Decizie Nr. 96 din 24 septembrie 1996

Ioan Muraru - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de către Ministerul Public, de Buriman Marina Ioana (Dosarul nr. 15C/1996), Antonescu Elena şi Antonescu Cristina (Dosarul nr. 16C/1996), Gheorghiu Marie Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana (Dosarul nr. 30C/1996), precum şi de Badulescu Vlad Radu (Dosarul nr. 41C/1996), împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996.

Preşedintele completului declara şedinţa deschisă.

La apelul nominal sunt prezente, personal şi asistate de dl avocat Adrian Vasiliu, Antonescu Cristina şi Gheorghiu Marie Angele Roxana, iar recurentii Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana răspund prin reprezentant, dl avocat Adrian Vasiliu. Lipsa Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.A. "Locato", S.C. "Cotroceni" - S.A., Primăria Sectorului 1, Primăria Sectorului 5 şi Badulescu Vlad Radu, care a solicitat judecarea recursului fără prezenta sa.

Procedura de citare legal îndeplinită.

Având cuvintul, pentru a susţine recursul Ministerului Public, dl procuror Raul Petrescu solicita admiterea recursului şi, în fond, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aratind, în esenta, ca examinarea constituţionalităţii textului atacat trebuie să se facă în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", astfel ca suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti de către procurorul general nu poate fi privită ca o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Pe de altă parte, măsura suspendării executării hotărârii judecătoreşti irevocabile, luată de către procurorul general, este cenzurata de Curtea Suprema de Justiţie, care, potrivit art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, poate fie sa dispună prelungirea suspendării, fie sa revină asupra suspendării acordate.

Dl avocat Adrian Vasiliu solicita, în legătură cu recursul declarat de către Ministerul Public, respingerea acestuia ca neîntemeiat, întrucît suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti de către procurorul general este, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia de fond, neconstitutionala.

Având cuvintul pentru a susţine recursul declarat de Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana, dl avocat Adrian Vasiliu prezintă motivele de recurs formulate în scris şi care se vor reda în cele ce urmează, insistind, în esenta, asupra următoarelor aspecte: excepţia de neconstituţionalitate nu viza atât faptul ca recursul în anulare poate fi exercitat numai de către procurorul general, astfel cum a reţinut decizia de fond, ci faptul ca textul atacat nu stabileşte un termen de exercitare; asimilarea soluţiei din art. 330^1 din Codul de procedură civilă cu posibilitatea de a invoca oricând nulitatea absolută nu poate fi reţinută, deoarece exista chiar hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie care nu pot fi atacate pe calea recursului în anulare; este încălcat principiul neretroactivitatii, deoarece inexistenta termenului pentru exercitarea recursului în anulare poate duce la situaţia ca într-o cauza soluţionată la un moment dat să se aplice, cu ocazia judecării recursului în anulare, o lege ulterioară, care este de imediata aplicare; art. 128 din Constituţie nu da un mandat în alb pentru a stabili orice regula, ci ea trebuie să fie constituţională, astfel ca prin folosirea căilor de atac trebuie inteleasa egalitatea dintre părţi şi Ministerul Public, acordarea aceloraşi sanse părţilor, ceea ce presupune fixarea unui termen pentru exercitarea oricărei cai de atac; principiul egalităţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi cerinţa ca procesul să fie echitabil presupun şi respectarea drepturilor câştigate de către părţi sau terţi, care nu pot să fie atinse; cerinţa ca procesul să fie rezolvat într-un termen rezonabil priveşte procesul în general, deci inclusiv existenta unui termen de exercitare a caii de atac; art. 1 alin. (3) din Constituţie, care defineste România ca un stat de drept, în care dreptatea reprezintă valoare suprema şi este garantată, impune respectarea principiilor puterii lucrului judecat şi stabilitatii hotărîrilor judecătoreşti; de esenta căilor de atac este existenta unui termen de exercitare, astfel cum prevede, ca regula, Codul de procedură civilă, în legătură cu exercitarea recursului în anulare.

În concluzie, solicita admiterea recursului, iar pe fond admiterea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă.

