Decizie nr. 731 din 7 mai 2009

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Antonia Constantin - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicată de Manuela Mândru, Constantin-Iulian Negulescu, Marta Iuliana Vicol, Emil Luchian şi Daniela Rusu în dosarele nr. 1.612/99/2007, nr. 1.613/99/2007, nr. 1.621/99/2007, nr. 1.624/99/2007 şi nr. 1.619/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 2 aprilie 2009 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la data de 7 mai 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 9 şi 12 decembrie 2008, pronunţate în dosarele nr. 1.612/99/2007, nr. 1.613/99/2007, nr. 1.621/99/2007, nr. 1.624/99/2007 şi nr. 1.619/99/2007, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic. Excepţia a fost ridicată de Manuela Mândru, Constantin-Iulian Negulescu, Marta Iuliana Vicol, Emil Luchian şi Daniela Rusu cu prilejul soluţionării contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de concediere.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie. Astfel, arată că, în condiţiile în care dreptul la învăţătură este garantat de stat, apare normal ca acesta să poată verifica modalitatea în care sunt organizate, ca structură şi atribuţii, instituţiile care realizează procesul de învăţământ, fie ele de stat, fie private. Un control al acestei activităţi desfăşurate în cadrul unei universităţi particulare nu poate fi realizat decât prin implicarea ministerului de resort, care poate şi este obligat să acorde girul unei organizări corecte a instituţiei de învăţământ. Liberul arbitru pe care îl instituie dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 este evident, în condiţiile în care formularea acestui text lasă deplină latitudine cartei universitare în organizarea structurilor de conducere, precum şi cu privire la controlul modalităţii de administrare sau de stabilire a politicilor de cadre pe care fiecare facultate le poate face, în temeiul aceleiaşi legi. Aşa fiind, se realizează o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, atât din punctul de vedere al modalităţilor în care se pot alege organele de conducere ale unei astfel de instituţii de învăţământ superior, cât şi sub aspectul că dreptul la muncă şi perioada pe care legi organice o stabilesc pentru această activitate sunt ignorate. Prin urmare, se instituie un monopol pe care îl deţine universitatea cu privire la organizare şi funcţionare, monopol ce nu poate fi desfiinţat şi intră în contradicţie cu normele stabilite prin legi organice prin care rectorul este confirmat de ministerul de resort. În final, arată că textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 69 din Legea nr. 128/1997.

Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale consideră că textul de lege criticat este constituţional. În acest sens, arată că autonomia universitară este consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, fără ca această noţiune să fie însă definită. Rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de conducere. Autonomia universitară a fost definită prin art. 89 din Legea învăţământului nr. 84/1995, iar formele de realizare a acesteia - între care şi regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învăţământ superior - au fost stabilite prin art. 92-96 din aceeaşi lege. Aşadar, întrucât autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile legale atacate contravin principiului constituţional al autonomiei universitare. De asemenea, nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), deoarece procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior şi pentru toţi candidaţii. Cât priveşte faptul că dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ar intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din aceeaşi lege, arată că aceasta reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că principiul egalităţii în drepturi în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, presupune aplicarea unui tratament de egalitate cetăţenilor aflaţi în situaţii identice, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, însă, faţă de conţinutul prevederilor de lege criticate, consideră că acest principiu nu este incident. De asemenea, arată că art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 nu face decât să reglementeze, în baza principiului autonomiei universitare, posibilitatea ca fiecare instituţie de învăţământ superior să stabilească, în condiţiile legii, prin propria cartă universitară, atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior, respectiv modalitatea de vot pentru hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor facultăţilor şi ale departamentelor.

Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 sunt constituţionale. În acest sens, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior de stat, particulare şi confesionale. De asemenea, referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 faţă de art. 32 din Constituţie, arată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere dreptului la învăţătură, ci sunt în concordanţă cu regula constituţională potrivit căreia învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii potrivit cărora: "Atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei, potrivit legii. Hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor facultăţilor şi ale departamentelor, cu excepţia prevederilor de la art. 74 alin. (3), se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, dacă numărul lor reprezintă cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor. Membrii acestor structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal."

Autorii excepţiei consideră că acest text de lege este contrar dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi şi dreptul la învăţătură.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, critica autorilor acesteia are în vedere faptul că art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităţilor ca prin carta universitară să stabilească atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior, fără o intervenţie a statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a instituţiei de învăţământ. Astfel, autorii susţin că nu mai este vorba de realizarea unei adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl deţină universităţile cu privire la organizarea şi funcţionarea acestora. În plus, consideră că, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcţiile de conducere a universităţilor vor fi supuse unor reglementări diferite, încălcându-se principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Faţă de aceste susţineri, Curtea observă că, potrivit art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei "potrivit legii". Astfel, textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie universitară, atunci când este vorba de învăţământul superior de stat, respectiv la autonomia academică, aşa cum prevede Legea nr. 480/2006 care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învăţământului superior particular.

În acest context, trebuie amintit faptul că, dând expresie dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează în cuprinsul cap. IX secţiunea a 7-a, art. 89-96, conţinutul conceptului de autonomie universitară, constând în "dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercită libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege".

Or, atât timp cât textul de lege criticat nu face decât să dea expresie autonomiei universitare, care conferă anumite drepturi şi libertăţi instituţiilor de învăţământ superior, Curtea reţine că situaţiile diferite ce ar putea rezultă din aplicarea acestui principiu nu pot fi interpretate ca aducând atingere principiului egalităţii în drepturi.

În acelaşi timp însă Curtea nu poate ignora faptul că, în egală măsură, în ceea ce priveşte universităţile particulare, art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul de "autonomie academică", concept introdus în Legea învăţământului prin Legea nr. 480/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din 22 decembrie 2006. Plecând de la premisa proprietăţii private, ca fundament economic al învăţământului superior particular, autonomia academică acordă acestora drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, aşa cum sunt limita de vârstă, promovarea în funcţii etc.

Fără a nega fundamentul economic al universităţilor particulare, proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege, fără scop patrimonial şi cu afectaţiune specială, Curtea constată că acest fundament nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferite de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academică.

În acest sens, Curtea observă că prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri.

Potrivit art. 116^1 alin. (1) din Legea învăţământului, "Universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituţie", iar potrivit prevederilor art. 116^2 alin. (1) din aceeaşi lege, "Structurile şi funcţiile de conducere ale universităţilor particulare, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite de Carta universităţii. Deciziile definitive, în acest sens, revin universităţii".

În aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea constată că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a acestora, a normei didactice etc.

Faţă de cele expuse, Curtea reţine că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din Constituţie, în măsura în care fac trimitere la art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, introduse prin Legea nr. 480/2006, texte care la rândul lor sunt neconstituţionale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituţionale, consacră un nou tip de autonomie pentru învăţământul superior particular, şi anume autonomia academică.

În sfârşit, Curtea constată că nu este competentă a analiza critica autorilor excepţiei privind neconcordanţa dintre art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 şi art. 69 din aceeaşi lege, întrucât controlul de constituţionalitate vizează conformitatea dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar nu conformitatea unor texte de lege între ele.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Manuela Mândru, Constantin-Iulian Negulescu, Marta Iuliana Vicol, Emil Luchian şi Daniela Rusu în dosarele nr. 1.612/99/2007, nr. 1.613/99/2007, nr. 1.621/99/2007, nr. 1.624/99/2007 şi nr. 1.619/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt neconstituţionale, în măsura în care fac trimitere la dispoziţiile art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, care la rândul lor sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 mai 2009.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea