Decizie nr. 161 din 22 aprilie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Aurelia Popa - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepţie ridicată de Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 8.782/2002, aflat pe rolul acestei instanţe.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, sustinand ca textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private, întrucât instituie protecţia unui interes general, şi anume asigurarea unei discipline financiare în raporturile persoanelor fizice sau juridice cu instituţiile publice. Se invoca în acest sens jurisprudenta Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 8.782/2002, Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ susţine ca prin reglementarea modului de executare a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite printr-un titlu executoriu se neagă efectiv dreptul la executare silită şi, implicit, la realizarea în concret a creanţei, care constituie însăşi finalitatea actului de justiţie, prin lăsarea exclusiv la latitudinea debitorului a executării obligaţiei. Astfel, se creează un pericol grav pentru înfăptuirea justiţiei şi se aduce atingere principiului statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Ordonanţa nu stabileşte un termen cert, justificat de împrejurări obiective, în cadrul căruia debitorii - instituţiile publice - să asigure alocari bugetare pentru plata creanţelor, ci lasă la bunul plac al acestora executarea unor hotărâri judecătoreşti.

De asemenea, se mai arata că nu exista nici un motiv care să indrituiasca executivul sa amâne sine die realizarea creanţelor împotriva instituţiilor publice, ordonanţa nereglementand nici o sancţiune pentru ipoteza în care ordonatorii principali de credite nu dispun toate măsurile necesare în vederea asigurării în bugetele proprii şi în cele ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Guvernul arata ca prin Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 s-a urmărit instituirea unei discipline financiare pentru a preveni blocarea activităţii instituţiilor publice prin poprirea conturilor bugetare ale acestora, fără a tine seama de destinaţia sumelor stabilită prin buget. Întrucât textul ordonanţei nu conţine nici o referire la interdicţia executării asupra bunurilor din inventarul instituţiilor publice aparţinând domeniului privat, care rămân supuse, în continuare, dispoziţiilor de drept comun privind executarea silită, nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie. Singura derogare de la dreptul comun privind executarea silită pe care o instituie ordonanţa se referă la poprire, impunând obligaţia respectării destinaţiei creditelor bugetare prin satisfacerea creanţelor numai de la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectiva. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate cu privire la acest text de lege este considerată ca fiind neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 1 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, texte de lege care au următorul conţinut:

–Art. 1: "Executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectiva.";

–Art. 3: "În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituţiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operaţiuni privind plati dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii."

Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind incalcate au următorul conţinut:

–Art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.";

–Art. 41 alin. (1): "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca ordonanţa a carei constituţionalitate este contestată are o evidenta finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisa indispensabila a derulării în condiţii optime a activităţii acestora şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.

Chiar dacă asemenea instituţii, în calitate de subiecte de drept, pot stabili raporturi juridice de natura obligationala, în cadrul cărora să îşi asume obligaţii, pe care sunt ţinute să le execute, aceste raporturi au doar caracter subsidiar şi complementar în raport cu activitatea lor de baza.

Curtea retine ca ar fi disproportionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbarii grave a activităţii care constituie însăşi ratiunea de a fi a unor asemenea instituţii.

Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 consacra, în materia executării creanţelor faţă de instituţiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea ca instituie restrictii în urmărirea fondurilor băneşti ale acestora, cat şi pentru ca limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile băneşti. În acest mod concepută, reglementarea în cauza nu numai că nu contravine textelor constituţionale de referinţa, asa cum considera autorul excepţiei, ci, dimpotriva, le da expresie. Statul de drept constituie un mecanism a cărui funcţionare implica instituirea unui climat de ordine, în care recunoaşterea şi valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut şi discretionar, ci numai în corelatie cu respectarea drepturilor celorlalţi şi ale colectivităţii în ansamblu.

În considerarea acestei exigente, art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie, după ce statuează ca "dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate", consacra dreptul legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele acestor drepturi. Or, este tocmai ceea ce se realizează pe calea Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002. Instituirea anumitor restrictii, impuse de ratiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorului nu înseamnă negarea posibilităţii acestuia de a şi-l realiza, tot asa cum instituirea unor termene pentru introducerea unei acţiuni sau pentru exercitarea căilor de atac nu semnifica restrangerea accesului liber la justiţie.

În sfârşit, Curtea constata ca atâta vreme cat norma constituţională garantand creanţele asupra statului nu precizează ca aceasta presupune executarea lor de îndată, condiţiile instituite în aceasta materie prin ordonanţa, chiar dacă afectează celeritatea procedurii, nu contravin Legii fundamentale, ci, urmărind găsirea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor, cu respectarea exigenţelor impuse de constituirea şi executarea bugetului, nu fac decât sa dea expresie obligaţiei constituţionale a garantarii obligaţiilor asupra statului.

Dacă s-ar considera ca reglementarea criticata este neconstitutionala, ar trebui să fie acceptată posibilitatea ca, în absenta acesteia, o instituţie publică sa ajungă în încetare de plati. Or, aceasta este de neconceput şi constituie o încălcare a principiului potrivit căruia statul este întotdeauna solvabil şi în virtutea căruia creanţele asupra statului sunt garantate. Altfel spus, extinderea regimului executional de drept comun şi asupra creanţelor asupra statului, departe de a avea efectul scontat de autor, ar insemna, dimpotriva, punerea statului în imposibilitatea de a-şi onora obligaţia constituţională.

Dincolo de ratiunile înfăţişate, Curtea retine ca, în esenta, critica autorului excepţiei vizează faptul ca reglementarea dedusă controlului omite sa circumscrie unui termen obligaţia debitorului instituţie publică de a asigura necesarul banesc în vederea realizării creanţelor, constatate prin titluri executorii, şi nu prevede o sancţiune pentru nerespectarea acestei obligaţii. Însă examinarea criticii de neconstituţionalitate cu un atare obiect, respectiv omisiuni ale legiuitorului, excede competentei Curţii Constituţionale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

De altfel, cu privire la acest text de lege Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 202 din 4 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 6 noiembrie 2002, respingând excepţia ca fiind neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, excepţie ridicată de Tribunalul Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 8.782/2002, aflat pe rolul acestei instanţe.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 aprilie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu