Decizie nr. 356 din 24 septembrie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (5) raportate la cele ale art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Liviu Herghelegiu în Dosarul nr. 8.204/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 251D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 47 alin. (5) nu au legătură cu soluţionarea cauzei, iar cât priveşte dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) autorul criticii solicită modificarea acestora.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 1 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 8.204/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (5) raportate la cele ale art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia a fost ridicată de Liviu Herghelegiu cu ocazia soluţionării unui dosar având ca obiect "anulare act administrativ - rezoluţie dosar nr. 2915/IJ/906/DIP/2012".

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate restrâng, în mod nejustificat, sfera persoanelor care pot ataca rezoluţia de clasare dispusă de inspectorul judiciar. Se creează un adevărat cerc vicios, prin care Inspecţia Judiciară clasează la nesfârşit aceeaşi sesizare, însă în mod constant se refuză petentului accesul la o instanţă de judecată. De asemenea susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede cel puţin existenţa unui grad de jurisdicţie.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat prin numeroase decizii, că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Este o soluţie care rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", şi ale art. 129 în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Astfel, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale. Reglementarea potrivit căreia persoana ce a formulat sesizarea are şi posibilitatea de a apela la o cale de contestare a rezoluţiei de respingere a sesizării este justificată prin aceea că aceasta are un interes direct în acest sens, dispozitivul rezoluţiei fiindu-i nefavorabil. Spre comparaţie, în cazul clasării sesizării, legea prevede la art. 47 alin. (2) posibilitatea formulării unei noi sesizări, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Posibilitatea contestării directe la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a rezoluţiei de clasare a sesizării dispuse de inspectorul judiciar, de către ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângă instanţa supremă, pe lângă faptul că nu rezultă din nicio dispoziţie legală, ar fi şi lipsită de finalitate practică, aceştia fiind titulari ai acţiunii disciplinare în materie, iar nu doar subiecte de sesizare a Inspecţiei Judiciare.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece "posibilitatea de a nu contesta în instanţă rezoluţia de clasare a sesizării este o consecinţă a faptului că sesizarea fie nu îndeplinea anumite condiţii de formă, fie că, în urma efectuării verificărilor prealabile, s-a constatat că nu sunt indiciile săvârşirii unor abateri disciplinare. În aceste condiţii, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, persoanele interesate au posibilitatea să formuleze o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. O asemenea împrejurare nu este însă de natură să confere caracter neconstituţional textului de lege dedus controlului, legiuitorul putând institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti.

Totodată, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi prin care să fie stabilite expres căile de atac, stipulând în art. 129 că acestea se exercită "în condiţiile legii". De aceea, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, nu este contrară principiului accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textului legal criticat raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text.

În speţă, nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 52 din Constituţie, referitoare la dreptul persoanei vătămate de a se adresa autorităţii publice, întrucât în cazul rezoluţiei de clasare, în temeiul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, persoanele interesate au posibilitatea să formuleze o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Mai mult, observăm că, în realitate, autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci solicită modificarea sau completarea prevederilor de lege invocate, în sensul de a da posibilitatea persoanelor interesate să atace în justiţie rezoluţia de clasare dispusă de inspectorul judiciar. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 47 alin. (5) raportate la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012.

Dispoziţiile au următorul conţinut:

–Art. 47 alin. (1) lit. b): "(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: (...)

b)clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă;";

–Art. 45 alin. (4) lit. b), la care face trimitere textul art. 47 alin. (1) lit. b) din lege: "(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare: (...)

b)sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecţia Judiciară a fost sesizată în condiţiile alin. (2).";

–Art. 47 alin. (5): "Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. De asemenea, invocă prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în cazul în care Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu sau a fost sesizată de orice persoană interesată, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, clasarea sesizării, rezoluţia de clasare fiind definitivă.

Aceasta se poate dispune în cazurile în care nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt ori de săvârşire a unei abateri disciplinare.

Curtea observă că cele (3) variante ce legitimează soluţia clasării nu au caracter irefragabil, deoarece în acord cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din aceeaşi lege, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor acolo prevăzute. Practic, aceste exigenţe se circumscriu unor norme de procedură referitoare la responsabilitatea judecătorilor şi procurorilor ca principiu care se alătură principiului constituţional al independenţei judecătorilor. Prin urmare, textele criticate nu fac altceva decât să dea eficienţă rolului legiuitorului de a realiza un echilibru necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor prin reglementarea procedurii de urmat în domeniul răspunderii disciplinare.

Prin urmare, reglementarea abaterilor disciplinare, prin includerea în această categorie a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, nu poate fi confundată cu reglementarea procedurală de drept comun care are în vedere fapte ce privesc conţinutul hotărârilor judecătoreşti, conţinut care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca acestea să fie realizate în afara activităţii jurisdicţionale. (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012)

Aşa fiind, Curtea constată că prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a sesizării sub aspectul inserării datelor cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat-o, a datelor de identificare a autorului şi a semnăturii acestuia ori a existenţei indiciilor de săvârşire a unei abateri disciplinare, nu vizează însăşi soluţionarea fondului sesizării, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6.916/75).

Aşadar, cât timp această procedură nu priveşte însăşi judecarea pe fond a sesizării - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 47 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 317/2004, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor ori la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur procedural, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere în faţa secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii ori chiar în faţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun instituirea unor proceduri referitoare, pe de o parte, la competenţa instanţelor de judecată şi, pe de altă parte, la competenţa altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale specifice, cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii. De aceea, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac al căror unic scop constă în protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale afectate.

În plus, art. 99^1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte în termeni lipsiţi de echivoc împrejurările în care exercitarea funcţiei cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează şi aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătoreşti constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp ce răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textului legal criticat raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text.

Referitor la invocarea, în sprijinul criticii de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea observă că acestea consacră, într-adevăr, dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut însă doar în materie penală. Având în vedere că obiectul cauzei care se judecă de către instanţă, în cazul de faţă, nu este de natură penală, Curtea constată că prevederile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 nu au incidenţă în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liviu Herghelegiu în Dosarul nr. 8.204/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 47 alin. (5) raportate la cele ale art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu