Decizie nr. 233 din 19 februarie 2009

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Antonia Constantin - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, dispoziţii introduse prin Legea de aprobare nr. 189/2000, excepţie ridicată de Ana Florea Bulzan în Dosarul nr. 757/35/2008 al Curţii de Apel Oradea - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 13 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 757/35/2008, Curtea de Apel Oradea - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, dispoziţii introduse prin Legea de aprobare nr. 189/2000, excepţie ridicată de Ana Florea Bulzan.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că textul criticat contravine prevederilor art. 16 alin. (1), art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece consideră inechitabil ca o persoană care se încadrează în prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea de aprobare nr. 189/2000, să nu poată beneficia de drepturile băneşti acordate de acest act normativ numai pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu s-a putut încadra în dispoziţiile art. 7 alin. (4), care prevăd că împotriva hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Curtea de Apel Oradea - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, dispoziţii introduse prin Legea de aprobare nr. 189/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 8 noiembrie 2000, cu modificările ulterioare. Textul de lege are următorul conţinut: "Împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Hotărârea Curţii de apel este definitivă. Contestaţiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 20 şi art. 21 alin. (3), precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 este un act normativ cu caracter reparatoriu, care prevede acordarea unor drepturi cetăţenilor români persecutaţi pe motive etnice de regimurile instaurate în România în perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945. Articolul 1 din ordonanţă stabileşte categoriile de cetăţeni care beneficiază de prevederile acestui act normativ, în raport cu modalităţile şi condiţiile în care au fost persecutaţi. Stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu şi a persoanelor beneficiare ţine de opţiunea liberă a legiuitorului, cu condiţia să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situaţii identice. Astfel, măsurile reparatorii izvorăsc din voinţa legiuitorului şi au întinderea pe care acesta o stabileşte prin lege, fără ca astfel să se încalce vreo prevedere constituţională.

În consecinţă, Curtea reţine că prin reglementarea cuprinsă în art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 referitoare la procedura contestaţiei împotriva hotărârii pronunţate de comisia pentru stabilirea şi plata drepturilor prevăzute în ordonanţă, înfiinţată în cadrul fiecărei case judeţene de pensii, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal special, aplicabil tuturor persoanelor interesate, cărora li se recunoaşte accesul liber la justiţie, atâta vreme cât pot sesiza instanţele judecătoreşti competente în termenul legal.

În această materie, ca de altfel oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Dincolo de aceste aspecte de principiu, Curtea constată că termenul de 30 de zile prevăzut de norma criticată este un termen rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiunea în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. Prin urmare, împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască acest termen, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării lui, nu s-a conformat exigenţei legale dă expresie propriei sale culpe, iar, potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", lipseşte de îndreptăţire critica reglementării în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, dispoziţii introduse prin Legea de aprobare nr. 189/2000, excepţie ridicată de Ana Florea Bulzan în Dosarul nr. 757/35/2008 al Curţii de Apel Oradea - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 februarie 2009.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu