în faţa presei. Purtătorul de cuvânt trebuie să participe la şedinţele comitetului pentru situaţii de urgenţă, să urmărească procesul de luare a deciziilor şi să beneficieze de sprijinul membrilor acestuia în îndeplinirea atribuţiilor sale. Toate părţile implicate trebuie să îi înlesnească accesul la informaţiile de care dispun şi să îl sprijine pe toată durata situaţiei de urgenţă.

4.3.3.Responsabilităţile purtătorului de cuvânt

Purtătorul de cuvânt este responsabil cu elaborarea şi prezentarea mesajelor în numele comitetului pentru situaţii de urgenţă şi cu asigurarea informării în timp util atât a mass-mediei, cât şi a populaţiei. Purtătorul de cuvânt este principala persoană de contact pentru mass-media şi, în acelaşi timp, "vocea" comitetului pentru situaţii de urgenţă în cadrul conferinţelor de presă şi în interviurile media. Odată desemnat, purtătorul de cuvânt va coopera cu purtătorii de cuvânt/personalul responsabil cu comunicarea din toate instituţiile reprezentate în comitetul pentru situaţii de urgenţă sau implicate în orice fel în situaţia de urgenţă.

Purtătorul de cuvânt se va asigura că următoarele reguli vor fi respectate:

a)toţi comunicatorii primesc acelaşi mesaj în timp util;

b)informaţia este distribuită la nivelul tuturor instituţiilor implicate;

c)purtătorii de cuvânt din fiecare instituţie implicată vor furniza mass-mediei doar informaţiile aflate în domeniul lor de competenţă.

În cazul în care instituţiile nu au un purtător de cuvânt, aceste reguli vor fi respectate de conducătorii instituţiilor sau de persoanele delegate să comunice cu mass-media.

Solicitările de informaţii care nu vizează domeniul de responsabilitate al unei anumite instituţii trebuie transmise de purtătorul de cuvânt al instituţiei respective către purtătorul de cuvânt al instituţiei responsabile sau specializate în domeniu ori către persoana desemnată să ofere date despre acel sector. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie notate datele de contact ale jurnalistului, iar după aflarea informaţiei solicitate jurnalistul va fi contactat pentru a i se oferi răspunsul la întrebare. În timpul situaţiei de urgenţă toţi ceilalţi purtători de cuvânt din cadrul instituţiilor implicate sunt obligaţi să respecte instrucţiunile şi recomandările purtătorului de cuvânt şi să deţină o listă actualizată cu numele şi datele de contact ale celorlalţi purtători de cuvânt din instituţiile publice/ministere. Atunci când purtătorul de cuvânt nu este disponibil, înlocuitorul desemnat preia atribuţiile şi responsabilităţile acestuia.

4.3.4.Purtătorul de cuvânt şi purtătorii de mesaj

Purtătorul de cuvânt este subordonat preşedintelui comitetului pentru situaţii de urgenţă. Acesta face parte din echipa de comunicare, colaborând permanent cu ofiţerul de informare publică, fiind direct responsabil de conţinutul şi calitatea informaţiilor făcute publice.

4.3.5.Purtătorii de mesaj

În contextul acesta nu trebuie neglijaţi purtătorii de mesaj, persoane din diferite niveluri ale ierarhiei Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Când mass-media contactează aceste structuri pentru a afla informaţii, purtătorul de mesaj răspunde solicitărilor, câştigând credibilitate. Printr-o selecţie atentă a celor care vorbesc şi a aspectelor abordate se asigură "legitimitatea mesajului".

5.Reguli referitoare la difuzarea de informaţii

După adunarea şi verificarea informaţiilor în vederea difuzării, se vor respecta următoarele reguli:

1.informaţia trebuie transmisă simultan tuturor canalelor mass-media, utilizându-se toate mijloacele disponibile şi întreg personalul;

2.conferinţele de presă se vor organiza cât mai curând posibil, dar numai după verificarea informaţiilor, precum şi în cazul în care apar informaţii noi;

3.comunicatele de presă trebuie să reprezinte instrumentul principal de informare atât pentru presă, cât şi pentru instituţii;

4.toate instituţiile publice reprezentate în comitet sau implicate în gestionarea situaţiei de urgenţă trebuie să primească, de asemenea, aceste informaţii. Pe lângă agenţiile de presă şi canalele de televiziune principale, informaţia trebuie transmisă prin fax, e-mail sau personal centrului pentru preluarea apelurilor telefonice din partea publicului, tuturor serviciilor profesioniste de urgenţă, paginilor de internet relevante, partidelor politice şi Parlamentului, grupurilor speciale de interes, firmelor afectate, dar şi organizaţiilor neguvernamentale. Mass-media va apela la orice sursă posibilă pentru a obţine informaţii şi este esenţial ca toţi cei implicaţi sau care au legătură cu situaţia de urgenţă să fie informaţi în mod regulat despre evoluţia evenimentului şi despre măsurile adoptate.

5.1.Verificarea informaţiei înainte de difuzare

Înainte de difuzare, declaraţiile publice pregătite de purtătorul de cuvânt sau de centrul de comunicare şi informare publică trebuie prezentate comitetului pentru situaţii de urgenţă şi/sau instituţiilor implicate.

6.Reguli de comunicare pentru instituţii publice şi reprezentanţi ai partidelor politice în timpul situaţiilor de urgenţă

În vederea unui mod de acţiune unitar şi coordonat, toate instituţiile publice trebuie să respecte regulile de comunicare specifice situaţiilor de urgenţă. În ceea ce priveşte comunicarea cu mass-media, ministerele şi purtătorii lor de cuvânt trebuie să ofere informaţii numai din domeniul lor de competenţă. Alte solicitări, care nu fac obiectul domeniului de responsabilitate, trebuie transferate purtătorului de cuvânt al ministerului sau instituţiei abilitate să răspundă în acea problemă. Nerespectarea acestei reguli va duce la crearea de confuzie în rândul publicului, ce ar putea avea consecinţe grave asupra autorităţilor, serviciilor profesioniste de urgenţă, dar şi asupra celor afectaţi de situaţie.

Instituţiile publice implicate trebuie să stabilească calea de acces la informaţiile relevante şi la datele noi referitoare la situaţia respectivă. În timpul unei situaţii de urgenţă reprezentanţii din diferitele instituţii care fac parte din Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă furnizează informaţii către ministerele din care fac parte. Înainte de a fi transmise, informaţiile vor fi stabilite de reprezentantul instituţiei în comitet, împreună cu ofiţerul de informare publică şi purtătorul de cuvânt.

Declaraţiile Guvernului trebuie să se bazeze pe informaţia obţinută de la Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

Biroul de presă al Guvernului trebuie să lanseze mesaje care prezintă măsurile generale ce trebuie luate în situaţii de urgenţă, cum ar fi propunerea pentru declararea stării de urgenţă, cererea de sprijin internaţional, impactul dezastrului asupra economiei, acordarea compensaţiilor, alte decizii ce urmează a fi luate.

Este contraindicat ca liderii politici care vizitează zone afectate să dea instrucţiuni sau sfaturi tehnice reprezentanţilor instituţiilor care gestionează situaţia sau comandantului acţiunii de intervenţie. Acest lucru poate submina încrederea publicului în personalul implicat în rezolvarea crizei şi poate ştirbi autoritatea reprezentanţilor locali care gestionează situaţia de urgenţă.

7.Monitorizarea şi evaluarea comunicării în timpul situaţiei de urgenţă

Monitorizarea şi evaluarea reprezintă instrumente cheie în administrarea funcţiilor de comunicare în situaţii de urgenţă. Monitorizarea reprezintă culegerea sistematică de date statistice din zonele afectate de dezastru şi este sursa principală a informaţiilor destinate publicului. Comitetele şi purtătorii de cuvânt trebuie să utilizeze mecanisme simple de monitorizare pentru a culege şi pentru a verifica informaţia de la locul dezastrului.

Evaluarea este un mijloc de analiză a eficienţei acţiunii. Prin evaluare este măsurată percepţia publică asupra eficienţei intervenţiei şi a gestionării situaţiei. Scopul evaluării este identificarea punctelor slabe şi îmbunătăţirea mecanismelor de răspuns. Aceste rezultate sunt prezentate personalului implicat, după încheierea perioadei de intervenţie, în cadrul unor module speciale de instruire. De asemenea, rezultatele trebuie comunicate şi publicului larg prin aceleaşi canale folosite de echipa de comunicare în timpul situaţiei de urgenţă.

8.Informarea publicului şi instruirea personalului implicat

Inspectoratele şi comitetele pentru situaţii de urgenţă au responsabilitatea de a implementa şi de a desfăşura programe de instruire, cu scopul de a se asigura că toţi cei implicaţi îşi cunosc responsabilităţile, au făcut practică pe diferite scenarii, au testat procedurile şi echipamentele, îşi cunosc unul altuia datele de contact şi sunt pregătiţi să între în acţiune în orice moment.

Eficacitatea ghidului de comunicare şi informare publică va depinde într-o oarecare măsură şi de nivelul de cunoaştere a acestuia în rândul publicului. În perioadele de normalitate, inspectoratele şi comitetele pentru situaţii de urgenţă trebuie să facă eforturi pentru a informa publicul despre existenţa acestui ghid, despre procedurile ce trebuie urmate în timpul dezastrelor şi despre contribuţia pe care cetăţenii o pot aduce în rezolvarea acestor situaţii.

Activităţile de conştientizare a publicului trebuie organizate împreună cu canalele de media locale, cu şcolile, organizaţiile neguvernamentale, dar şi cu orice alţi parteneri care au capacitatea necesară de a se implica în pregătirea pentru situaţii de urgenţă.

9.Operaţionalizarea regulilor şi activităţilor de comunicare şi informare publică pe timpul situaţiilor de urgenţă:

9.1.Obiective:

a)adoptarea unei strategiei de control al situaţiei prin transmiterea mesajelor de liniştire şi cooperare între autorităţile responsabile;

b)transmiterea, în funcţie de tipul dezastrului, a instrucţiunilor corespunzătoare pentru fiecare categorie de populaţie afectată;

c)informarea corectă şi în timp real despre datele cunoscute ale situaţiei, despre consecinţele şi despre măsurile luate;

d)evitarea blocajelor informaţionale;

e)combaterea permanentă a cazuisticii zvonurilor;

f)feedbackul imediat şi apropriat;

g)realizarea comunicării interne, în cadrul echipei de management al situaţiei de urgenţă, dar şi în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.

9.2.Grupuri-ţintă:

a)victimele şi rudele acestora;

b)locuitorii din zona afectată de situaţia de urgenţă;

c)cetăţenii din zonele potenţiale de risc;

d)opinia publică şi mass-media locală, naţională şi internaţională;

e)autorităţile implicate în managementul situaţiilor de urgenţă: instituţiile cu funcţii de sprijin, instituţii guvernamentale, agenţii locale sau naţionale, spitale;

f)categoriile speciale ale publicului-ţintă: organizaţii economice, societăţi de asigurări, organizaţii umanitare internaţionale, organizaţii neguvernamentale, biserica, instituţiile de învăţământ;

g)membrii structurilor de management al situaţiei de urgenţă şi membrii echipelor de intervenţie.

