Decizie Nr. 115 din 8 octombrie 1996

Ioan Muraru - preşedinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Gero Zsigmond împotriva Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 1 octombrie 1996, în prezenta recurentului şi a reprezentantului Ministerului Public, în absenta intimatei, Regionala C.F.R. Cluj, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunţarea pentru data de 8 octombrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 63/1996 Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, după ce a explicat logica articolului considerat ca neconstitutional, Curtea a reţinut, în esenta, ca textul atacat nu contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, care consacra prezumţia de nevinovatie, deoarece desfacerea contractului de muncă în temeiul textului atacat nu are legătură cu vinovăţia sau nevinovatia angajatului în săvârşirea faptei pentru care a fost arestat.

Împotriva deciziei s-a înregistrat la Curte, în data de 18 iulie 1996, recursul depus de Gero Zsigmond, recurs declarat chiar înainte de comunicarea deciziei, care s-a făcut la data de 25 iulie 1996.

Prin recurs se invoca lipsa obiectului controlului exercitat de către Curtea Constituţională, deoarece Tribunalul Satu Mare şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. Asa fiind, se apreciază ca numai instanţa judecătorească superioară ar putea controla soluţia Tribunalului Satu Mare prin căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă.

Pentru ipoteza în care Curtea se considera legal investită se formulează şi alte motive de recurs împotriva deciziei, care au în vedere, în esenta, următoarele aspecte:

a)textul atacat contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie care consacra prezumţia de nevinovatie, deoarece Codul muncii nu sancţionează cu desfacerea contractului de muncă alte absente, chiar mai indelungate, care nu sunt imputabile angajatului, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzie, îngrijirea copilului mic, astfel încât art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii are caracter sanctionator, având la baza prezumţia de vinovăţie, ceea ce este contrar textului constituţional;

b)instituirea, prin art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a unui tratament juridic discriminatoriu pentru cei arestaţi, fie şi achitati ulterior, în raport cu ceilalţi angajaţi absenteisti tot fără vreo culpa, constituie o încălcare flagrantă a art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacra egalitatea în drepturi a cetăţenilor;

c)dispoziţia atacată constituie o ingradire a dreptului la munca prevăzut în art. 38 alin. (1) din Constituţie, ceea ce contravine art. 49 din legea fundamentală, deoarece pentru cel în cauza, stigmatizat în carnetul de muncă, nu exista, în condiţiile somajului, perspective reale de a găsi un loc de muncă similar cu cel din care a fost îndepărtat ca vinovat, deşi nu are vina. Argumentul care justifica acest text - necesitatea apărării dreptului angajatului de a-şi asigura desfăşurarea normală a activităţii sale - îşi are sorgintea în optica legiuitorului din anul 1972, dar este incompatibil cu suprematia drepturilor omului, promovata în statul de drept şi consacrată în tratate internaţionale la care România a aderat;

d)art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii contravine şi principiului constituţional al separarii puterilor în stat, deoarece reflecta cultul regimului dictatorial pentru organele de constringere, pe care le-a plasat deasupra justiţiei, atribuind caracter ireversibil consecinţelor arestării pe planul raporturilor de muncă, independent de hotărârea definitivă ulterioară a instanţelor penale.

CURTEA,

examinînd decizia atacată în raport cu motivele de recurs invocate, cu prevederile Constituţiei, ale Codului muncii şi ale Legii nr. 47/1992 şi vazind concluziile recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, retine următoarele:

Motivul privind necompetentă Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate, întrucît Tribunalul Satu Mare a apreciat ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar fi abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, este neîntemeiat. Tribunalul şi-a exprimat punctul de vedere în considerentele încheierii şi nu prin dispozitivul acesteia, în care s-a reţinut doar sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei. Jurisprudenta Curţii Constituţionale este constanta, în sensul că, în asemenea cazuri, competenţa îi revine. Cum şi investirea ei s-a făcut potrivit dispoziţiilor legale, Curtea urmează să se pronunţe asupra celorlalte motive de recurs.

