Hotărâre din 2 martie 2004

(Cererea nr. 48.102/99)

Strasbourg, 2 martie 2004

Definitivă la 2 iunie 2004

În cauza Popescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei Camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi doamna S. Dolle, grefieră de secţie,

după ce a deliberat în Camera de Consiliu la 10 februarie 2004,

pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată.

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 48.102/99, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Sabin Popescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 30 mai 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agentul guvernamental român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cadrul Ministerului Justiţiei, apoi de doamna C. Tarcea, care a preluat această funcţie.

3.Reclamantul s-a plâns de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care obliga o autoritate administrativă să îi atribuie un teren în proprietate. Acesta invocă în special art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

4.Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).

5.La 4 decembrie 2001, Secţia a II-a a Curţii a comunicat cererea Guvernului.

6.Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).

7.La 18 decembrie 2002, Curtea a decis să se pronunţe, conform art. 29 alin. 1 şi 3 din Convenţie, atât cu privire la admisibilitate, cât şi cu privire la fondul cauzei. Aceasta a invitat totodată părţile să prezinte observaţii complementare cu privire la fondul cauzei şi a solicitat reclamantului să prezinte cererea sa cu privire la acordarea unei reparaţii echitabile.

8.La 10 ianuarie şi la 3 martie 2003, reclamantul a transmis Curţii observaţii complementare cu privire la fondul cauzei şi cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

9.Reclamantul s-a născut în anul 1920 şi locuieşte în Craiova. Circumstanţele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma astfel:

A. Atribuirea în proprietatea reclamantului a terenului în litigiu

10.Printr-o hotărâre din 20 martie 1992 Judecătoria Craiova a reţinut că reclamantul avea dreptul de a-i fi atribuit în proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, un teren situat în comuna Gherceşti, judeţul Dolj, şi a dispus punerea în posesie a reclamantului cu acest teren, precum şi acordarea titlului de proprietate de către Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (în continuare comisia). Hotărârea a rămas definitivă.

11.La 11 iunie 1992, la cererea reclamantului, instanţa a dispus rectificarea erorilor materiale din Hotărârea din 20 martie 1992. Instanţa a precizat că reclamantului urmau să îi fie atribuite în proprietate două suprafeţe de teren de 3.360 mp şi de 3.682 mp, cu amplasamente precis determinate, în locul numit Dealul Viilor peste Teslui. De asemenea, i se acordau alte două hectare de teren şi echivalentul în acţiuni la o societate comercială pentru alte două hectare.

12.La 18 martie 1993, reclamantul a solicitat comisiei punerea în executare a Hotărârii din 20 martie 1992, rectificată prin Încheierea din 11 iunie 1992.

13.Prin Decizia din 20 martie 1993 comisia a dat curs solicitării. Ea a cerut Comisiei locale Gherceşti, însărcinată cu aplicarea Legii nr. 18/1991, să treacă la punerea în posesie a reclamantului, conform dispozitivului Hotărârii din 11 iunie 1992.

14.Comisia locală a pus în executare doar parţial Hotărârea din 11 iunie 1992. Reclamantul nu a fost pus în posesie cu cele două suprafeţe de 3.360 mp, respectiv de 3.682 mp, deşi a cerut acest lucru în repetate rânduri.

15.La 2 august 1994, comisia locală i-a oferit un teren de 7.042 mp, adică echivalentul suprafeţei celor două parcele la care era îndreptăţit, situate în alt amplasament decât cel indicat prin Hotărârea din 11 iunie 1992. Terenul oferit se găsea, conform Guvernului, în acelaşi loc (Dealul Viilor peste Teslui) cu cel indicat de instanţă, dar situat cu 70 m mai departe, calitatea solului fiind aceeaşi.

16.Reclamantul a refuzat să ia posesie acest teren şi să îl cultive, pe motivul că acesta "nu corespundea hotărârii judecătoreşti". Acesta a pretins să fie pus în posesia terenului în locul indicat prin Hotărârea judecătorească din 11 iunie 1992.

17.Cu toate acestea, la 10 iulie 1995 reclamantului i-a fost transmis un titlu de proprietate pentru terenul de 7.042 mp oferit de comisia locală. Reclamantul a refuzat primirea titlului, l-a restituit prin poştă comisiei locale şi nu a intrat niciodată în posesia acestui teren. A contestat această măsură pe lângă prefect.

18.Într-o scrisoare din 20 martie 1998, prefectul de Dolj l-a informat că titlul de proprietate care nu era conform cu Hotărârea din 11 iunie 1992 ar fi trebuit să fie comunicat de către Comisia locală Gherceşti comisiei judeţene, astfel încât aceasta să îl anuleze ca fiind eronat.

Curtea nu a fost informată dacă această scrisoare a prefectului a fost urmată de unele măsuri.

19.Pentru a obţine executarea hotărârii menţionate reclamantul a formulat o acţiune în contencios administrativ (a se vedea punctul B de mai jos), o plângere penală pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, adresată parchetului (a se vedea punctul C de mai jos), şi a depus alte plângeri şi memorii pe lângă alte autorităţi (a se vedea punctul D de mai jos).

B. Acţiunea în contencios administrativ

20.În 1993, reclamantul a introdus în faţa Judecătoriei Craiova o acţiune în contencios administrativ împotriva primarului comunei Gherceşti şi comisiei locale din această comună, cerând obligarea acestora la punerea în posesie cu cele două parcele care îi fuseseră atribuite în proprietate prin Hotărârea din 11 iunie 1992. A solicitat totodată acordarea unor despăgubiri reprezentând echivalentul producţiei de cereale pe care ar fi putut-o realiza pe terenul respectiv în anii 1992 şi 1993.

21.Prin Hotărârea din 17 noiembrie 1993 judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dolj. Prin Hotărârea din 4 aprilie 1994 tribunalul a admis cererea reclamantului. Instanţa a constatat că pârâţii nu executaseră Hotărârea definitivă din 11 iunie 1992 şi a dispus punerea în posesie a reclamantului pe terenurile respective.

22.Reclamantul a atacat cu apel această hotărâre, arătând că instanţa nu se pronunţase cu privire la cererea sa de despăgubiri. Prin Decizia din 13 iulie 1994 Curtea de Apel Craiova a admis apelul, a casat în întregime hotărârea atacată şi a trimis cauza Tribunalului Dolj.

23.Prin Decizia din 2 octombrie 1995 Tribunalul a admis cererea. A obligat pârâţii la punerea în posesie a reclamantului şi la plata unor daune-interese în valoare de 197.230 lei.

24.Reclamantul a atacat hotărârea cu recurs, arătând că tribunalul nu a ţinut seama de cererea sa de majorare a sumelor pretinse. Prin Decizia din 5 iunie 1996 Curtea de Apel Craiova a admis recursul, a casat în totalitate hotărârea atacată şi a trimis cauza tribunalului în vederea pronunţării cu privire la cererea de majorare.

25.Prin Hotărârea din 20 noiembrie 1996 tribunalul a respins această cerere. Tribunalul a reţinut că "după cum rezultă din nota informativă prezentată de Consiliul Local Gherceşti, punerea în posesie s-a făcut conform legii", dar reclamantul nu a lucrat terenul, astfel încât acesta nu poate pretinde daune-interese. În hotărârea sa tribunalul nu a menţionat motivele care au condus comisia locală la atribuirea unui teren situat în alt amplasament decât cel atribuit prin Hotărârea din 11 iunie 1992. Curtea de Apel Craiova a menţinut hotărârea tribunalului prin Decizia din 9 iulie 1997.

26.La 5 decembrie 1997 şi la 22 februarie 1999, Curtea de Apel Craiova a respins cele două contestaţii în anulare formulate împotriva Hotărârii din 9 iulie 1997.

C. Plângerea penală pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti

27.În anul 1997, reclamantul a introdus la parchet o plângere penală împotriva primarului din Gherceşti. Invocând art. 271 din Codul penal, acesta s-a plâns de refuzul primarului, în calitatea sa de preşedinte al comisiei locale, de a pune în executare în totalitate Hotărârea definitivă din 11 iunie 1992 şi de a-l pune în posesie pe cele două parcele.

28.Printr-o scrisoare din 15 ianuarie 1998 Direcţia Judeţeană de Poliţie Dolj l-a informat că fusese efectuată o anchetă la faţa locului şi că primarul din Gherceşti urma să îl pună în curând în posesie cu privire la cele două suprafeţe.

29.La 22 iulie 1998, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale a primarului, motivând că neexecutarea Hotărârii definitive din 11 iunie 1992 fusese determinată de cauze obiective, ca urmare a modificării configuraţiei terenurilor în cauză. Reclamantul a contestat această ordonanţă la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

30.La 21 octombrie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a comunicat reclamantului că a infirmat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale şi că dosarul a fost retrimis Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova în vederea completării cercetărilor.

31.La 24 mai 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a informat reclamantul cu privire la faptul că printr-o expertiză recentă se stabilise că ar fi posibil ca acesta să fie pus în posesia terenurilor indicate prin Hotărârea din 11 iunie 1992.

32.La 19 iulie 2000, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, decizie confirmată, la 2 aprilie 2001, de procurorul-şef al parchetului.

D. Alte demersuri ale reclamantului

33.În anul 1998, reclamantul a formulat o plângere adresată prefectului de Dolj şi Direcţiei Agricole a Judeţului Dolj, cu privire la refuzul primarului de a pune în executare Hotărârea definitivă din 11 iunie 1992.

34.La 20 martie 1998, prefectul i-a recomandat formularea unei acţiuni penale împotriva primarului pentru refuzul său de a executa o hotărâre definitivă.

35.La 3 noiembrie 1998, directorul general al Direcţiei Agricole l-a informat pe reclamant cu privire la faptul că singura competentă în materie de punere în posesie era Comisia locală Gherceşti, condusă de primar, şi i-a recomandat formularea unei plângeri penale adresate parchetului, împotriva primarului şi celorlalţi membri ai comisiei.