Luând cuvintul, reprezentantul Ministerului Public arata ca textul atacat nu încalcă principiul egalităţii, deoarece egalitatea nu înseamnă uniformitate. Invocind şi prevederile art. 128 din Constituţie, procurorul solicita respingerea recursurilor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

1.Prin Decizia nr. 73/1996 Curtea a admis, cu unanimitate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, text care prevede că "Procurorul general poate dispune, pe termen limitat, suspendarea executării hotărîrilor judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Pentru a se pronunţa aceasta soluţie s-a apreciat, în esenta, ca prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituţionale şi, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcţiilor ce revin autorităţilor publice şi a raporturilor dintre acestea. Aceasta deoarece, în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţa, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive. Asa fiind, numai incalcindu-se principiul separaţiei puterilor în stat procurorii ar putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti. În sprijinul soluţiei s-a invocat şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/1992, prin care, într-un alt context, s-a decis ca o dispoziţie legală prin care se suspenda cursul judecaţii sau executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstitutionala, aratindu-se ca din moment ce nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executării hotărîrilor judecătoreşti referitoare la anumite cauze determinate, cu atât mai mult o asemenea măsura nu poate fi luată de către o alta autoritate.

2.Împotriva acestei soluţii a declarat recurs în termen procurorul general, solicitând admiterea recursului şi, în fond, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

În motivarea recursului se arata ca examinarea constituţionalităţii textului atacat trebuie să se facă în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, astfel încât posibilitatea suspendării executării unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi privită ca o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Prin recurs se contesta şi considerentul potrivit căruia procurorii ar aparţine puterii executive, aratindu-se ca, în Constituţie, dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sunt aşezate în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească", ceea ce exclude apartenenţa sa la puterea executivă.

Se apreciază ca şi în procesul civil, deşi este un proces privat, exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol pentru procuror, unul dintre instrumentele puse la indemina Ministerului Public, respectiv a procurorului general, fiind posibilitatea suspendării executării hotărârii până la declararea recursului în anulare.

În sfârşit, se susţine ca textul atacat reglementează o modalitate de amînare a efectelor grave şi de netolerat pe care le poate avea o hotărâre judecătorească pronunţată, nu cu o simpla depasire a competentelor, ci în dispreţul organizării constituţionale a statului.

3.Prin aceeaşi Decizie nr. 73/1996, Curtea, cu majoritate de voturi, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă şi a constatat ca prevederile art. 330, art. 330^2 alin. 2, art. 330^3 şi art. 330^4 sunt constituţionale.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea a reţinut, cu privire la art. 330, art. 330^3 şi art. 330^4, că nu se poate susţine incompatibilitatea constituţională a existenţei recursului în anulare şi nici existenta vreunei situaţii conflictuale între regulile de procedura şi dispoziţiile Constituţiei.

Cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă, se retine ca acesta a fost atacat pentru ca dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general şi pentru că nu stabileşte un termen în care poate fi exercitat, ci prevede că se poate declara oricând. Respingându-se excepţia de neconstituţionalitate cu privire la acest text, s-a reţinut, în esenta, ca textul nu contravine art. 15 alin. (2), art. 16 şi art. 128 din Constituţie şi nici art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Aceasta pentru ca, pe de o parte, unele texte nu au nici o incidenţa cu problema de constituţionalitate în discuţie [art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului], iar pe de altă parte, celelalte texte pretins a fi incalcate nu pun în discuţie necesitatea garantarii, pentru toate părţile dintr-un proces, a dreptului de a exercita toate căile extraordinare de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti şi nici a existenţei unui termen pentru exercitarea căilor de atac. Dimpotriva, art. 128 din Constituţie stabileşte ca exercitarea căilor de atac se face în condiţiile legii, iar art. 6 pct. 1 şi art. 14 pct. 1 din actele internaţionale menţionate, care fac referire la rezolvarea procesului "într-un termen rezonabil", vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac - inclusiv cele extraordinare - a unor termene pentru exercitarea lor.

În considerentele opiniei majoritare, se apreciază şi faptul că nu pot fi totuşi ignorate unele argumente ale autorilor excepţiei de neconstituţionalitate în sprijinul ideii ca ar trebui să se prevadă un termen şi pentru exercitarea recursului în anulare, dar se precizează că nu este de competenţa Curţii Constituţionale sa sanctioneze omisiuni legislative, iar Curtea nici nu poate să se manifeste ca legislator pozitiv.

În opinia separată la aceasta soluţie s-a apreciat ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă trebuia declarat neconstitutional, deoarece, deşi nu contrazice expres nici un text din Constituţie, el contravine unor principii generale care se desprind din Constituţie, şi anume celui al autorităţii lucrului judecat şi celui al stabilitatii hotărîrilor judecătoreşti.

În argumentarea opiniei se invoca, în esenta, lipsa de corelare cu Codul de procedură penală care, în privinta recursului în anulare, prevede termenul de un an, precum şi încălcarea art. 20 din Constituţie, în sensul că nu s-a dat prioritate prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care pretind ca o cauza civilă să fie rezolvată "într-un termen rezonabil", iar părţile sa beneficieze de "egalitatea armelor".

4.Împotriva soluţiei cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă s-a declarat recurs la data de 26 iunie 1996 de către Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana şi Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana. Recursul a fost declarat şi motivat în termen.

În motivarea recursului se arata, în esenta, următoarele:

a)Curtea a deplasat obiectul discuţiei, aducind argumente, în principal, în favoarea ideii că nu este neconstitutional ca recursul în anulare să fie exercitat numai de către procurorul general, or, excepţia de neconstituţionalitate viza faptul ca recursul în anulare poate fi exercitat oricând;

b)Curtea susţine, fără nici o motivare, ca prin art. 330^1 din Codul de procedură civilă nu sunt incalcate implicit dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi ca acest motiv invocat în sprijinul excepţiei nu ar avea relevanta în cauza, or, în realitate, textul atacat afectează principiul înscris în textul constituţional menţionat, întrucît un proces care s-a judecat sub imperiul unor legi poate fi redeschis oricând, din moment ce recursul în anulare nu are termen şi deci pot fi afectate hotărâri irevocabile;

c)în mod nejustificat Curtea apreciază că nu este încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece textul constituţional priveşte egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu egalitatea de tratament juridic a acestora în raport cu cea aplicabilă autorităţilor publice. Chiar dacă nu direct, art. 16 alin. (1) este infrint implicit, deoarece, prin posibilitatea exercitării, oricând, a recursului în anulare de către procurorul general, este nesocotita egalitatea dintre părţile procesului în care se promovează calea de atac, în realitate fiind favorizata partea care profita de admiterea caii de atac; prin aceasta încălcare a egalităţii părţilor din proces sunt nesocotite şi prevederile convenţiilor şi ale pactelor internaţionale la care România este parte, care dispun ca examinarea proceselor trebuie să se facă în mod echitabil;

astfel încât textul atacat contravine şi art. 20 din Constituţie;

d)Curtea a reţinut în mod greşit că nu sunt incalcate prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care stabilesc ca rezolvarea litigiului trebuie să se facă "într-un termen rezonabil" şi deci nici cele ale art. 20 din Constituţie, întrucît instituirea unei cai de atac fără termen aduce atingere ideii de rezolvare a unui proces "într-un termen rezonabil", deoarece nu mai exista siguranţa rezolvarii litigiului într-un interval anume, cita vreme procesul poate fi reluat oricând prin exercitarea recursului în anulare nelimitat în timp;

e)art. 128 din Constituţie nu a fost interpretat în mod corect de către Curte, deoarece sintagmei "în condiţiile legii" nu i se poate da înţelesul posibilităţii adoptării unei legi care să instituie o eventuala inegalitate a părţilor în raport cu căile de atac, ci art. 128 este afirmarea constituţională a egalităţii participanţilor la un proces în raport cu folosirea căilor de atac.

În sprijinul admiterii recursului şi, pe fond, a excepţiei de neconstituţionalitate, se mai invoca următoarele: faptul ca o componenta esenţială, definitorie, a oricărei cai de atac este termenul înăuntrul căruia aceasta poate fi exercitată, deoarece altfel procesul s-ar transforma într-un joc fără reguli, haotic, fără sens; împrejurarea ca în procedura penală se prevede, ca regula, termenul de un an; faptul ca în reglementarea anterioară anului 1948 legislaţia vorbea de cerere în anulare şi nu recurs în anulare, astfel ca ea putea fi imprescriptibila, ceea ce nu se poate întâmplă în cazul unei cai de atac de esenta căreia este existenta unui termen; principiul autorităţii lucrului judecat, pe care este construită justiţia moderna, ca şi cel al stabilitatii juridice nu pot fi sacrificate de dragul unui utopic şi iluzoriu principiu al descoperirii adevărului absolut; chiar şi în perioada dictaturii comuniste, recursul extraordinar, care era, de asemenea, numai la indemina procurorului general, putea fi exercitat doar în termen de un an.

În concluzie, se apreciază ca acceptarea unei cai de atac fără termen este neconstitutionala. În acest context, este de observat ca, prin motivele de recurs, se apreciază ca argumentatia Curţii, în sensul că art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar reprezenta o omisiune legislativă, constituie o grava eroare logica, deoarece nu ar fi vorba de omisiunea legiuitorului de a legifera, ci de intenţia directa, pozitiva, a acestuia de a introduce un recurs fără termen, care, fiind neconstitutionala, trebuie sancţionată.

5.Împotriva soluţiei Curţii, cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă, a declarat recurs la data de 1 iulie 1996 şi Badulescu Vlad Radu. Recursul a fost declarat în termen. În motivarea recursului se aduc, în esenta, următoarele argumente:

a)dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă încalcă principiile constituţionale ale autorităţii lucrului judecat şi ale stabilitatii hotărîrilor judecătoreşti, care, împreună, trebuie să asigure într-un stat de drept stabilitatea circuitului civil;

b)art. 330^1 din Codul de procedură civilă încalcă doua principii ale justiţiei europene, cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi anume principiul judecării cauzelor "într-un termen rezonabil" şi principiul "egalităţii armelor" părţilor care participa la proces.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile art. 330^1 şi ale art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, şi vazind concluziile părţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, retine următoarele:

1.Referitor la recursul declarat de către Ministerul Public, este de observat ca, potrivit dispoziţiilor Codului de procedura civilă, suspendarea executării unei hotărâri se dispune, în condiţiile legii, numai la cererea părţii interesate, de către instanţa judecătorească competenţa, uneori chiar cu plata unei cauţiuni, şi, cu excepţia apelului, ea intervine de drept numai în cazuri restrânse, limitativ prevăzute de lege la recurs (art. 280, 300 şi 325). Desigur, procurorul, ca parte în proces, poate, şi el, în condiţiile legii, cere suspendarea executării unei hotărâri, dar asupra ei se pronunţa, de asemenea, instanţa competenţa. Numai în cazul recursului în anulare s-a prevăzut posibilitatea pentru procurorul general de a suspenda executarea unei hotărâri, soluţie care nu a existat în Legea Curţii de Casaţie şi nici în Codul de procedură civilă din anul 1948, dar a fost reglementată în cazul recursului extraordinar ce a fost eliminat din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993.

Reglementarea de principiu din Codul de procedură civilă, în sensul că suspendarea executării unei hotărâri se dispune de instanţa, este rezultatul firesc al faptului ca, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Rezultă ca legea fundamentală recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărîrilor. Din moment ce prin intermediul instanţei se porneşte executarea silită, este firesc ca toate incidentele care apar ulterior, inclusiv în ceea ce priveşte suspendarea, să se rezolve tot de către instanţa judecătorească.

În alţi termeni, soluţia de principiu din Codul de procedură civilă, în acord cu legea fundamentală, este rezultatul principiului separaţiei puterilor în stat, care, în ce priveşte puterea judecătorească, a fost expres prevăzut în art. 1 al Legii nr. 92/1992. Chiar dacă Constituţia nu consacra in terminis acest principiu, cerinţele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regăsesc în legea fundamentală şi trebuie respectate de către toate autorităţile. Astfel se explica de ce Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 6/1992, la care, de altfel, s-a referit şi decizia de fond, a declarat, în cadrul controlului prealabil, neconstitutionala o dispoziţie legală prin care se suspenda cursul judecaţii şi executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate.

Faptul ca dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sunt aşezate în Constituţie în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească" nu pot duce, din punctul de vedere al aspectului supus judecaţii, la o alta concluzie, deoarece aceasta împrejurare nu transforma Ministerul Public şi unităţile sale în instanţe judecătoreşti, care să infaptuiasca, potrivit Constituţiei, justiţia.

În capitolul privind "Autoritatea judecătorească" sunt plasate şi dispoziţiile art. 131 din Constituţie, care, în alin. (1), stabilesc ca procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Este fără indoiala ca ministrul justiţiei este reprezentant al executivului. Fără a intră în controversele doctrinare privind natura Ministerului Public, din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a instituţiei Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintă interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, reprezintă şi el în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Faptul ca în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă, potrivit art. 130 alin. (1), interesele generale ale societăţii nu poate conduce la o alta soluţie, deoarece acest text trebuie corelat cu alte dispoziţii şi principii constituţionale, şi, în orice caz, aceste interese generale, care exista, într-adevăr, şi în procesele civile, trebuie aparate de Ministerul Public, cu respectarea tuturor dispoziţiilor constituţionale. Or, corelând dispoziţiile art. 131 alin. (1) cu cele ale art. 125 alin. (1) din Constituţie, rezultă ca numai prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat s-a recunoscut procurorului general posibilitatea de a suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În aceste condiţii, nu poate fi reţinut nici motivul de oportunitate invocat în recurs, şi anume faptul ca art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează o modalitate de amînare a efectelor grave şi de netolerat pe care le poate avea o hotărâre judecătorească pronunţată în dispreţul organizării constituţionale a statului. Trebuie reţinut, pe de o parte, ca motivele recursului în anulare pot fi invocate de către părţi sau de procuror pe calea recursului (art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă) sau a revizuirii (art. 322 pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă), iar, pe de altă parte, art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă îngăduie Curţii Supreme de Justiţie sa suspende ea executarea hotărârii, după ce a fost sesizată, astfel ca, printr-o introducere prompta a recursului în anulare, poate fi evitat pericolul evidenţiat în recurs şi care, în orice caz, nu poate fi opus unor norme şi principii constituţionale ce s-ar încalcă, dacă ar fi acceptat acest motiv.

Asa fiind, recursul declarat de către Ministerul Public urmează să fie respins.

2.Referitor la recursul exercitat de către Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana şi de Badulescu Vlad Radu, este de observat ca, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi ea se realizează, astfel cum s-a mai arătat, potrivit art. 125 alin. (1), prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În sfârşit, în conformitate cu art. 130 alin. (3) din Constituţie, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.

În sistemul nostru actual, temeiul constituţional al exercitării căilor de atac îl constituie art. 125 alin. (3) din Constituţie, din care rezultă ca legea este cea care stabileşte căile de atac, fiind incluse în procedura de judecată, şi art. 128 care prevede că, împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Legea procesual civilă din ţara noastră reglementează apelul (art. 282-298) şi recursul (art. 299-316) drept cai ordinare de atac, iar contestaţia în anulare (art. 317-321), revizuirea (art. 322-328), recursul în interesul legii (art. 329) şi recursul în anulare (art. 330-330^4), drept cai extraordinare de atac. Recursul şi revizuirea vizează hotărâri definitive, iar contestaţia în anulare şi recursul în anulare, chiar hotărâri irevocabile. Cu excepţia recursului în interesul legii şi al recursului în anulare, care pot fi exercitate numai de către procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, şi nu au fixat termen de exercitare, celelalte cai de atac pot fi folosite de orice parte interesată şi de procuror, dar numai în termenul expres prevăzut de lege.

Rezultă ca existenta unor cai de atac, chiar extraordinare, nu contravine dispoziţiilor constituţionale. Aceasta, chiar dacă exercitarea este recunoscută numai procurorului general, deoarece este fără indoiala ca şi în materie civilă exista interese generale ale societăţii, care, în activitatea judiciară, sunt reprezentate, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, de către Ministerul Public. Or, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat sau săvârşirea de infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată de ei, care constituie motivele recursului în anulare, prevăzute de art. 330 din Codul de procedură civilă, reprezintă astfel de interese. În acest context trebuie observat ca reprosul care se aduce deciziei de fond, în sensul că a deplasat obiectul discuţiei, aducind, în principal, argumente în favoarea ideii că nu este neconstitutional ca recursul în anulare să fie exercitat numai de către procurorul general, nu se justifica, deoarece, din motivarea recursului, îndeosebi în legătură cu interpretarea art. 128 din Constituţie, se evoca şi acest aspect, din moment ce se pretinde ca textul ar impune folosirea în mod egal a căilor de atac. Prevederea constituţională nu interzice ca o cale de atac ce priveşte exclusiv un interes public, cum este recursul în anulare, să poată fi exercitată numai de către Ministerul Public.

Referitor la problema dacă este sau nu constituţională prevederea cuprinsă în art. 330^1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia recursul în anulare se poate exercita oricând, este de observat ca o dispoziţie similară nu era prevăzută în mod expres nici în Legea Curţii de Casaţie şi nici în Codul de procedură civilă din anul 1948, dar, în doctrina şi jurisprudenta, s-a decis în sensul soluţiei legislative de astăzi. Prin motivele de recurs se susţine ca, pentru perioada anterioară anului 1948, soluţia era fireasca, deoarece Legea Curţii de Casaţie reglementa o cerere în anulare, care poate fi şi imprescriptibila, şi nu o cale de atac, de esenta căreia este existenta unui termen de exercitare. Este adevărat ca legea nu folosea noţiunea de recurs, dar doctrina şi jurisprudenta îi confereau aceasta calificare, iar pe de altă parte, în acest moment, faţă de dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi ale art. 128 din Constituţie, care dau în competenţa legii stabilirea căilor de atac şi a modului lor de exercitare, nu se poate aprecia ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravine acestora. Interpretarea ce se da în recurs art. 128 din Constituţie nu poate fi primită, deoarece este evident ca textul are în vedere folosirea căilor de atac, adică exercitarea lor, inclusiv în ce priveşte termenele, atât de către părţi, cît şi de către Ministerul Public, în condiţiile stabilite de lege. De aceea textul atacat nu contravine art. 128 din Constituţie.

În legătură cu susţinerea ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar încalcă principiul egalităţii, înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi cerinţa unui proces echitabil, înscrisă în convenţiile şi pactele internaţionale, cerinţa obligatorie, potrivit art. 20 din Constituţie, deoarece ar favoriza partea care profita de admiterea caii de atac, este de observat ca, prin anularea hotărârii irevocabile atacate, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, deci în situaţia de egalitate. Aceasta cale de atac nu are scopul de a favoriza pe una sau pe alta dintre părţi, ci anularea unei hotărâri care încalcă principii esenţiale ale statului de drept, cum sunt separaţia puterilor, independenta şi imparţialitatea judecătorilor. Asa fiind, nici acest motiv nu este întemeiat.

Cît priveşte motivul referitor la încălcarea cerinței prevăzute de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a se examina cauza într-un termen rezonabil, este de reţinut ca în practica Comisiei şi a Curţii Europene s-a subliniat constant ca aceasta cerinţa nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, tinindu-se seama de durata procedurii, de natura pretenţiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităţilor şi al părţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de exercitarea căilor de atac etc. Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut şi în decizia atacată, textul are în vedere celeritatea soluţionării procesului şi nu interzicerea exercitării unei cai de atac care nu are prevăzut termen şi care, doar ipotetic, se susţine ca ar putea duce la depăşirea unui termen rezonabil. Rezultă, asadar, ca simpla posibilitate de a exercita oricând recursul în anulare nu contravine cerinței de a examina cauza într-un termen rezonabil, examinarea respectării ei facindu-se la o speta determinata, astfel ca şi acest motiv urmează să fie înlăturat.

În legătură cu susţinerea ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar încalcă principiile constituţionale ale puterii lucrului judecat şi stabilitatii hotărîrilor judecătoreşti, este de observat ca aceste principii nu sunt expres prevăzute de Constituţie. Dar, chiar dacă ele ar putea fi desprinse din art. 1 alin. (3) al legii fundamentale, care defineste România ca stat de drept, în care dreptatea reprezintă valoarea suprema şi este garantată, trebuie observat ca puterea lucrului judecat şi stabilitatea pot fi atacate şi prin exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor definitive şi irevocabile care sunt la indemina părţilor, respectiv recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea. Şi aceasta pentru motive mult mai largi decît cele prevăzute pentru recursul în anulare. Fiind o trasatura comuna pentru toate căile de atac care vizează hotărâri definitive sau irevocabile, chiar dacă regimul termenelor de exercitare este diferit, nu se poate aprecia ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar fi neconstitutional din acest punct de vedere.

Susţinerea ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie nu poate fi, de asemenea, primită în modul în care a fost formulată, deoarece recurentii nu ţin seama de regulile soluţionării conflictului de legi în timp. Acest motiv va fi reţinut însă de Curte în sensul celor ce urmează. Dreptul relativ la exercitarea căilor de atac este fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei cai de atac constituie o calitate inerenta a hotărârii şi, în aceste condiţii, nici o cale de atac nu poate rezultă dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existenta în momentul pronunţării nu poate fi desfiintata fără retroactivitate de către o lege posterioară. Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, în acest sens, prin deciziile nr. 9/1994 şi nr. 131/1994, fundamentul acestei reguli fiind dedus din principiul neretroactivitatii. Deci art. 330^1 din Codul de procedură civilă, care nu prevede vreun termen pentru exercitarea recursului în anulare, este constituţional numai în măsura în care textul nu încalcă principiul neretroactivitatii, în sensul că o cale de atac se exercită doar împotriva hotărîrilor pronunţate după intrarea sa în vigoare, potrivit Legii nr. 59/1993. Altfel spus, textul ar fi neconstitutional numai dacă s-ar aplica hotărîrilor pronunţate înainte de 26 iulie 1993, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993 ce a introdus în Codul de procedură civilă şi art. 330^2. Referitor la hotărârile definitive pronunţate înainte de această dată, este de observat, pe de o parte, ca ele au putut fi atacate de către procurorul general pe calea recursului extraordinar, care putea fi soluţionat şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, în condiţiile stabilite de art. V alin. 5 din această lege, iar, pe de altă parte, prin art. V alin. 6, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 65/1993, s-a dat părţilor posibilitatea sa atace ele cu recurs, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, hotărârile rămase definitive în perioada 30 iunie 1992 - 26 iulie 1993.

Pentru a se evita interpretări ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă care să contravină art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, Curtea, garant al supremaţiei Constituţiei, urmează sa admită, în parte, recursul şi sa modifice decizia atacată în sensul interpretării textului din Codul de procedură civilă în concordanta cu dispoziţia constituţională.

Desigur, la o viitoare modificare a Codul de procedură civilă, Parlamentul, unica autoritate legiuitoare, va putea sa stabilească o reglementare asemănătoare celei din Codul de procedură penală, inlaturind astfel o deosebire care, teoretic, nu se justifica. Aceasta şi în lumina faptului ca în recomandările de armonizare a dreptului procesual civil din ţările Uniunii Europene s-a reţinut, în principiu, ca nici o cale de atac contra unei hotărâri sa nu fie admisibilă după expirarea unui an de la data acesteia.

Faţa de considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, ale art. 1, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23, art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996.

2.Admite în parte recursul declarat de Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana şi Badulescu Vlad Radu împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996 şi modifica pct. 2 al menţionatei decizii, după cum urmează: admite în parte excepţiile de neconstituţionalitate privind art. 330^1 din Codul de procedură civilă şi constata ca dispoziţiile sale sunt neconstituţionale în măsura în care acestea se aplică hotărîrilor pronunţate înainte de 26 iulie 1993, data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993.

Definitivă şi obligatorie.

Prezenta decizie se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din 24 septembrie 1996.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Maria Bratu