10.Strategia generală de comunicare

Strategia va fi proactivă: mesajele vor fi construite anticipat, adaptate fiecărei categorii de public şi diseminate, pe cât posibil, înainte ca zvonurile sau speculaţiile transmise prin intermediul mass-mediei sau vehiculate pe cale orală să scape de sub controlul comunicatorilor.

În cazul apariţiei unor incidente neprevăzute, strategia adoptată este aceea a informării categoriilor de public-ţintă în timp real, doar de către persoanele abilitate, cu respectarea principiilor menţionate mai sus.

11.Înfiinţarea centrului de comunicare şi informare publică:

Centrul de comunicare şi informare publică se înfiinţează în primele ore ale situaţiei de urgenţă, având ca principală responsabilitate coordonarea activităţilor de informare a populaţiei.

11.1.Documentaţia necesară pentru managementul comunicării la nivelul centrului de comunicare şi informare publică:

1.lista persoanelor care vor fi purtători principali şi secundari de mesaj, precum şi coordonatele acestora;

2.lista persoanelor desemnate să îndeplinească sarcini în cadrul centrului de comunicare şi informare publică;

3.lista cu echipele de intervenţie, persoanele de contact şi coordonatele acestora, precum şi lista persoanelor desemnate să reprezinte echipele în relaţia cu mass-media;

4.estimarea pierderilor;

5.planul de realizare a unei secţiuni de documentare, cuprinzând informaţii şi mărturii;

6.lista conţinând categoriile de informaţii care nu sunt destinate publicităţii;

7.programul de acţiune: cine, ce şi unde;

8.hărţile zonelor afectate;

9.lista materialelor şi documentelor difuzate înainte, în timpul şi după situaţia de urgenţă;

10.procedura standard de răspunsuri rapide, conferinţe de presă şi prezentări scurte;

11.jurnalul cu informaţiile difuzate, cui şi când;

12.rapoarte regulate ce ajută la controlarea fluxului normal de informaţii pe măsură ce aceste informaţii devin disponibile, precum şi la controlarea zvonurilor false;

13.elemente suplimentare pentru relaţia cu mass-media;

14.canalele de televiziune au nevoie de benzi video şi/sau reportaje/transmisiuni în direct. Este util ca punctul de vedere al structurii de management al situaţiei de urgenţă şi eforturile pozitive pe care aceasta le face să fie prezentate prin furnizarea către mass-media a unor declaraţii din partea purtătorilor de mesaj, însoţite de un set de imagini adecvate;

15.pentru radio, de asemenea, trebuie asigurată o bandă audio cu declaraţia purtătorilor de mesaj;

16.realizarea unor declaraţii oficiale urmând cursul evenimentelor, care vor fi folosite după cum urmează:

a)purtătorii de mesaj le vor folosi în interviurile de la radio şi televiziune;

b)ştirile "despre" vor avea declaraţiile oficiale ca element de bază;

c)materialele scrise se vor axa pe punctele subliniate în declaraţiile oficiale.

12.Organizarea conferinţelor de presă şi colaborarea cu mass-media

Obiectivul specific este sprijinirea reprezentanţilor massmediei în activitatea lor de informare, documentare şi interpretare a datelor cunoscute despre situaţia de urgenţă şi despre măsurile luate pentru înlăturarea consecinţelor.

Tehnici şi strategii de comunicare folosite:

a)organizarea a două conferinţe de presă într-un interval de maximum 24 de ore de la declanşarea situaţiei de urgenţă;

b)organizarea informărilor de presă ori de câte ori este necesar;

c)distribuirea de mape de presă;

d)sprijinirea jurnaliştilor în obţinerea interviurilor cu purtătorii de mesaj;

e)facilitarea obţinerii de către jurnalişti a unor materiale publicate în scopul documentării;

f)însoţirea jurnaliştilor în vizitele de documentare pe teren.

13.Mesaje centrale şi concepte-cheie în construirea mesajelor

"Situaţia este sub control" este un mesaj-cheie în timpul situaţiilor de urgenţă. Acest mesaj trebuie însoţit de măsuri exprimate prin verbe active, la timpul prezent. Conceptele-cheie sunt control, intervenţie rapidă, cooperare, eficienţă, întrajutorare, ajutor, reciprocitate şi controlul riscului.

14.Coordonare şi cooperare: flux de comunicare interinstituţională şi intrainstituţională:

a)centrul de comunicare şi informare publică este direct subordonat echipei de management al situaţiei de urgenţă şi cooperează cu toate structurile implicate;

b)purtătorii de cuvânt la nivel local trebuie să îşi alinieze mesajele cu cele ale purtătorului de cuvânt numit de echipa care gestionează situaţia la nivel central;

c)centrul de comunicare şi informare publică coordonează activitatea persoanelor care se ocupă cu comunicarea în cadrul echipelor de intervenţie sau în cadrul diferitelor instituţii implicate;

d)atribuţiile de comunicare revin centrului de comunicare şi informare publică, ce îşi va continua activitatea şi după încheierea fazei de intervenţie;

e)toate contactele cu presa şi/sau activităţile mass-mediei trebuie comunicate centrului de comunicare şi informare publică.

15.Activităţi de comunicare în primele 24 de ore ale situaţiei de urgenţă:

15.1.O echipă de comunicare trebuie să fie deja activată când comitetul pentru situaţii de urgenţă se întruneşte şi nominalizează purtătorul de cuvânt. Primele ore ale situaţiei de urgenţă sunt cruciale, de aceea următoarele activităţi trebuie implementate în maximum 24 de ore:

a)verificarea situaţiei: determinarea gravităţii şi intensităţii evenimentului cât mai curând posibil;

b)transmiterea notificărilor: contactarea şi informarea tuturor responsabililor din comitetul pentru situaţii de urgenţă sau din alte instituţii, care trebuie să ştie ce se întâmplă;

c)organizarea activităţilor: activarea planului începând cu funcţiile şi persoanele desemnate să le îndeplinească;

d)stabilirea grupurilor-ţintă şi mesajelor principale în funcţie de gravitatea evenimentului;

e)pregătirea comunicatelor de presă şi prezentarea lor în comitetul pentru situaţii de urgenţă: agrearea conţinutului, dezvoltarea mesajului şi aprobarea pentru difuzare;

f)difuzarea informaţiei: decizie privind frecvenţa cu care vor fi difuzate noi informaţii, cum se va face acest lucru şi de către cine.

15.2.Activităţi specifice comunicării, ce trebuie îndeplinite în primele ore ale situaţiei de urgenţă:

a)activarea centrului de comunicare şi informare publică;

b)asigurarea participării purtătorului de cuvânt la şedinţele comitetului pentru situaţii de urgenţă;

c)informarea membrilor comitetului pentru situaţii de urgenţă în legătură cu evoluţia evenimentelor;

d)acreditarea reprezentanţilor mass-mediei;

e)organizarea de conferinţe de presă şi de scurte prezentări;

f)analizarea resurselor disponibile;

g)deschiderea unui centru de comunicare telefonică cu populaţia: linii telefonice gratuite, pagini de internet;

h)elaborarea textului pentru primul mesaj adresat publicului;

i)oferirea unui spaţiu adecvat de lucru pentru jurnalişti;

j)furnizarea constantă a informaţiilor şi resurselor, materiale sau umane, către centrul de comunicare şi informare publică;

k)înştiinţarea comitetului pentru situaţii de urgenţă în legătură cu problemele populaţiei şi aspectele de interes pentru presă;

l)facilitarea contactului membrilor echipei de intervenţie cu familiile lor, astfel încât problemele personale să nu le afecteze munca.

16.Activităţi de comunicare în timpul intervenţiei:

a)identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor echipei de management al situaţiei şi a eventualelor elemente care ar putea avea o evoluţie nefavorabilă;

b)analizarea situaţiei practice şi, după determinarea tipului acesteia şi a vulnerabilităţilor pe care le presupune, verificarea mesajelor concepute astfel încât publicul să fie pregătit să facă faţă unor potenţiale riscuri;

c)folosirea unui singur purtător de cuvânt şi a mai multor purtători de mesaj, în funcţie de efectele urmărite de echipa de management al situaţiei. Mass-media va primi informaţii de la aceste persoane care prezintă mesajele consecvent şi credibil;

d)organizarea de conferinţe de presă şi de scurte prezentări;

e)înregistrarea tuturor solicitărilor primite în scopul obţinerii controlului asupra informaţiilor şi pentru evitarea dezinformării sau confuziilor;

f)sintetizarea celor mai frecvente solicitări şi elaborarea unor răspunsuri complete şi documentate pentru mass-media şi populaţie.

17.Comunicare posturgenţă

Principalele obiective ale comunicării posturgenţă sunt:

a)prezentarea strategiei urmărite înainte, în timpul şi după situaţia de urgenţă;

b)managementul consecinţelor;

c)concluziile trase, lecţiile învăţate şi cum vor fi avute în vedere pentru îmbunătăţirea activităţilor viitoare.

Mesajele trebuie să fie adaptate fiecărui grup-ţintă.

B. TIPURILE DE ACTIVITĂŢI PENTRU INFORMARE PUBLICĂ

Informarea publică se poate realiza prin desfăşurarea următoarelor tipuri de activităţi:

1.consultări publice;

2.dezbateri publice privind planurile de apărare şi contribuţia comunităţii la aplicarea lor;

3.exerciţii şi aplicaţii pe tipuri de risc şi particularităţi de zonă;

4.exerciţii/aplicaţii integrate - servicii profesioniste de urgenţă, populaţie şi mass-media;

5.exerciţii integrate - copii şi comunitate;

6.campanii la nivel naţional şi local, de informare/conştientizare a populaţiei;

7.campanii de informare publică desfăşurate prin intermediul presei centrale şi locale.

C. CANALE ŞI INSTRUMENTE PENTRU INFORMARE PUBLICĂ:

1.comunicarea directă: din uşă în uşă, întâlniri tematice în cadrul comunităţii;

2.televiziune prin cablu, televiziuni naţionale, televiziuni locale, în principiu orice spaţiu destinat dezbaterilor - emisiuni şi interviuri cu specialişti, lideri de opinie, constructori, reprezentanţii autorităţilor publice sau lideri politici;

3.internet şi publicaţii pentru informare şi consultare, forumuri de dezbatere;

4.evenimente: târguri şi expoziţii;

5.comunicare indirectă: afişe şi panouri publicitare plasate în locuri publice şi pe mijloacele de transport în comun;

6.radio: preponderent pentru urgenţe;

7.ziare şi reviste: campanii de informare derulate prin intermediul presei centrale şi locale;

8.operatorii de telefonie mobilă care au acoperire la nivel naţional, pe timpul situaţiei de urgenţă când reţeaua tradiţională de comunicaţii este afectată;

9.operatorii naţionali în domeniul serviciilor poştale, în special în zonele rurale în care utilizarea altor canale sau instrumente de comunicare nu este posibilă;

10.sistemul de învăţământ.