36.În anul 1999, reclamantul s-a plâns preşedintelui Judecătoriei Craiova cu privire la refuzul primarului de a pune în executare Hotărârea din 11 iunie 1992 şi i-a solicitat numirea unui executor judecătoresc în vederea punerii sale în posesie.

37.Printr-o scrisoare din 9 martie 1999 preşedintele judecătoriei menţionate i-a comunicat că singura competentă să pună în executare Hotărârea din 11 iunie 1992 era comisia locală, ale cărei atribuţii nu puteau fi realizate de un executor judecătoresc. I-a recomandat calea unei acţiuni în contencios administrativ împotriva primarului.

38.La 17 decembrie 2001, prefectul de Dolj a trimis o adresă Comisiei locale Gherceşti, solicitând respectarea Hotărârii judecătoreşti din 11 iunie 1992, punerea reclamantului în posesie pe terenul respectiv şi eliberarea titlului de proprietate. Comisia nu a dat curs acestei solicitări.

39.La 9 mai 2003, prefectul a răspuns unui memoriu adresat de reclamant Ministerului Administraţiei Publice. Prin acest răspuns a informat reclamantul că a constatat că prin emiterea titlului de proprietate din 10 iulie 1997 autorităţile locale ale comunei Gherceşti nu respectaseră Hotărârea definitivă din 11 iunie 1992. Prefectul a arătat că în anul 1999 comisia locală acţionase cu rea-credinţă, punând în posesie pe T.D. pe terenul revendicat de reclamant. De asemenea, comisia eliberase un titlu de proprietate pe numele lui T.D. cu privire la terenul respectiv. Ulterior, T.D. a vândut terenul unor terţi.

40.Printr-o scrisoare din 14 iunie 2003 reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că, în ciuda celor peste 150 de plângeri şi memorii adresate diverselor autorităţi române (Parlament, Preşedinte, prim-ministru, ministrul justiţiei, procurorul general al României), autorităţile locale competente cu aplicarea Legii nr. 18/1991 refuzau în continuare să pună în executare Hotărârea din 11 iunie 1992.

41.La 12 septembrie 2003, prefectul a informat reclamantul că a constatat că prin atribuirea către un terţ a terenului revendicat de acesta s-a încălcat hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea sa. Prefectul a arătat că recomandase primarului să formuleze, în baza art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, o acţiune în anularea titlurilor de proprietate emise cu încălcarea legii.

Curtea nu a fost informată cu privire la continuarea acestei proceduri.

II. Dreptul intern pertinent

A. Dispoziţiile privind procedura de obţinere a proprietăţii unor terenuri

42.Dispoziţiile pertinente ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991, prevăd următoarele:

Articolul 11

"[...] 4. Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate.

5.Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere [...], în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană.

6.Plângerea suspendă executarea [...].

10.[...] În baza hotărârii judecătoreşti, comisia judeţeană care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, după caz."

43.Legea nr. 18/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, pentru a fi luate în considerare modificările introduse prin Legea nr. 169/1997. În varianta modificată, dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:

Articolul14

(2)Atribuirea efectivă a terenurilor se face, în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietăţii, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor agricole de producţie.

Articolul 51

Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale.

Articolul 53

(2)Împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria [...], în termen de 30 de zile de la comunicare.

Articolul 64

"(1) În cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul.

(2)Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă."

44.Dispoziţiile pertinente ale Regulamentului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991, sunt formulate astfel:

Articolul 4"Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale au următoarele atribuţii principale: [...]

f)întocmesc situaţia definitivă privind persoanele îndreptăţite să li se atribuie teren [...]."

B. Dispoziţiile privind anularea titlului de proprietate

45.Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 169/1997 de modificare a Legii nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, sunt formulate astfel:

Articolul III

"(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:

a)actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite [...] la astfel de reconstituiri sau constituiri; [...] (2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, care au plenitudine de jurisdicţie."

C. Dispoziţiile privind contenciosul administrativ

46.Dispoziţiile pertinente ale Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 sunt formulate astfel:

Articolul 1

"Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen."

Articolul 16

"Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face la termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat se va aplica conducătorului autorităţii administrative sancţiunea prevăzută la art. 10 alin. 3, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere. Tribunalul hotărăşte în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără plata vreunei taxe de timbru, hotărârea fiind definitivă şi executorie.

Conducătorul autorităţii administrative se poate îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun."

Amenda prevăzută de art. 10 alin. 3 din Legea nr. 29/1990 este de 500 ROL (adică 1,25 EUR în 1992 şi 0,01 EUR în 2003) pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

47.Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că refuzul autorităţilor competente de a respecta Încheierea din 11 iunie 1992 a Judecătoriei Craiova i-a încălcat dreptul la o protecţie judiciară efectivă. Dispoziţiile pertinente din art. 6 alin. 1 din Convenţie prevăd următoarele:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil [...].

A. Asupra admisibilităţii

1.Excepţia preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de 6 luni

48.Guvernul afirmă, cu titlu principal, că cererea este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului de 6 luni. Acesta consideră că ingerinţa în drepturile reclamantului a avut loc fie la 2 august 1994, data punerii în posesie a reclamantului pe un alt teren în locul celor două parcele indicate prin încheierea din 11 iunie 1992, fie la 9 august 1997, data deciziei Curţii de Apel Craiova.

49.Reclamantul nu şi-a exprimat un punct de vedere cu privire la excepţia ridicată, dar afirmă că Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost încă executată şi că terenul oferit "nu corespunde sentinţei civile pronunţate".

50.Curtea aminteşte că, în conformitate cu art. 35 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Or, atunci când pretinsa încălcare constă într-o situaţie continuă, termenul de 6 luni nu începe să curgă decât în momentul în care această situaţie a luat sfârşit (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 508, paragraful 35, şi Decizia Marinakos împotriva Greciei, Cererea nr. 49.282/99 din 29 martie 2000).

51.În prezenta cauză Curtea observă că reclamantul se plânge de refuzul autorităţii competente de a-l pune în posesie pe un teren, conform Încheierii din 11 iunie 1992. Acest refuz constituie o situaţie continuă. Termenul de 6 luni este deci inaplicabil în speţă.

52.Faptul că autorităţile i-au oferit un alt teren decât cel indicat de către instanţă nu reprezintă decât o manifestare a refuzului autorităţilor de a executa, ca atare, încheierea. Curtea consideră că un astfel de fapt nu este de natură să pună capăt situaţiei continue ce rezultă din neexecutarea Hotărârii din 11 iunie 1992, în ceea ce priveşte cele două parcele de teren de 3.360 mp, respectiv de 3.683 mp.

53.Curtea observă, în ceea ce priveşte Decizia din 9 iulie 1997 a Curţii de Apel Craiova, că aceasta a considerat greşit că reclamantul a fost pus în posesie pe terenul care trebuia să-i fie atribuit în temeiul Încheierii din 11 iunie 1992. Trebuie constatat că însuşi Guvernul recunoaşte că reclamantul a fost pus în posesie pe un alt teren decât cel fixat de instanţă. Adresele prefectului din 17 decembrie 2001, 9 mai şi 12 septembrie 2003, care consideră că Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost executată (a se vedea paragrafele 38, 39 şi 41 de mai sus), atestă acelaşi lucru.

54.Curtea observă, în plus, că Decizia din 9 iulie 1997 nu a desfiinţat Încheierea din 11 iunie 1992. Ea nu a modificat nici modalitatea de executare a obligaţiei ce rezultă din această încheiere. Doar prin intermediul unei asemenea desfiinţări sau prin înlocuirea de către instanţă a obligaţiei ce rezultă din încheierea în cauză cu o altă obligaţie echivalentă situaţia continuă de neexecutare ar putea lua sfârşit.

55.În consecinţă, excepţia de tardivitate ridicată de Guvern este respinsă.

2.Asupra excepţiei preliminare a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne

56.Guvernul susţine, de asemenea, neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta susţine că, în măsura în care autorităţile au atribuit altor persoane terenul pe care îl revendica, reclamantul ar fi trebuit să introducă o acţiune în anularea titlurilor de proprietate ale acestor persoane.

57.Curtea aminteşte că obligaţia de a epuiza căile de recurs interne, prevăzută de art. 53 din Convenţie, priveşte căile de recurs care sunt accesibile reclamantului şi care pot remedia situaţia de care acesta se plânge. Pentru a se pronunţa asupra aspectului dacă reclamantul a îndeplinit această condiţie, trebuie analizat mai întâi actul autorităţilor statului în cauză, care formează plângerea reclamantului (a se vedea Decizia Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/95 din 20 aprilie 1999).

58.Curtea remarcă, în această privinţă, că cererea reclamantului priveşte faptul că autorităţile competente refuză să execute, ca atare, Încheierea din 11 iunie 1992. Ea observă că o acţiune în anularea titlului de proprietate atribuit de către acestea şi privind terenul care fusese atribuit reclamantului prin încheierea anterior menţionată nu este de natură să conducă în mod direct la executarea acestei încheieri.

59.În plus, Curtea observă că, în temeiul unei hotărâri care îi stabileşte dreptul de proprietate, cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant sunt autorităţile. În consecinţă, obligaţia de a acţiona incumbă autorităţilor, iar nu reclamantului. A-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, şi anume ca instanţa să dispună încă o dată autorităţii administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros şi nu ar corespunde cerinţelor art. 35 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, Cererea nr. 41.510/98, Decizia din 24 octombrie 2000 şi Hotărârea din 6 martie 2003, paragraful 30). De altfel, reclamantul a întreprins deja o procedură vizând sancţionarea pasivităţii autorităţilor, care a fost soluţionată definitiv prin Decizia din 9 iulie 1997. Or, cum Curtea a observat deja, Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost încă executată conform dispozitivului acestei încheieri.

60.În consecinţă, şi această excepţie este respinsă.

3.Asupra fondului capătului de cerere

61.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea arată că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecinţă, capătul de cerere este declarat admisibil.

B. Asupra fondului

62.Guvernul admite că terenul pe care a fost pus în posesie reclamantul de către autorităţi nu corespunde cu exactitate cu amplasamentul fixat prin Hotărârea din 11 iunie 1992. Cu toate acestea, el subliniază că terenul atribuit nu numai că avea aceeaşi suprafaţă şi era situat în locul indicat de instanţă, dar şi calitatea solului era aceeaşi. În plus, Guvernul justifică neexecutarea întocmai a Încheierii din 11 iunie 1992, confirmată prin Decizia din 9 iulie 1997, considerând-o o măsură de comasare agricolă tinzând la o mai bună exploatare a terenurilor agricole. El arată, de altfel, că iniţiala configurare topografică a terenurilor din locul indicat de instanţă, luată în considerare de aceasta în anul 1992, s-a schimbat ca urmare a dispariţiei unui drum vicinal.

63.Reclamantul nu contestă aceste afirmaţii, dar arată că el trebuia să fie pus în posesie pe terenul indicat în Încheierea din 11 iunie 1992.

64.Curtea aminteşte că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (a se vedea, printre altele, hotărârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510-511, paragraful 40; Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59.498/00, paragraful 34, 7 mai 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei, precitată; Ruianu împotriva României, Cererea nr. 34.647/97, 17 iunie 2003).

65.În plus, Curtea a considerat că, dacă se poate admite că statele intervin într-o procedură de executare a unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea intervenţie nu poate avea drept consecinţă împiedicarea, anularea sau întârzierea într-un mod excesiv a executării, nici, cu atât mai mult, repunerea în discuţie a fondului acestei hotărâri (a se vedea hotărârile Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 28 iulie 1999, Culegere 1999-V, paragrafele 63 şi 66; Satka şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr. 55.828/00, paragraful 57, 27 martie 2003).

66.Curtea aminteşte că dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie (a se vedea Hotărârea Hornsby împotriva Greciei, precitată, paragraful 40). Or, Curtea consideră că dreptul de acces la justiţie nu este absolut (hotărârile Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, paragraful 36, şi Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [MC], Cererea nr. 26.083/94, paragraful 50, CEDO 1999-1) şi că reclamă, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului. Statele contractante se bucură, în această materie, de o oarecare marjă de apreciere. Totuşi, este de competenţa Curţii să statueze în ultimă instanţă asupra respectării cerinţelor Convenţiei; ea trebuie să se convingă de faptul că limitele impuse nu restrâng accesul oferit individului într-o asemenea manieră încât să aducă atingere chiar substanţei dreptului. O asemenea limitare nu este conformă cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în măsura în care ea vizează un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Dacă limitarea este compatibilă cu aceste principii, art. 6 alin. 1 nu este încălcat (Cauza Prinţul Hans Adam II al Liechtensteinului împotriva Germaniei [MC], Cererea nr. 42.527/98, paragraful 44, CEDO 2001-VIII).

67.Curtea reiterează, de asemenea, şi principiile fundamentale care reies din jurisprudenţa sa privind interpretarea şi aplicarea dreptului intern. Dacă, în termenii art. 19 din Convenţie, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor ce rezultă din Convenţie pentru statele contractante, ea nu este competentă să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de către o instanţă naţională decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. În plus, este în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor să interpreteze şi să aplice dreptul intern. Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (cauzele Prinţul Hans Adam II al Liechtensteinului împotriva Germaniei, precitată, paragraful 50; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei [MC], cererile nr. 34.044/96, 35.532/97, 44.801/98, paragraful 49, CEDO 2001-II).

68.În prezenta cauză, spre deosebire de cauza Satka şi alţii împotriva Greciei, precitată (paragraful 57), sau de alte cauze privind executarea hotărârilor judecătoreşti care impun administraţiei îndeplinirea obligaţiei pecuniare faţă de reclamant, Curtea nu poate concluziona că autorităţile au privat de orice efect util hotărârea pronunţată în favoarea reclamantului. Ea arată, pe de o parte, că Încheierea din 11 iunie 1992 a fost executată în ceea ce priveşte o parte importantă a dispozitivului său, iar pe de altă parte, că, referitor la cele două parcele de teren în litigiu, reclamantul a fost pus în posesie pe un teren echivalent, care corespundea, în marea majoritate a caracteristicilor sale determinante, cu terenul fixat şi individualizat de către instanţă.

69.Cu toate acestea, Curtea observă că în speţă nu este contestat că Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost executată nici ad litteram, nici desfiinţată sau modificată ca urmare a unei căi de recurs prevăzute în dreptul intern.

70.Ca atare, Curtea consideră că reclamantul a suferit o limitare în ceea ce priveşte dreptul său la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Rămâne de analizat dacă această limitare este compatibilă cu art. 6 alin. 1 din Convenţie.

71.În această privinţă, Curtea observă că refuzul autorităţilor de a respecta termenii Hotărârii definitive din 11 iunie 1992 a fost dublat de decizia acestora de a satisface pretenţiile reclamantului decurgând din această hotărâre printr-o prestaţie echivalentă cu cea la care au fost obligate de către instanţă. În ceea ce priveşte refuzul lor, având în vedere că Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost niciodată desfiinţată, acesta reprezintă o situaţie continuă de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti, adică de limitare a dreptului efectiv de acces la justiţie. Pentru a afla dacă această limitare este compatibilă cu art. 6 din Convenţie, trebuie analizate motivele care au condus autorităţile la nerespectarea în întregime a hotărârii judecătoreşti în cauză.

72.Curtea observă că autorităţile au procedat, la 2 august 1994, la punerea în posesie a reclamantului pe un teren echivalent. Această diferenţă faţă de Încheierea din 11 iunie 1992 nu a fost motivată prin nici o decizie administrativă formală.

73.Ca urmare, Curtea de Apel Craiova, în Decizia din 9 iulie 1997, a considerat stinsă obligaţia care incumba autorităţilor în temeiul încheierii anterior menţionate, considerând că "punerea în posesie [a reclamantului] a fost realizată conform legii". Curtea de Apel Craiova nu a făcut totuşi referire nici la motivele care au justificat nerespectarea Încheierii din 11 iunie 1992, nici la baza legală care a permis o astfel de nerespectare.

74.În această privinţă, Curtea acordă atenţie şi Adresei din 9 martie 2003 a prefectului judeţului Dolj. Acesta denunţă reaua-credinţă a autorităţilor locale din comuna Gherceşti, care nu au respectat hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului şi îl informează că din anul 1999 terenul pe care îl pretindea în temeiul hotărârii menţionate este atribuit lui T.D., care, de altfel, l-a vândut unor terţi (a se vedea paragraful 39 de mai sus).

75.Curtea observă, de asemenea, că Guvernul a motivat nerespectarea de către autorităţi a Încheierii din 11 iunie 1992, arătând că în realitate este vorba despre o măsură de comasare agricolă tinzând la o mai bună exploatare a terenurilor agricole. El arată, de altfel, că iniţiala configurare topografică a terenurilor din locul indicat de instanţă, care a fost luată în considerare de aceasta în anul 1992, s-a schimbat datorită dispariţiei unui drum vicinal.

76.Cu toate acestea, Curtea constată că aceste justificări, deşi pertinente, nu au fost prezentate reclamantului nici de către autorităţile administrative, nici de către instanţele interne, pentru a se putea considera că nerespectarea în întregime a Încheierii din 11 iunie 1992 este o restricţie justificată şi, deci, o limitare compatibilă cu art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În consecinţă, art. 6 din Convenţie a fost încălcat.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie

77.Reclamantul se plânge de faptul că dreptul său la respectarea bunurilor a fost încălcat prin neexecutarea Încheierii din 11 iunie 1992. El invocă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care prevede următoarele:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

A. Asupra admisibilităţii

78.Curtea observă că acest capăt de cerere este strâns legat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. Având în vedere argumentele prezentate în paragrafele 52, 58 şi 59 de mai sus, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

79.Curtea aminteşte că, pentru a aprecia dacă reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea trebuie să stabilească dacă Încheierea din 11 iunie 1992 a Judecătoriei Craiova a dat naştere în beneficiul acestuia unei creanţe suficient stabilite pentru a fi exigibilă (a se vedea hotărârile Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, paragraful 59; Burdov împotriva Rusiei, precitată, paragraful 40; Jasiuniene împotriva Lituaniei, paragraful 44).

Curtea a statuat deja că Încheierea din 11 iunie 1992 impunea autorităţilor obligaţia de a-i atribui reclamantului, printre altele, două parcele de teren de 3.360 mp, respectiv 3.682 mp. Curtea consideră, ca atare, că această încheiere, care nu a fost niciodată desfiinţată, a dat naştere în beneficiul reclamantului unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.

80.Cu toate acestea, încheierea anterior menţionată nu a fost executată conform dispozitivului său şi neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităţilor administrative competente. Rezultă că imposibilitatea pentru reclamant de a obţine executarea completă a acestei încheieri constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor, aşa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, precitată, paragraful 40, şi Jasiuniene împotriva Lituaniei, paragraful 45).

81.Prin refuzul lor de a executa Încheierea din 11 iunie 1992 conform dispozitivului său, autorităţile naţionale l-au privat pe reclamant de dreptul său de proprietate asupra celor două parcele de teren în litigiu, fără a-i furniza vreo explicaţie.

82.Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că nu este contestat că reclamantului i-a fost oferit un teren echivalent cu cel asupra căruia era îndreptăţit, dar că acesta refuză să primească terenul, chiar dacă autorităţile i-au emis un titlu administrativ de proprietate asupra acestui teren (a se vedea paragrafele 17 şi 18 de mai sus).

83.De altfel, Curtea observă că dintr-o adresă din 20 martie 1998 a prefectului de Dolj rezultă că titlul de proprietate acordat reclamantului la 10 iulie 1997 trebuia anulat din cauză că fusese atribuit "în mod greşit", şi anume nu respecta Încheierea din 11 iunie 1992 (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Curtea nu a fost informată despre o eventuală anulare a titlului de proprietate atribuit la 10 iulie 1997. Chiar în cazul în care acest titlu ar fi încă valabil, Curtea notează că dreptul reclamantului nu a fost stabilit cu certitudine, întrucât, în opinia autorităţilor administrative şi potrivit dispoziţiilor legale pertinente, acesta este susceptibil de a fi anulat din oficiu.

84.Curtea consideră că punerea în posesie pe un teren echivalent, care, în plus, nu este efectivă şi este revocabilă, nu este de natură a acoperi absenţa unei justificări pentru ingerinţă. Nu este vorba nici despre un act de natură să înlăture calitatea de victimă a reclamantului, deoarece "o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a înlătura calitatea de «victimă» decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţă, apoi au reparat încălcarea Convenţiei" (Cauza Dalban împotriva României [MC], Cererea nr. 28.114/95, paragraful 44, CEDO 1999-VI). Or, în speţă, încălcarea nu a fost niciodată recunoscută.

85.Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încălcat.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

86.În termenii art. 41 din Convenţie,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

87.Cu titlu principal, reclamantul solicită pentru prejudiciul material suferit punerea în posesie pe cele două parcele de teren însumând 7.042 mp de teren, astfel cum au fost stabilite prin Încheierea din 11 iunie 1992. În observaţiile sale transmise Curţii la 4 martie 2003, el estimează valoarea reală a terenului la 25.000.000 lei (ROL), adică 653 euro (EUR).

Reclamantul solicită şi acordarea unei sume pentru producţia nerealizată în anii 1992-2002, în valoare de 48.901.600 ROL sau 1.362 EUR. El prezintă Curţii certificate emise de către autorităţile administrative de resort din cadrul Ministerului Agriculturii şi de către o întreprindere de stat de comercializare a cerealelor, care indică producţia medie de grâu realizată în fiecare an în comuna Gherceşti, precum şi preţul grâului.

88.Reclamantul nu pretinde nici o sumă cu titlu de prejudiciu moral.

89.Guvernul este de părere că sumele solicitate de reclamant nu sunt justificate, întrucât prejudiciul invocat se datorează propriului său comportament. Guvernul susţine că prin acceptarea terenului de 7.042 mp oferit de autorităţi în anul 1994, care era echivalentul terenului asupra căruia avea dreptul, reclamantul ar fi putut preveni orice prejudiciu, având în vedere că terenul oferit avea aceeaşi valoare şi că ar fi putut să-l cultive şi să obţină aceeaşi producţie de grâu.

90.Curtea observă că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material sunt legate de privarea de proprietate suferită de reclamant datorită neexecutării Încheierii din 11 iunie 1992 a Judecătoriei Craiova, precum şi de imposibilitatea în care se află actualmente de a se bucura de bunul său.

91.Ea remarcă faptul că reclamantul a suferit, în mod incontestabil, un prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi consecinţele provocate de aceste încălcări în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 9 aprilie 2002, Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 29.411/95, paragraful 75).

Curtea constată totuşi că, în ciuda refuzului său de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, reclamantul este titularul unui drept de proprietate asupra unui teren de 7.042 mp , adică echivalentul terenului la care avea dreptul. Din informaţiile de care dispune Curtea, acest titlu este încă valabil, chiar dacă este susceptibil de a fi anulat. De altfel, valabilitatea titlului administrativ de proprietate nu depinde de acceptarea sa de către reclamant.

Referitor la echivalenţa valorii acestui teren cu cea a terenului la care reclamantul avea drept, Curtea constată că acesta nu a combătut afirmaţiile Guvernului conform cărora cele două terenuri au aceeaşi valoare.

În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi că, astfel, daunele corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) au fost reparate.

92.Chiar dacă reclamantul ar fi putut să accepte oferta autorităţilor privind un alt teren şi ar fi putut astfel, cel puţin, să diminueze prejudiciul, în speţă, câştigul nerealizat (lucrum cessans), el nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, în absenţa unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti care să justifice această înlocuire. În consecinţă, reclamantul este îndreptăţit să primească o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani.

93.Pronunţându-se în echitate conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 1.500 EUR cu titlu de prejudiciu.

B. Cheltuieli de judecată

94.Reclamantul solicită, de asemenea. 970.000 ROL, adică 27 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată din cadrul procedurilor interne, precum şi pentru procedurile desfăşurate în faţa Curţii.

95.Guvernul nu a formulat observaţii cu privire la aceste aspecte.

96.Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine plata cheltuielilor de judecată decât dacă acestea au fost cu adevărat suportate, dacă au fost necesare şi au o valoare rezonabilă. În speţă, ţinând cont de elementele de care dispune, precum şi de criteriile anterior enunţate, Curtea estimează ca fiind rezonabilă suma de 27 EUR, toate cheltuielile incluse, pe care o acordă reclamantului.

C. Penalităţi de întârziere

97.Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS

CURTEA:

1.respinge excepţiile preliminare formulate de Guvern;

2.declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

3.hotărăşte, în unanimitate, că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat;

4.hotărăşte, în unanimitate, că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încălcat;

5.hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că statul pârât trebuie să acorde reclamantului, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu material, convertibilă în lei la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii;

6.hotărăşte, în unanimitate, că statul pârât trebuie să acorde reclamantului, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 27 EUR (douăzeci şi şapte euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, convertibilă în lei la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii;

7.hotărăşte, în unanimitate, că statul pârât va plăti, în plus, orice sumă care ar trebui să fie achitată cu titlu de impozit şi că, de la data expirării termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, la aceste sume se va aplica o dobândă simplă echivalentă cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pentru acea perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

8.respinge, în unanimitate, restul cererii de reparaţie echitabilă.

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 2 martie 2004, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.

Sally Dole,

grefier

J.-P. Costa,

preşedinte

La prezenta hotărâre este anexat, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulament, textul opiniei parţial dizidente a doamnei judecător Mularoni.

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ

a doamnei judecător Mularoni

1.Nu sunt de acord cu concluzia la care a ajuns majoritatea cu privire la prejudiciul material.

2.Curtea a concluzionat în unanimitate că art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie au fost încălcate.

3.În ceea ce priveşte aplicarea art. 41 din Convenţie, reclamantul a solicitat, pe de o parte, plata unei sume corespunzând valorii reale a terenului (25.000.000 ROL, însemnând 653 EUR), iar pe de altă parte, plata unei indemnizaţii valorând producţia de cereale nerealizată în intervalul 1992-2002, în valoare de 48.901.600 ROL, însemnând 1.362 EUR (paragrafele 87-88).

4.Majoritatea a hotărât a nu acorda nici o sumă pentru prima parte a cererii formulate de către reclamant, considerând că "acestuia i-a fost acordat un bun echivalent celui la care avea dreptul, paguba corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) fiind astfel reparată" (paragraful 91, în fine). În mod contrar, Curtea a decis, pronunţându-se în echitate, a acorda reclamantului suma de 1.500 EUR (o sumă echivalentă cu totalul câştigului nerealizat - lucrum cessans - pentru producţia de cereale nerealizată în anii 1992-2003) pentru cea de-a doua parte a cererii, considerând că reclamantul nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit la schimb pentru terenul datorat, în absenţa unei hotărâri administrative sau judiciare care să justifice o asemenea înlocuire. Astfel, "reclamantul este îndreptăţit să primească o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani" (paragraful 92).

5.Aceste consideraţii mi se par contradictorii. Nu reuşesc să înţeleg de ce nu i se acordă nici o sumă reclamantului cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit datorită neatribuirii celor două parcele de teren în cauză, afirmându-se că "...reclamantului i-a fost acordat un bun echivalent celui la care avea dreptul, paguba corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) fiind astfel reparată" (paragraful 91, în fine), şi i se acordă în echitate suma de 1.500 EUR cu titlu de beneficiu nerealizat (totalitatea câştigului nerealizat pentru anii 19922003), considerându-se că "reclamantul nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit la schimb pentru terenul datorat, în absenţa unei hotărâri administrative sau judiciare care să justifice o asemenea înlocuire" (paragraful 92).

6.Consider că dacă raţionamentul pentru paragraful 91 în fine este valabil pentru prima parte a cererii reclamantului, cu atât mai mult trebuie să fie valabil pentru cea de-a doua parte: reclamantul ar fi putut să cultive terenul de 7.042 mp acordat de autorităţi în 1994, "situat 70 metri mai departe, pe un sol de aceeaşi calitate" (paragraful 15) şi având aceeaşi valoare (paragraful 91); în consecinţă Curtea nu ar trebui să acorde nici o sumă cu titlu de câştig nerealizat. Mai mult, observ că Guvernul a declarat în observaţiile sale că "pentru întârzierea punerii în posesie (între 1992-1994), reclamantul a solicitat şi a obţinut despăgubiri corespunzând lipsei de folosinţă a terenului între 1992-1994, data punerii în posesie". Dacă, în mod contrar, reclamantul "nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit la schimb pentru terenul datorat, în absenţa unei hotărâri administrative sau judiciare care să justifice o asemenea înlocuire" (paragraful 92) şi având în vedere că dreptul reclamantului nu este stabilit cu certitudine, fiind susceptibil de anulare din oficiu, cu toate că titlul de proprietate emis la 10 iulie 1997 este în continuare valabil (paragraful 83), în opinia mea, Curtea ar fi trebuit să acorde reclamantului o sumă cu titlu de prejudiciu pentru prima parte a cererii sau chiar o sumă globală, în echitate, pentru ambele părţi ale cererii.

7.În fapt, motivele dezacordului meu nu privesc suma acordată de Curte reclamantului cu titlu de prejudiciu material; eu contest de fapt criteriul de determinare a prejudiciului material ales de către majoritate, alegere pe care nu pot să o împărtăşesc pentru motivele anterior prezentate.