Susţinerea în sensul că art. 130 alin. (1) lit. j) ar contraveni art. 23 alin. (8) din Constituţie, incalcind prezumţia de nevinovatie, nu poate fi primită. Codul muncii stabileşte cazurile şi condiţiile în care se poate desface contractul de muncă, fie din iniţiativa angajatorului, fie din iniţiativa angajatului. De asemenea, raportul de muncă poate inceta şi prin acordul părţilor. Aceste dispoziţii se aplică şi în prezent, chiar şi în cazul contractelor de muncă încheiate cu angajatorii persoane juridice private sau cu persoane fizice.

Între cazurile de desfacere a contractului de muncă, din iniţiativa angajatorului, figurează la art. 130 alin. (1) lit. j) cel în care angajatul este "arestat mai mul de 60 de zile". Doctrina de dreptul muncii şi jurisprudenta sunt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de muncă consta în necesitatea de a preveni efectele prejudiciului pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungită a angajatului, prin posibilitatea de a angaja o altă persoană. După cum s-a subliniat şi în practica judiciară, dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz exclusiv pe faptul deţinerii - condiţie necesară şi suficienta - şi este independent de vinovăţia sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a le stabili. Tocmai de aceea, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, adică arestarea a depăşit 60 de zile, faptul ca în urma arestării sau a judecaţii s-a stabilit netemeinicia arestării nu conduce la anularea desfacerii contractului de muncă şi la obligaţia reintegrarii sau a plăţii de despăgubiri din partea unităţii, deoarece unitatea a procedat legal, iar ceea ce a determinat încetarea raportului de muncă a fost o situaţie obiectivă şi nu aprecierea, în raport cu elementul de vinovăţie, a conduitei angajatului. S-a decis chiar ca graţierea pedepsei nu afectează validitatea desfacerii contractului de muncă conform art. 130 alin. (1) lit. j), dispusă anterior graţierii, măsura fiind legitimata de faptul ca persoana în cauza a fost arestata mai mult de 60 de zile.

Asa fiind, este evident că nu prezumţia de vinovăţie sta la baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă şi nu se poate susţine ca s-ar încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (8) din Constituţie. Aceasta concluzie rezultă şi din faptul ca în art. 130 alin. (1) lit. k) din Codul muncii este consacrat un alt caz de desfacere a contractului de muncă, şi anume acela în care angajatul este condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea îl face necorespunzător postului pe care îl deţine. În aceasta ipoteza, tocmai pentru a nu se încalcă prezumţia de nevinovatie, desfacerea contractului de muncă poate interveni numai după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, până la acel moment fiind dispusă suspendarea din funcţie (art. 16 din Legea nr. 1/1970). Soluţiile sunt diferite, deoarece chiar fundamentul desfacerii contractului de muncă este diferit.

Nici susţinerea potrivit căreia art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar contraveni principiului egalităţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi primită. În jurisprudenta Curţii Constituţionale, ca şi în doctrina şi în practica altor jurisdicţii constituţionale, s-a decis constant ca principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate şi el nu se opune ca legiuitorul sa stabilească reguli diferite în funcţie de persoane ce se găsesc în situaţii deosebite.

Faptul ca în Codul muncii nu se prevede desfacerea contractului de muncă şi pentru alte cazuri în care se absentează de la locul de muncă, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzia sau îngrijirea copilului, se justifica prin aceea ca acele persoane se găsesc în alte situaţii pentru care legislaţia muncii prevede alte soluţii şi deci nu se încalcă prin aceasta egalitatea între cetăţeni. De altfel, Constituţia înscrie în art. 43 alin. (2) dreptul la concediu de maternitate plătit, în art. 52 obligaţia de satisfacere a serviciului militar, iar art. 45 conferă un regim special de protecţie şi de asistenţa copiilor şi tinerilor, astfel încât legislaţia muncii nu face decît sa răspundă unor cerinţe constituţionale.

În sfârşit, faptul ca uneori se dispune suspendarea din funcţie până la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare şi nu desfacerea contractului de muncă nu contravine nici el principiului egalităţii, deoarece, astfel cum s-a reţinut deja, fundamentul celor două situaţii este diferit şi deci angajaţii nu se afla în situaţii similare.

Art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu constituie o ingradire a dreptului la munca şi deci o încălcare a prevederilor art. 38 alin. (1) din Constituţie.

Contractul de muncă presupune drepturi şi obligaţii atât pentru angajat, cît şi pentru angajator. Contractul de muncă, în mod firesc, ar putea fi desfăcut îndată ce angajatul nu se prezintă la munca şi deci nu-şi îndeplineşte principala obligaţie, aceea de a presta munca pentru care a fost angajat, dacă legiuitorul nu ar fi prevăzut acel termen de 60 de zile. Pe acest interval contractul de muncă nu poate fi desfăcut în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) şi deci textul nu apare nicidecum ca o restringere a dreptului la munca, ci ca o garanţie pentru angajat. Aceasta perioada a fost apreciată de legiuitor ca rezonabila, deoarece angajatorul nu poate fi lăsat în pericolul de a-şi vedea tulburata activitatea un timp nelimitat. Altfel spus, textul realizează o conciliere necesară între interesele tuturor părţilor în cauza. Pe de altă parte, textul, deşi nu obliga pe angajator sa procedeze la reangajare, nici nu îi interzice acest lucru.

Faptul ca în condiţiile economice actuale, ale existenţei somajului, este mai greu de găsit un loc de muncă nu semnifica restrîngerea dreptului la munca al persoanei, care are în continuare libertate în alegerea profesiei şi a locului de muncă, în funcţie, desigur, de oferta care exista pe piaţa muncii. Pe de altă parte, tocmai datorită surmontarii unor dificultăţi temporare, art. 43 alin. (2) din Constituţie stabileşte ca cetăţenii au dreptul, între altele, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţa socială prevăzute de lege.

Nefiind vorba de o restringere a dreptului la munca, nu au incidenţa în cauza dispoziţiile art. 49 din Constituţie.

În sfârşit, urmează a fi respins ca neîntemeiat şi motivul de recurs care invoca încălcarea, de către art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a principiului separaţiei puterilor în stat. După cum s-a reţinut, fundamentul desfacerii contractului de muncă în aceasta ipoteza nu îl constituie vinovăţia penală a angajatului, ci lipsa sa prelungită de la locul de muncă, iar desfacerea contractului de muncă o dispune angajatorul. Dacă persoana în cauza apreciază ca desfacerea contractului de muncă s-a făcut în mod nelegal, se poate adresa justiţiei, deci nu se constata nici o imixtiune a organelor puterii executive în activitatea instanţelor judecătoreşti. Faptul ca nici dacă, după desfacerea contractului de muncă, se stabileşte nevinovatia celui în cauza, angajatorul nu poate fi obligat la reintegrare şi despăgubiri, deoarece măsura a fost legal dispusă, nu poate avea semnificatia încălcării acestui principiu. Persoana în cauza va putea însă solicita statului despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare, în temeiul art. 48 alin. (3) din Constituţie şi în conformitate cu dispoziţiile art. 504-507 din Codul de procedură penală.

Cu ocazia sustinerii recursului declarat în cauza, recurentul a invocat neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, pe care însă nu le-a indicat, şi care ar interzice reangajarea la căile ferate a celor care au fost arestaţi sau condamnaţi. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională poate fi investită cu excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţa de care depinde judecarea cauzei numai prin încheierea instanţei judecătoreşti, astfel ca o atare excepţie nu poate fi invocată direct în recurs. Pentru verificarea constituţionalităţii lor, dacă se încadrează în dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea ar trebui sesizată din nou în condiţiile stabilite de aceste texte.

Pentru motivele arătate şi vazind şi dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Gero Zsigmond împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 63 din 21 mai 1996.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 8 octombrie 1996.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof.univ.dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Valer-Vasilie Bica