Decizie nr. 709 din 17 iunie 2008

Ioan Vida - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5, art. 144 şi art. 86^2 pct. 6 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Iordache în Dosarul nr. 160/46/2008 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, de Mihai Isaia Pintilei şi Radu Cosmin Bela în Dosarul nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005) al Tribunalului Sibiu - Secţia penală, de Ştefan Mihai Băbălean în Dosarul nr. 2.434/86/2007 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi de Dumitru Ianchis în Dosarul nr. 2.008/84/2007 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală.

La apelul nominal răspund, personal şi asistaţi, autorii excepţiilor Iordache Dumitru, prin avocaţii Maria Vasii din cadrul Baroului Hunedoara, Gheorghe Ciubotaru şi Ion Panaitescu, ambii din cadrul Baroului Bucureşti, Mihai Isaia Pintilei, prin avocat Maria Vasii din cadrul Baroului Hunedoara, şi personal autorul excepţiei Cosmin Radu Bela şi partea Constantin Dinu Chircuşi. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 556D/2008, nr. 594D/2008, nr. 915D/2008 şi nr. 1.161D/2008 au conţinut identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Apărătorii aleşi ai autorilor excepţiei, precum şi celelalte părţi prezente sunt de acord cu conexarea dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 164 din Codul de procedură civilă, nu se opune conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 594D/2008, nr. 915D/2008 şi nr. 1.161D/2008 la Dosarul nr. 556D/2008, care este primul înregistrat.

Cauza se află în stare de judecată.

Apărătorii aleşi ai autorului excepţiei Dumitru Iordache solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate aşa cum a fost formulată, iar domnul avocat Ion Panaitescu depune la dosar concluzii scrise. În esenţă, se susţine că Legea nr. 356/2006, prin care au fost aduse modificările legale criticate, este o lege prin care se instituie o procedură penală inchizitorială şi prin care se stabilesc privilegii în folosul acuzării. De asemenea, de vreme ce judecătorul are la dispoziţia sa exclusivă convorbiri care nu privesc fapta dedusă judecăţii, se poate desprinde concluzia că este afectată prezumţia de imparţialitate a magistratului. Se mai invocă în susţinerea excepţiei jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, cu trimitere directă la cauzele Vasilescu contra României, Pandrea contra României şi Popescu 2 contra României. De asemenea, se susţine că dispoziţiile legale criticate contravin şi Recomandării nr. 6/2004 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Autorii prezenţi şi partea Constantin Dinu Chircuşi nu mai au nimic de adăugat.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată deoarece criticile referitoare la art. 144 din Codul de procedură penală sunt mai degrabă vicii de aplicare a legii şi nu de constituţionalitate. De asemenea, invocarea unor hotărâri ale Curţii de la Strasbourg este în cauza de faţă lipsită de eficienţă, întrucât acestea vizau redactarea anterioară a textelor din Codul de procedură penală criticate în cauza de faţă. Recomandarea nr. 6/2004 la care se face trimitere nu are forţă juridică deoarece este un simplu act de recomandare şi nu are caracter obligatoriu pentru destinatarii săi.

Celelalte critici invocate în cauză sunt, în opinia reprezentantului Ministerului Public, neîntemeiate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 139/R/MF din 5 martie 2008 şi încheierile din 5 martie 2008, 19 martie 2008 şi 26 martie 2008, pronunţate în dosarele nr. 160/46/2008, nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005), nr. 2.434/86/2007 şi nr. 2.008/84/2007, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, Tribunalul Sibiu - Secţia penală, Tribunalul Suceava - Secţia penală şi Tribunalul Sălaj - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 4, art. 91^3 alin. 3 şi art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, art. 91^2 alin. 4 şi 5, art. 91^3 alin. 3, art. 144 şi art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală, art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată în dosarele de mai sus de Dumitru Iordache, Mihai Isaia Pintilei, Radu Cosmin Bela, Ştefan Mihai Băbălean şi Dumitru Ianchis.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 144 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 referitoare la Libertatea individuală şi ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, deoarece inculpatul a fost pus la dispoziţia organelor de cercetare penală timp de 18 ore şi abia ulterior a fost emisă ordonanţa de reţinere. Aşa fiind, se creează o discriminare între persoanele reţinute cărora li se deduce perioada arestării preventive şi cele cărora nu li se deduce această perioadă, cum este cazul autorului excepţiei, care nu beneficiază de reducerea pedepsei decât pentru perioada reţinerii, nu şi pentru timpul de 18 ore cât a fost indisponibilizat.

Prevederile art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece se permite procurorului, care nu este membru al completului de judecată, să semneze o declaraţie de martor alături de preşedintele de instanţă. Aşa fiind, se încalcă principiul egalităţii armelor între apărare şi acuzare, nesocotindu-se garanţiile de care trebuie să beneficieze părţile în cadrul unui proces echitabil.

Art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală contravine dispoziţiilor art. 124 din Constituţie, întrucât copia suportului care conţine înregistrarea şi copiile proceselor-verbale sunt numai la dispoziţia exclusivă a judecătorului, care din această perspectivă nu mai este imparţial, judecata acestuia mărginindu-se la impresii personale.

De asemenea, de vreme ce numai judecătorul are drept de dispoziţie cu privire la copiile înregistrărilor în cauză, partea interesată nu îşi mai poate formula o apărare eficientă, fiind privată de dreptul consacrat de art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

Dispoziţiile art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin, de asemenea, art. 124 din Constituţie deoarece creează posibilitatea de a fi înfrântă imparţialitatea judecătorului, livrându-i-se acestuia informaţii confidenţiale care să îi influenţeze opinia într-o cauză pendinte, prin mijloace secrete obţinute pe căi ce excedează controlului de legalitate.

De asemenea art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală este neconstituţional deoarece, prin posibilitatea folosirii înregistrărilor fără a se face o verificare identică a acestora aşa cum s-a făcut în cauza în care au fost autorizate, se dă naştere la abuzuri din partea organelor de urmărire penală, administrarea acestui mijloc de probă având loc de facto fără respectarea garanţiilor procesuale conferite de Constituţie persoanei cercetate.

În sfârşit, prevederile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei, ale art. 131 referitoare la Rolul Ministerului Public şi ale art. 132 referitoare la Statutul procurorilor, deoarece teza finală a alin. 1 a art. 91^1 din Codul de procedură penală permite unor persoane care nu intră în categoria organelor judiciare stabilite de Constituţie (poliţie sau parchete) să participe sau chiar să administreze mijloacele de probă reglementate de dispoziţiile art. 62-135 din Codul de procedură penală.

Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori opinează că dispoziţiile art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedură penală constituie, dimpotrivă, o adevărată garanţie a dreptului la libertate individuală consacrat de art. 23 din Constituţie, prin aceea că are în vedere perioada efectivă cât persoana a fost privată de libertate, şi nu numai pe cea ulterioară emiterii ordonanţei de reţinere.

Împrejurarea că inculpatul nu a beneficiat de deducerea perioadei cât a fost condus la sediul poliţiei, potrivit art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nu prezintă în niciun caz o chestiune de neconstituţionalitate, ci una de aplicare a legii penale. Altfel spus, chiar dacă această împrejurare presupune o discriminare a inculpatului faţă de alţi inculpaţi, inegalitatea nu derivă din neconstituţionalitatea art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, ci din greşita lui aplicare.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanţa opinează că este neîntemeiată deoarece nu se pune problema unei limitări privind accesul la probe, întrucât, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, procurorul este obligat ca la prezentarea materialului de urmărire penală să pună la dispoziţia inculpatului procesele-verbale în care sunt redate înregistrările şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

În cursul judecăţii aceste procese-verbale sunt la dispoziţia judecătorului, ceea ce presupune că procurorul nu are acces la ele, după cum nici inculpatul, legiuitorul asigurând în acest mod poziţia de egalitate între cei doi subiecţi procesuali.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedură penală, instanţa arată că judecătorul îşi fundamentează convingerea pe probe, iar interceptările care nu privesc fapta sau nu pot conduce la identificarea participanţilor nu constituie probe în înţelesul art. 63 din Codul de procedură penală, astfel încât nu sunt utilizate în procesul penal.

Tribunalul Sibiu - Secţia penală opinează că art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală nu contravine dreptului la apărare deoarece faptul că procurorul semnează declaraţia martorului audiat în instanţă este o problemă de oportunitate.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanţa opinează că este neîntemeiată deoarece nu se pune problema unei limitări privind accesul la probe, întrucât, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, procurorul este obligat ca la prezentarea materialului de urmărire penală să pună la dispoziţia inculpatului procesele-verbale în care sunt redate înregistrările şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Celelalte critici din perspectiva presupuselor drepturi încălcate nu au fost motivate sau nu fac referire concretă la vreun temei constituţional.

Tribunalul Suceava - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece instituirea prin prevederile art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedură penală a condiţiilor în care poate fi luată măsura reţinerii inculpatului este conformă cu art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia luarea acestei măsuri privative de libertate este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii reţinerii atestă conformitatea dispoziţiilor criticate cu Legea fundamentală.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3 şi art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului arată că modalitatea prin care este reglementată procedura păstrării la grefa instanţei, în plic sigilat, a copiilor de pe suportul ce conţine înregistrarea convorbirii şi de pe procesele-verbale, precum şi cele care stabilesc că instanţa de judecată poate solicita să îi fie transmise înregistrările păstrate în arhiva parchetului nu vin în contradicţie cu principiul conform căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 4 şi art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului mai arată că acestea nu contravin dreptului la apărare, dând posibilitatea părţilor de a beneficia de asistenţa unui avocat ales sau numit. Totodată, prevederile criticate nu implică un tratament juridic diferenţiat faţă de persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică şi sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91^3 alin. 3 cu denumirea marginală Certificarea înregistrărilor, art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, art. 144 cu denumirea marginală Durata reţinerii şi art. 86^2 pct. 6 cu denumirea marginală Modalităţi speciale de ascultare a martorului, toate din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

–Art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5: "Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.

Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2.";

–Art. 91*3 alin. 3: "La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe proceseleverbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.";

–Art. 144: "Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută de art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei.

În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit art. 146.

Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146.";

–Art. 86^2 alin. 6: "În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanţă, în condiţiile alin. 5."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 91^2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi critici invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală, a statuat că textele legale criticate, ca de altfel întreaga secţiune din Codul de procedură penală, referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]". Aşa fiind, examinarea şi soluţionarea acestor aspecte sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea procesului penal.

De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoştinţă despre conţinutul interceptărilor efectuate şi, eventual, de a se apăra demonstrând că înregistrările şi interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 91^3 alin. 4 din Codul de procedură penală, la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Potrivit art. 91^6 alin. 1 din acelaşi cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţa de judecată, legislaţia procedurală penală română asigurând controlul prin justiţie şi în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de la Strasbourg în speţa Coban (Asim Babuscum) contra Spaniei din 6 mai 2003, când reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanţa europeană a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. În acelaşi context, şi în cauza Klimentyev contra Rusiei din 16 noiembrie 2006, Curtea de la Strasbourg a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

În sfârşit, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

De asemenea, prin Decizia nr. 193 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 24 mai 2004, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86^2 din Codul de procedură penală, text care, deşi a fost examinat în redactarea anterioară modificărilor prezente, a fost contestat din perspectiva unor critici referitoare la încălcarea art. 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la Dreptul la un proces echitabil. Cu acel prilej s-a statuat că nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 86^2 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare, întrucât textele legale criticate nu aduc atingere existenţei acestui drept, ci doar îl restrâng, în limitele stabilite de Constituţie, şi, de asemenea, există suficiente elemente procesuale de echilibrare a măsurilor reglementate prin aceste norme, în concordanţă cu prevederile art. 24 şi 53 din Constituţie, republicată, precum şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Distinct de argumentele deciziilor menţionate mai sus, care îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, Curtea mai constată că art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală este o normă de procedură conformă cu exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (2), menită să ateste calitatea de probă judiciară a declaraţiei astfel consemnate, care nu afectează însă cu nimic dreptul la apărare ori la un proces echitabil. Procurorul nu semnează declaraţia martorului de pe poziţia acuzării în sensul antamat de autorii excepţiei, ci din perspectiva rolului său constituţional, consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fie că sunt sau nu sunt inculpaţi. În plus, potrivit art. 86^2 alin. 3^1 din Codul de procedură penală, părţile şi apărătorii acestora beneficiază de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil, având la dispoziţie, între altele, posibilitatea de a pune întrebări în mod nemijlocit martorului ascultat, fără a fi prezent fizic în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată.

În ce priveşte critica referitoare la art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit textului legal criticat, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei în locuri speciale, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei. Or, autorii excepţiei susţin că, potrivit reglementării contestate, judecătorul nu mai este imparţial şi, totodată, partea interesată nu îşi mai poate formula o apărare eficientă, conformă cu exigenţele art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. O astfel de critică nu poate fi primită, premisa de la care porneşte argumentaţia autorilor fiind greşită, deoarece judecătorul are la dispoziţie copii ale suportului care conţine înregistrarea şi ale proceselor-verbale, originalele fiind depuse, deci, la dosar alături de celelalte probe şi spre ştiinţa tuturor părţilor, care, iată, au libertatea de a-şi formula o apărare eficientă, în timp util şi în deplină cunoştinţă de cauză.

În sfârşit, referitor la critica art. 144 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, în opinia autorilor, este afectată libertatea individuală şi egalitatea cetăţenilor, Curtea constată că o parte din aşa-zisele vicii de constituţionalitate sunt desprinse din aspecte ce ţin de aplicarea legii, în sensul că în mod eronat unele instanţe nu ar deduce din măsura reţinerii perioada cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Or, alin. 1 al art. 144 din Codul de procedură penală reglementează fără echivoc această problemă.

De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la libertatea individuală, în sensul că învinuitul sau inculpatul poate fi, în pofida dispoziţiei constituţionale prevăzute de art. 23, privat de libertate sub forma reţinerii sau sub forma unei măsuri administrative de o persoană care nu are calitatea de magistrat şi în condiţii care excedează sferei impuse de lege, aşa cum, de altfel, o cere alin. 2 al textului constituţional invocat, întrucât măsura reţinerii reglementate de art. 144 din Codul de procedură penală se dispune în condiţiile legale stabilite de art. 143 din acelaşi cod, nefiind depăşite limitele stabilite de legiuitor. De altfel, la fel ca şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, şi anume "pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; [...]". Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

În concordanţă cu aceste principii, art. 23 din Constituţie reglementează condiţiile în care autorităţile competente ale statului pot fi abilitate prin lege să restrângă exerciţiul libertăţii individuale, pe calea măsurilor de reţinere şi de arestare preventivă. Astfel, în ceea ce priveşte măsura reţinerii unei persoane, potrivit art. 23 alin. (3), durata ei nu poate depăşi 24 de ore.

Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, la care se face trimitere în art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, se instituie un complex de activităţi specifice organelor de poliţie, şi anume conducerea la sediul poliţiei - dacă este cazul, prin folosirea forţei - a categoriilor de persoane prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac "suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale" ori, după caz, "luarea măsurilor legale" faţă de acestea.

Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia prin cumularea măsurii administrative prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române cu măsura reţinerii prevăzute la art. 136 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depăşirea duratei de 24 de ore, prevăzută la art. 23 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 1, 4 şi 5, art. 144 şi art. 86^2 pct. 6 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Iordache în Dosarul nr. 160/46/2008 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, de Mihai Isaia Pintilei şi Radu Cosmin Bela în Dosarul nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005) al Tribunalului Sibiu - Secţia penală, de Ştefan Mihai Băbălean în Dosarul nr. 2.434/86/2007 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi de Dumitru Ianchis în Dosarul nr. 2.008/84/2007 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 iunie 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru