Decizie nr. 2 din 12 martie 2012

Dosar nr. 2/2012

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale

Ionel Barbă - preşedintele delegat al Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal

Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile

Mirela Sorina Popescu - judecător la Secţia penală

Ionuţ Matei - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Magdalena Iordache - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Georgeta Barbălată - judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Sofica Dumitraşcu - judecător la Secţia penală

Alixandri Vasile - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Ana Hermina Iancu - judecător la Secţia penală

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Cristina Luzescu - judecător la Secţia I civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ

şi fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ

şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 12.422/2.874/III-5/2011, "în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 127 din Codul penal, respectiv dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei".

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că există o jurisprudenţă neunitară, în sensul că unele instanţe au apreciat că emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, iar, dimpotrivă, altele au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei.

A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu este arestată provizoriu în vederea predării, are efectul de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 127 din Codul penal.

De asemenea, s-a mai susţinut că transmiterea mandatului european prin difuzare nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal, transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.

2.Examenul jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea faptului dacă "transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei", a fost relevată o practică neunitară.

3.Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au apreciat că emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei.

În acest sens, s-a argumentat că mandatul european de arestare, fiind, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, o cerere de extrădare în procedură simplificată, devin incidente prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată (anexele nr. 1 - 15).

În cadrul acestei orientări de practică judiciară, alte instanţe au decis că numai arestarea provizorie în vederea predării, în baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile române, determină întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, în condiţiile art. 127 alin. 1 din Codul penal, considerând că măsura arestării provizorii echivalează cu începerea executării pedepsei (anexele nr. 16 - 18).

În favoarea concluziei că emiterea unui mandat european de arestare de către autorităţile române constituie o cauză specială ce întrerupe prescripţia executării pedepsei, s-a arătat că prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 s-a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanei ce se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv o procedură accelerată, în cazul persoanei ce se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată.

S-a mai susţinut că într-o atare procedură dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile, mandatul european de arestare fiind, în fapt, procedura simplificată de extrădare.

În consecinţă, în privinţa întreruperii cursului prescripţiei executării pedepsei, emiterea mandatului european de arestare produce aceleaşi efecte ca depunerea unei cereri de extrădare.

3.2.Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei, motivându-se că prevederile art. 33 alin. (2) din lege vizează numai depunerea unei cereri de extrădare, nefiind permisă aplicarea acestei reglementări prin analogie şi instituţiei mandatului european de arestare (anexele nr. 19 - 34).

În susţinerea acestei idei s-a argumentat în sensul că mandatul european de arestare nu poate fi echivalat cu o cerere de extrădare, instanţa neputând proceda la o interpretare prin analogie a textelor de lege, aceasta nefiind permisă în materia dreptului penal.

S-a subliniat că, dacă în ipoteza cererii de extrădare art. 33 alin. (2) din legea menţionată stabileşte că aceasta întrerupe prescripţia executării pedepsei, în cazul emiterii unui mandat european de arestare nu există o astfel de prevedere.

În contextul acestei abordări s-a evidenţiat că cele două forme de cooperare internaţională - extrădarea şi mandatul european de arestare -, deşi prezentând elemente comune cu privire la natura şi regimul lor juridic, sunt reglementate distinct, iar normele în materia extrădării nu au caracter de norme generale, având aplicabilitate doar în această materie.

Împrejurarea că prin acelaşi act normativ a fost introdus un nou sistem simplificat - mandatul european de arestare - nu transformă, în opinia acestor instanţe, normele ce reglementează această formă de cooperare în norme speciale.

4.Opinia procurorului general

Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, sunt incidente şi în materia mandatului european de arestare, cu distincţia ce se impune în raport cu localizarea persoanei solicitate.

În considerarea condiţiilor în care se produc efectele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în domeniul extrădării, precum şi a elementelor ce conturează natura şi regimul juridic al mandatului european de arestare, s-a concluzionat că depunerea/formularea cererii de extrădare - cauză cu caracter întreruptiv al prescripţiei executării pedepsei - nu poate avea loc decât în măsura în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut.

Per a contrario, atât timp cât persoana ce se sustrage de la urmărirea penală, de la executare nu este localizată, autorităţile române emit mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării (art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată), ipoteză în care nu se produce întreruperea prescripţiei.

Pe de altă parte, se arată că mandatul european de arestare este o instituţie similară extrădării, simplificată, ce a eliminat anumite etape în solicitarea/predarea între statele membre ale Uniunii Europene a persoanei în vederea tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei.

Se argumentează că raportul dintre cele două instituţii este de la general la special, de la general la particular, iar în absenţa unor norme speciale nu se poate invoca extinderea interpretării prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din lege.

Spre deosebire de cererea de extrădare, care se formulează/depune numai dacă persoana este localizată, mandatul european de arestare se emite cu satisfacerea condiţiilor prevăzute în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, indiferent dacă persoana este localizată sau nu.

În prima situaţie, transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată are caracterul unei cereri de extrădare, impunându-se inclusiv recunoaşterea efectului prevăzut de lege pentru cererile de extrădare, respectiv caracterul de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Cu atât mai mult efectul întreruperii cursului prescripţiei trebuie constatat în ipoteza în care faţă de persoana căutată se ia măsura arestării în scopul predării pe baza mandatului european de arestare, momentul arestării marcând debutul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, iar durata arestului executat în statul străin fiind dedusă din durata pedepsei [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată].

În contextul în care persoana căutată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, care procedează la difuzarea sa pe canalele specifice, se susţine că transmiterea prin difuzare nu poate fi asimilată cu o cerere de extrădare, întrucât nu sunt verificate elementele definitorii ale extrădării, statul de executare nefiind identificat, iar derularea procedurii nefiind efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate.

Într-o asemenea situaţie, se apreciază că, nefiind îndeplinite exigenţele legii, transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată] nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.

5.Raportul asupra recursului în interesul legii

Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că efectul de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 127 din Codul penal, se impune a fi recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este ori nu este arestată provizoriu în vederea predării.

Nu produce efectul întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.

S-a argumentat, în esenţă, că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele ce caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmăreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată.

Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţă de persoana solicitată se dispune şi se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, în condiţiile în care arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esenţă ale extrădării, şi anume o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat, astfel încât exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.

6.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Din examinarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, rezultă că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal statuează cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.

Prescripţia executării pedepsei constă în înlăturarea forţei coercitive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevăzute de lege fără ca ea să fie executată, reprezentând o cauză de stingere a dreptului de a impune, prin constrângere, executarea pedepsei ce a fost aplicată unei persoane.

Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată.

Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor.

În registrul circumstanţelor care întrerup cursul prescripţiei executării pedepsei, legiuitorul român a reglementat 3 cauze, şi anume: când infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, când începe executarea pedepsei şi, în fine, când săvârşeşte o nouă infracţiune.

Principalul efect al sustragerii de la executare, după începerea executării pedepsei, îl constituie curgerea unui nou termen de prescripţie, începând cu data sustragerii.

Instituţia întreruperii cursului prescripţiei executării pedepsei, în lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la efectele, în această materie, a transmiterii unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române altui stat membru a generat interpretarea şi aplicarea neunitară a legii.

Dacă în cazul depunerii cererii de extrădare, prin voinţa legiuitorului, s-a instituit o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată], analiza reglementării mandatului european de arestare nu identifică o prevedere similară.

Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal implică, în mod obligatoriu, examinarea instituţiei mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extrădare simplificate.

În esenţă, pasul spre mandatul european de arestare a fost făcut prin termenii concluziilor de după întâlnirea de la Tampere: procedura formală a extrădării ar trebui să fie suprimată între statele membre, pentru persoanele care au tendinţa de a scăpa de răspunderea în faţa justiţiei, după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive, şi ar trebuie să fie înlocuită de un simplu transfer al persoanei.

Se poate observa, aşadar, că mandatul european de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căreia în concret i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării hotărârii într-un proces penal, cât şi la cea de după pronunţarea ei.

Din această perspectivă, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, în raport cu extrădarea, sunt întemeiate.

De asemenea, interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu privire la incidenţa prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeaşi lege determină concluzia că cererea de extrădare poate fi formulată/depusă numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut.

Per a contrario, atât timp cât persoana solicitată care se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare nu este localizată, devine funcţională instituţia urmăririi internaţionale în vederea extrădării, emiţându-se mandat în acest sens, fără însă a se putea susţine că emiterea şi difuzarea unui asemenea mandat ar genera întreruperea prescripţiei.

În mod raţional, câtă vreme persoana nu este localizată şi statul de executare nu este cunoscut, se conturează o imposibilitate obiectivă de formulare/depunere a cererii de extrădare, autorităţile române neavând posibilitatea unei manifestări efective în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.

Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas înainte prin elementele de noutate în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare în interiorul Uniunii Europene.

În fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul - înlocuind procedura tradiţională a extrădării -, un sistem pe orizontală care se substituie extrădării în toate materiile, inclusiv în domeniul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai în interiorul Uniunii Europene, a înlocuit practic Convenţia europeană de extrădare, care rămâne valabilă în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene.

În considerarea celor expuse, raportul dintre cele două instituţii - extrădarea şi mandatul european de arestare - este unul de la general la special, de la general la particular, iar în măsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general în materia extrădării.

În adevăr, reglementarea mandatului european de arestare nu oferă o prevedere cu privire la efectul întreruptiv al prescripţiei executării pedepsei în situaţia emiterii mandatului european de arestare, astfel cum instituţia extrădării o face prin dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată. Incidenţa acestor norme şi în materia mandatului european de arestare devine posibilă în baza raportului dintre cele două instituţii, fără a se putea invoca, în mod fundamentat, extinderea prin analogie a acestor prevederi.

Este ştiut că aplicarea legii penale prin analogie constituie o atingere adusă securităţii juridice a cetăţeanului şi deschide calea spre o aplicare arbitrară a normelor dreptului penal, în doctrina română apreciindu-se că principiul legalităţii se opune întotdeauna aplicării legii penale prin analogie.

În problematica în discuţie se poate constata că nu ne aflăm în situaţia interpretării extensive prin analogie a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată - dispoziţii de altfel în defavoarea persoanei solicitate -, procedeu unanim considerat ca fiind inadmisibil, atât timp cât procedura mandatului european de arestare este în sine procedura simplificată, accelerată a extrădării, normele cu caracter general fiind pe deplin aplicabile acestei proceduri speciale.

Analogia în defavoarea inculpatului - analogia în malam partem - este de altfel interzisă şi în plan european, jurisprudenţial, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în mod constant că art. 7 din Convenţie evidenţiază, între altele, interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului. Deşi se impune a recunoaşte originalitatea mandatului european de arestare, din perspectiva modificărilor procedurale aduse, a importanţei încrederii reciproce, ca principiu fundamental al executării, el reprezintă, în sine, o extrădare inovativă, devenind astfel firesc ca dispoziţiile privind extrădarea, care nu se regăsesc în mod expres în reglementarea mandatului european de arestare, să-şi afle incidenţa.

Prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extrădare, sunt aplicabile, în consecinţă, şi în materia mandatului european de arestare.

Transmiterea mandatului european de arestare autorităţilor judiciare de executare se realizează, în mod distinct, în funcţie de localizarea persoanei solicitate.

Astfel, în situaţia localizării acesteia, devin incidente prevederile art. 88 alin. (3) lit. a) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, iar în ipoteza în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare se transmite prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care procedează la difuzarea acestuia pe canalele specifice.

Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele care caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, şi anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

O asemenea manifestare expresă a autorităţilor române, în sensul solicitării de predare, adresată autorităţilor statului pe teritoriul căruia se află infractorul ori persoana condamnată ce a fost în mod efectiv localizată, în temeiul mandatului european de arestare, întruneşte, în mod deplin, exigenţele unei cauze care justifică întreruperea prescripţiei, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmăreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată.

O asemenea concluzie este întemeiată în raport cu natura, conţinutul şi finalitatea instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum a fost concepută de legiuitorul român.

În acest sens, un act precum mandatul european de arestare relevă existenţa şi persistenţa acţiunii autorităţilor judiciare de tragere la răspundere penală a infractorilor ori de supunere a acestora la executarea unei pedepse cu închisoarea şi implică exerciţiul efectiv al acestei acţiuni, constituind, fără îndoială, un act procesual întreruptiv de prescripţie.

Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţă de persoana solicitată se dispune şi se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.

Un argument în plus este acela că arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esenţă ale extrădării, şi anume o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat.

Este evident într-o asemenea situaţie că procedura nu este efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate, iar exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414^4 şi 414^5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal, stabileşte că:

Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.

Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.

Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Alina Gabriela Păun