D. ASPECTE-CHEIE LA CARE TREBUIE SĂ FACĂ REFERIRE INFORMAREA POPULAŢIEI:

1.Inundaţiile - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:

a)prezentarea riscurilor asociate inundaţiilor şi experienţa inundaţiilor produse;

b)respectarea normelor şi autorizaţiilor administraţiei publice locale privind construcţiile în zonele inundabile: informarea populaţiei cu privire la aceste norme şi controlul respectării acestora;

c)respectarea regimului silvic în ceea ce priveşte exploatarea lemnului, prin depozitarea acestuia pe văi în afara albiilor şi curăţarea acestora de resturi de exploatare. Grupul-ţintă: proprietarii şi administratorii de păduri;

d)promovarea celor mai bune practici în domeniul agricol şi silvic pentru reducerea riscului la inundaţii. Grupul-ţintă: proprietarii privaţi de păduri şi terenuri agricole;

e)promovarea acţiunilor de împădurire în zonele de formare a viiturilor, în zonele inundabile şi în luncile râurilor;

f)promovarea zonelor de risc şi hazard natural pentru a se evita amplasarea de construcţii sau desfăşurarea de activităţi umane;

g)interzicerea şi sancţionarea depozitării în albiile cursurilor de apă a gunoaielor şi resturilor provenite din demolarea de construcţii;

h)exploatarea judicioasă a pădurilor;

i)utilizarea terenurilor situate în zonele inundabile;

j)asigurarea locuinţelor împotriva inundaţiilor;

k)acceptarea de proiecte adaptate construcţiilor de locuinţe în zonele inundabile: structură, subsoluri, nivele, acces pentru evacuare;

l)cunoaşterea modalităţilor de acţiune şi comportament înainte, în timpul şi după inundaţie;

m)cunoaşterea semnificaţiei codurilor de culoare meteorologice folosite de autorităţi pentru definirea nivelului de urgenţă: roşu, portocaliu, galben şi verde;

n)conştientizarea rolului protecţiei individuale;

o)importanţa unui plan familial pentru cazuri de urgenţă;

p)promovarea planurilor de apărare împotriva inundaţiilor;

q)promovarea măsurilor pentru protejarea gospodăriei şi anexelor;

r)cunoaşterea locurilor de refugiu şi a depozitelor de alimente, precum şi a zonelor de evacuare;

s)recomandări privind utilizarea apei;

t)cunoaşterea amplasării punctelor de prim ajutor;

u)cunoaşterea ajutorului de care poate beneficia populaţia;

v)promovarea voluntariatului;

w)încurajarea participării comunităţii locale la activităţile de prevenire.

2.Alunecările de teren - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea

Alunecările de teren sunt evenimente de multe ori previzibile, care în cea mai mare parte se produc după precipitaţii intense.

a)necesitatea asigurării locuinţelor în caz de alunecări de teren;

b)promovarea necesităţii de asigurare a culturilor agricole;

c)promovarea zonelor de risc şi hazard natural pentru a se evita amplasarea de construcţii sau desfăşurarea de activităţi umane;

d)cunoaşterea şi respectarea normelor de construire pentru asigurarea cerinţei de rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor, chiar pentru mediul rural;

e)cunoaşterea şi respectarea normelor şi autorizaţiilor administraţiilor publice locale;

f)informarea populaţiei cu privire la aceste norme şi controlul respectării acestora;

g)cunoaşterea condiţiilor în care se face evacuarea;

h)importanţa planului personal pentru evacuare;

i)cunoaşterea regulilor de convieţuire în locurile de refugiu.

3.Cutremurele - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea

3.1.Informarea populaţiei cu privire la starea construcţiilor:

a)evenimentele seismice precedente şi efectele lor asupra clădirilor;

b)necesitatea lucrărilor de întreţinere şi a reparaţiilor curente;

c)conştientizarea riscurilor modificării clădirilor fără consultarea specialiştilor şi avizele autorităţilor competente în domeniu; eventuale consecinţe ale acestor demersuri în caz de cutremur;

d)necesitatea efectuării expertizelor tehnice pentru clădiri, în special a celor care au rezistat mai multor cutremure;

e)necesitatea executării lucrărilor de consolidare a clădirilor şi a instalaţiilor aferente, cum ar fi la apă, gaze, încălzire, electricitate, canalizare, numai pe baza raportului de expertiză şi a proiectelor autorizate;

f)dezavantajele intervenţiilor neavizate şi neautorizate în cazul construcţiilor;

g)cunoaşterea de către asociaţiile de locatari a modului în care firmele cu sediul în apartamente de bloc respectă normele de prevenire a incendiilor, exploziilor, deversărilor de materiale combustibile, toxice sau chimice;

h)cunoaşterea şi respectarea modului de fixare în interiorul sau exteriorul clădirilor a obiectelor grele: antene de satelit;

i)cunoaşterea şi respectarea măsurilor necesare pentru prevenirea şi stingerea incendiilor;

j)cunoaşterea şi respectarea planului de subsol al blocului, precum şi a locurilor de amplasare a robineţilor şi vanelor;

k)importanţa verificării periodice a tavanelor, podului, acoperişului, balcoanelor, cornişelor, calcanelor, coşurilor, terasei şi învelitorii blocului/casei;

l)importanţa consultării unui expert autorizat la cumpărarea sau închirierea unei locuinţe sau a unui sediu de firmă;

m)necesitatea asigurării locuinţei în caz de cutremur.

3.2.Cunoştinţe despre protecţia antiseismică în interiorul locuinţei sau al locului de muncă privind:

a)cunoaşterea elementelor de construcţie rezistente din interiorul locuinţei;

b)importanţa amplasării şi asigurării pieselor mari de mobilier;

c)importanţa amplasării echipamentelor tehnice şi a aparatelor casnice mari sau a celor pe rotile: copiatoare, calculatoare, maşini de spălat, frigidere;

d)cunoaşterea locurilor indicate pentru păstrarea recipientelor cu substanţe chimice;

e)dotarea uşilor dulapurilor cu închizători eficiente;

f)importanţa existenţei unui stingător de incendiu în locuinţă;

g)cunoaşterea locului de amplasare a comutatoarelor, siguranţelor de electricitate, robinetelor de gaze, apă şi a modului de manevrare;

h)importanţa existenţei unei truse pentru situaţii de urgenţă;

i)importanţa existenţei unui plan familial de acţiune în caz de cutremur;

j)necesitatea cunoaşterii punctelor slabe/particularităţilor localităţii, cartierului, împrejurimilor locuinţei şi ale drumului spre şcoală, serviciu, cumpărături, avându-se în vedere următoarele pericole:

1.căderea unor elemente de construcţie nestructurale: tencuieli, cărămizi;

2.spargerea şi căderea unor geamuri;

3.căderea unor stâlpi şi linii electrice;

4.incendii rezultând din scurtcircuite electrice, conducte de gaz rupte;

5.răsturnarea unor instalaţii de încălzire;

6.alunecări de teren, avalanşe în zona muntoasă, lichefierea unor terenuri nisipoase.

3.3.Reguli de acţiune în timpul producerii seismului:

a)poziţionarea în interiorul locuinţei;

b)protecţia individuală şi a copiilor;

c)închiderea surselor care pot provoca pagube colaterale, de exemplu gazele;

d)analizarea oportunităţilor părăsirii locuinţei/locului de muncă fără folosirea scărilor sau a liftului;

e)comportamentul după părăsirea locuinţei;

f)comportamentul în situaţia blocării sub dărâmături;

g)acordarea primului ajutor.

3.4.Reguli de comportare după producerea unui cutremur:

a)acordarea primului ajutor;

b)îngrijirea copiilor, victimelor sau bătrânilor;

c)pregătirea pentru evacuare sau părăsirea locuinţei;

d)utilizarea telefonului;

e)stingerea incendiilor;

f)utilizarea surselor de electricitate, gaze şi apă;

g)cunoaşterea modalităţilor de supravieţuire în cazul prinderii sub dărâmături şi a mijloacelor de semnalare a prezenţei;

h)cunoaşterea locului de întâlnire cu membrii familiei, în cazul în care locuinţa este distrusă;

3.5.Măsuri de verificare a stării clădirii, locuinţei:

a)evaluarea pagubelor prin observaţie proprie;

b)consultarea unui specialist în construcţii;

c)contactarea societăţii de asigurare, dacă este cazul.

4.Accidente tehnologice - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:

a)tipurile de substanţe care sunt periculoase: substanţe radioactive, substanţe chimice periculoase, modul în care pot acţiona, cum ar fi arealul periclitat/contaminat;

b)consecinţele contaminării/intoxicării organismului, tipurile de boli/reacţii care pot fi provocate;

c)simptomele intoxicării/contaminării şi ale bolilor care pot fi provocate;

d)primul ajutor;

e)soluţii medicale care protejează şi ajută organismul împotriva bolilor determinate de aceste substanţe;

f)mijloacele de protecţie a apei, alimentelor şi furajelor;

g)mijloacele de protecţie individuală şi de acţiune pentru protecţia persoanelor din jur, mijloacele de protecţie antichimică a pielii;

h)decontaminarea;

i)carantina şi regulile de comportare în carantină - igiena locuinţei, igiena bolnavilor, igiena apei, igiena alimentaţiei;

j)sursele remanent poluate şi protecţia faţă de acestea;

k)reguli de evacuare;

l)comportamentul în caz de evacuare/planul personal pentru evacuare;

m)reguli de comportament în adăpost sau în locurile special amenajate.

5.Avarierea construcţiilor hidrotehnice:

a)cunoaşterea condiţiilor în care se face evacuarea;

b)planul personal pentru evacuare;

c)convieţuirea în locurile de refugiu.

6.Epidemiile sau pandemiile naturale - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:

a)informarea populaţiei cu privire la cauza generatoare a epidemiei sau a pandemiei;

b)informarea populaţiei cu privire la modul de răspândire a infecţiei;

c)informaţii privind serviciile medicale disponibile;

d)informaţii privind stocurile de vaccinuri sau tratamente;

e)informaţii privind măsurile de igienă şi control al infecţiei.

7.Canicula - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:

a)informarea populaţiei cu privire la efectele caniculei;

b)măsurile recomandate pentru prevenirea şi reducerea efectelor caniculei;

c)măsurile pe care angajatorii trebuie să le ia pe timpul caniculei;

d)serviciile medicale organizate pe timpul caniculei;

e)serviciile sociale oferite pe timpul caniculei.

V. OBIECTIVELE STRATEGIEI

1.planificarea şi implementarea unui sistem de comunicare coordonat pe timpul situaţiilor de urgenţă, care să contribuie la îmbunătăţirea şi eficientizarea comunicării atât între componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, dar mai ales cu mass-media şi populaţia afectată;

2.dezvoltarea capacităţii instituţionale de a planifica şi de a gestiona comunicarea privind hazardurile şi situaţiile de risc prin integrarea comunicării la toate nivelurile, prin stabilirea responsabilităţilor şi prin realizarea de campanii orientate după profilul şi nevoile grupurilor-ţintă şi după tipurile de risc specifice;

3.comunicarea eficientă în timpul şi după producerea situaţiei de urgenţă;

4.creşterea capacităţii de angajare a societăţii româneşti prin informarea populaţiei în scopul prevenirii, dar şi al autoapărării;

5.creşterea nivelului de înţelegere privind riscurile majore, respectiv la cutremure, inundaţii, alunecări de teren, şi a capacităţii individuale de reacţie în situaţii de urgenţă pentru populaţia rurală şi urbană din România;

6.creşterea adaptabilităţii populaţiei urbane şi rurale la riscurile din zonele expuse;

7.dezvoltarea unei colaborări reale cu societatea civilă şi implicarea acesteia în mod planificat în programele de informare şi voluntariat.

VI. PRINCIPII GENERALE

1.Principiul legalităţii. Toate instituţiile publice implicate în gestionarea şi managementul situaţiilor de urgenţă, dar şi instituţiile de presă, pe timpul situaţiilor de urgenţă, trebuie să aibă în vedere respectarea legilor şi a tuturor actelor normative, pentru a se preveni agravarea consecinţelor, dar şi pentru ameliorarea acestora.

2.Principiul participării. Pentru aplicarea acestui principiu este esenţial ca în situaţii de urgenţă să se implice şi să participe atât instituţiile responsabile în domeniu, presa, dar mai ales populaţia.

3.Principiul responsabilităţii.A acţiona cu responsabilitatea cerută de lege este obligaţia şi atribuţia instituţiilor publice, însă pentru mijloacele de comunicare şi presă responsabilitatea şi profesionalismul sunt vitale în timpul situaţiilor de urgenţă, având în vedere consecinţele deosebit de grave pe care le-ar putea avea comunicarea către populaţie a unor informaţii obţinute iresponsabil şi neprofesional.

4.Principiul cooperării şi coerenţei. A coopera şi a acţiona coordonat sunt elemente esenţiale atât pentru comunicarea între instituţiile publice, cât şi pentru comunicarea cu presa şi populaţia în timpul situaţiei de urgenţă.

5.Transparenţa activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă. Acest aspect este foarte important, având în vedere că orice măsură şi activitate a autorităţilor publice în timpul situaţiei de urgenţă care nu sunt comunicate presei şi populaţiei cu explicaţiile necesare pot duce la interpretări şi confuzii nedorite.

6.Principiul operativităţii şi subordonării ierarhice a componentelor Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. A se prezenta presei şi populaţiei acţiunile coordonate şi executate operativ de componentele sistemului este foarte important pentru populaţia afectată de situaţii de urgenţă. Un mod de acţiune şi informare cu respectarea procedurilor stabilite şi a subordonării ierarhice pe niveluri sau domenii de competenţă a organismelor, organelor şi structurilor abilitate în domeniu poate contribui la evitarea panicii şi liniştirea populaţiei afectate şi chiar la atitudinea şi comportamentul cerute pe timpul situaţiilor de urgenţă.

VII. DIRECŢII DE ACŢIUNE

1.Dezvoltarea expertizei de comunicare şi informare publică la nivel central şi local prin asigurarea cu personal de specialitate, prin instruirea personalului existent în domeniul relaţiilor publice, managementului de campanie, managementului general şi de proiecte, dar şi prin stabilirea în fişele de post a atribuţiilor de comunicare în situaţii de urgenţă separat de cele de comunicare şi informare, pentru personalul care îndeplineşte astfel de funcţii

2.Dezvoltarea caracterului integrat al comunicării în situaţii de urgenţă în ceea ce priveşte informarea, folosindu-se planificarea compactă şi complementară a campaniilor/ activităţilor de informare a populaţiei, exerciţiile aplicative şi relaţiile publice

3.Dezvoltarea comunicării în baza unei analize de nevoi, a profilurilor grupurilor-ţintă şi a riscurilor existente, pornind de la priorităţile locale ale domeniului, mai exact de la delimitarea riscurilor pe zone/judeţe

4.Dezvoltarea instrumentelor de înregistrare a modului de răspuns şi reacţie, a instrumentelor de evaluare a impactului, a testării activităţilor şi a modalităţii de integrare a răspunsului şi reacţiei populaţiei de la o campanie la alta, în ceea ce priveşte informarea populaţiei

5.Dezvoltarea capacităţii de reacţie a populaţiei în caz de dezastru şi a capacităţii de autosusţinere prin folosirea instrumentelor/mijloacelor practice, a exerciţiilor şi a aplicaţiilor

6.Dezvoltarea softurilor de aplicaţii pentru scenarii de situaţii de urgenţă, atât pentru exerciţiile autorităţilor implicate în managementul situaţiilor de urgenţă, cât şi pentru instruirea populaţiei

7.Dezvoltarea şi popularizarea imaginii inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă în vederea creării unei mărci de referinţă pentru aceste instituţii, cu respectarea şi aplicarea tehnicilor moderne de marketing, respectiv prin aplicarea însemnelor instituţiei pe diverse materiale, prin campanii la nivel naţional şi local şi prin dezvoltarea paginilor de internet cu informaţii utile pentru populaţie

8.Promovarea transparentă a măsurilor luate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi de inspectoratele judeţene, popularizarea atribuţiilor şi activităţilor acestora, prin publicarea planurilor de acoperire a riscurilor pe internet/în presă sau prezentarea lor în faţa comunităţii, dar şi prin implicarea comunităţilor locale în dezbaterea diferitelor secvenţe ale planurilor de apărare

9.Dezvoltarea metodelor de comunicare în situaţii de urgenţă prin stabilirea unor proceduri pe niveluri de competenţă şi verificarea funcţionării acestora cu ajutorul unor exerciţii şi aplicaţii care să integreze comunicarea dintre autorităţi, informarea populaţiei şi relaţia de comunicare dintre managerul situaţiei de urgenţă şi presă

10.Dezvoltarea caracterului unitar al comunicării în situaţii de urgenţă

11.Stabilirea unor structuri specifice şi specializate de comunicare care să acţioneze din timp de "normalitate" atât pentru Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi pentru comitetele ministeriale la nivel central, cât şi pentru comitetele judeţene, municipale şi orăşeneşti la nivel local

12.Înfiinţarea unor centre de comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă la nivel naţional, judeţean şi local, în subordinea comitetelor pentru situaţii de urgenţă, centre care să informeze mass-media şi populaţia

13.Stabilirea unor proceduri de comunicare în situaţii de urgenţă şi aplicarea acestora ca parte a planurilor de acoperire a riscurilor

14.Dezvoltarea parteneriatului cu societatea civilă, prin susţinerea voluntariatului, a programelor, platformelor şi mecanismelor de consultare/comunicare cu populaţia

15.Conştientizarea, prin campanii naţionale şi locale, de către populaţie a faptului că zona este expusă riscurilor şi dezvoltarea abilităţilor de răspuns şi de autosusţinere în caz de dezastru sunt esenţiale.

16.Dezvoltarea unui comportament de răspuns corect în caz de dezastru, prin campanii locale pornind de la specificul riscurilor existente

17.Informarea şi instruirea corectă a tinerilor, prin aplicarea la toate nivelurile de învăţământ a unui curriculum educaţional adecvat, axat pe înţelegerea şi acceptarea riscurilor, cunoaşterea măsurilor de prevenire, pe dezvoltarea capacităţii de răspuns, de autosusţinere şi prim ajutor în folosul celorlalţi, dar şi importanţa implicării în activităţile de voluntariat care să sprijine intervenţiile autorităţilor

18.Informarea permanentă şi comunicarea cu societatea civilă în legătură cu atitudinea şi comportamentul cerute pe timpul situaţiilor de urgenţă

VIII. REZULTATELE POLITICII PUBLICE

Prin îmbunătăţirea informării publice, prezenta strategie urmăreşte ca rezultat final dezvoltarea în rândul populaţiei a unui comportament adecvat pentru situaţii de urgenţă, respectiv crearea unor deprinderi corecte de revenire şi reacţie la hazarduri.

De asemenea, prin îmbunătăţirea comunicării în timpul situaţiei de urgenţă se urmăresc evitarea dezinformării, apariţiei zvonurilor, prevenirea confuziilor inevitabile atunci când instituţiile publice difuzează dezorganizat informaţii despre acelaşi eveniment.

Aplicarea Strategiei reprezintă baza resurselor de comunicare pe timpul managementului consecinţelor produse, cu condiţia pregătirii activităţilor necesare înainte de producerea unei situaţii de urgenţă.

IX. REZULTATELE ACŢIUNILOR

Obiective:

a)un sistem eficient de comunicare pe timpul situaţiilor de urgenţă între componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă;

b)elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei strategii a unei metodologii care să fie aprobată prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative pentru aplicarea ghidului de comunicare la nivelul administraţiei publice;

c)pregătirea şi luarea măsurilor necesare de către conducătorii instituţiilor implicate în managementul situaţiilor de urgenţă;

d)elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a metodologiei a unor planuri proprii de aplicare a ghidului de comunicare;

e)desemnarea unor persoane responsabile cu aplicarea planurilor de comunicare;

f)luarea măsurilor necesare încadrării cu personal de specialitate a posturilor prevăzute cu atribuţii de informare publică;

g)segregarea în fişele posturilor cu atribuţii în domeniul situaţiilor de urgenţă a unor atribuţii de comunicare şi informare publică, în cazul în care nu există post specific;

h)instruirea personalului cu atribuţii în comunicare şi informare publică;

i)efectuarea unor exerciţii şi aplicaţii pentru verificarea funcţionalităţii planurilor proprii de comunicare şi informare publică.

X. INDICATORI DE PERFORMANŢĂ:

a)numărul posturilor de specialitate şi al posturilor cu atribuţii suplimentare de comunicare şi informare publică în cadrul structurilor abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;

b)numărul de exerciţii şi aplicaţii în domeniu, desfăşurate de autorităţile şi organismele abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;

c)numărul de planuri şi proceduri proprii de comunicare adoptate de autorităţile şi organismele abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţă.

XI. IMPLICAŢII PENTRU BUGET

Prezenta strategie nu presupune alocarea de fonduri suplimentare.

XII. IMPLICAŢII JURIDICE

Elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei strategii a planului de implementare a Strategiei şi aprobarea acestuia prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.

XIII. PROCEDURI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE

Centrul Operaţional Naţional din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, pe baza informaţiilor furnizate de componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, va redacta o situaţie-raport care va fi dezbătută în cadrul Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, în cel mult 6 luni de la adoptarea planului de implementare.

Obiectivul monitorizării este de a informa Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă cu privire la faptul că toate componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă au luat măsurile necesare aplicării şi funcţionării ghidului de comunicare pentru situaţii de urgenţă. Pe baza acestei raportări va avea loc o primă evaluare a rezultatelor directe obţinute prin aplicarea ghidului de comunicare.

Evaluarea Strategiei, a ghidului de comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă şi a planului de implementare va avea loc după apariţia primei situaţii de urgenţă, ocazie cu care toate structurile responsabile vor raporta centralizat modalitatea de funcţionare a planurilor proprii.

În urma analizei se vor identifica problemele cu care s-au confruntat structurile abilitate cu informarea publică, rezultatele obţinute şi se vor face propuneri de ajustare, completare, modificare sau actualizare a planurilor de comunicare.

XIV. ETAPE ULTERIOARE:

–luarea măsurilor necesare pentru aplicarea planului de implementare a prezentei strategii.