Decizie nr. 56 din 17 februarie 2004

Nicolae Popa - preşedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Baltă - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile şi Lucia Şălariu în dosarele nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iaşi şi nr. 883/2003 al Judecătoriei Iaşi.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de judecată fiind legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 579D/2003 la Dosarul nr. 397C/2003, având în vedere că obiectul şi autorii excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în cele două dosare sunt identice.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile conexării. În consecinţă, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă şi al art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea dispune conexarea dosarelor anterior menţionate, pentru o mai bună administrare a justiţiei.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate, în acest sens existând o constantă jurisprudenţă a Curţii, de exemplu deciziile nr. 6/2003, nr. 107/2003 sau nr. 309/2003. Întrucât nu au apărut elemente noi de natură a justifica schimbarea acestei jurisprudenţe, se apreciază că excepţia este neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 30 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.218/2003, şi prin Încheierea din 15 decembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 883/2003, Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Vasile şi Lucia Şălariu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 581 alin. 1, precum şi cele ale art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu asigură egalitatea între părţi în faţa instanţelor, creând o discriminare între justiţiabili, după cum aceştia sunt creditori sau debitori. Se susţine că aceste texte de lege contravin şi dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, întrucât dreptul debitorului de a se adresa justiţiei este afectat prin instituirea obligaţiei de a depune o cauţiune o dată cu formularea contestaţiei la executare silită, obligaţie care nu se regăseşte şi în persoana creditorului.

De asemenea, se consideră că prevederile art. 449, art. 516 pct. 8, precum şi cele ale art. 518-522 şi art. 384^1 din Codul de procedură civilă încalcă liberul acces la justiţie. Astfel, potrivit art. 516 pct. 8, actul de adjudecare, considerat titlu de proprietate pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu dacă imobilul se află în posesia debitorului. Împotriva acestui act, dispoziţiile Codului de procedură civilă nu prevăd nici o cale de atac, restrângând nejustificat posibilitatea de a solicita desfiinţarea vânzării împotriva terţului adjudecatar doar la cazul de fraudă, oricare alte cereri, chiar dacă există temei de nulitate, fiind inadmisibile. Mai mult, textele de lege menţionate sunt considerate a contraveni dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precum şi celor referitoare la nediscriminare, întrucât, pe de o parte, art. 449 alin. 2 din Codul de procedură civilă dispune că numai atunci când adjudecatar a fost creditorul vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există motive de nulitate, iar pe de altă parte, art. 520-522 conferă dreptul la o cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat numai adjudecatarului împotriva debitorului sau creditorului, iar nu şi debitorului sau altor participanţi la executarea silită.

Se arată că prevederile art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, cele ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece admit înstrăinarea unei proprietăţi printr-un act de executare silită, fără a garanta proprietarului dreptul la acţiune în justiţie împotriva acestui act. Or, potrivit art. 44 din Constituţie, averea fiecărui cetăţean este garantată şi nimeni nu poate fi lipsit de ea decât pentru cauze de utilitate publică, în condiţiile expres prevăzute de lege, fiind exclusă orice dispoziţie arbitrară a unei autorităţi publice referitoare la proprietatea privată.

Se mai arată că, sub aspectul efectelor pe care le produce, actul de adjudecare este un act de autoritate publică, ce trebuie echivalat cu o hotărâre judecătorească, şi, prin urmare, poate fi atacat în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege. Însă textele de lege criticate lipsesc debitorul de orice cale de atac împotriva actului de adjudecare, ceea ce contravine prevederilor art. 126 şi 129 din Constituţie.

Autorii excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 6 pct. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, deoarece textele de lege criticate nu respectă dreptul persoanei la un proces echitabil, care implică egalitatea de arme a părţilor, şi le împiedică să promoveze un recurs efectiv împotriva unui act procedural.

În final, se apreciază că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât au fost introduse printr-o ordonanţă de urgenţă, în situaţia în care nu exista un caz excepţional în vederea salvgardării unui interes public care să facă necesară modificarea în regim de urgenţă a Codului de procedură civilă. În motivarea acestei critici se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998.

Tribunalul Iaşi şi-a exprimat opinia doar cu privire la dispoziţiile art. 449, art. 516 pct. 8, art. 520-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referindu-se însă şi la dispoziţii ce nu fac obiectul excepţiei de faţă (art. 401 alin. 1 din Codul de procedură civilă).

Referitor la prevederile art. 449 din Codul de procedură civilă, se arată că titlul executoriu poate fi desfiinţat dacă există temeiuri de nulitate în situaţiile expres prevăzute, astfel încât reglementarea criticată nu este de natură să afecteze accesul liber la justiţie.

În privinţa art. 520-522, instanţa de judecată apreciază că aceste dispoziţii trebuie corelate cu prevederile art. 402 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă. Aşa fiind, se consideră că legiuitorul nu a creat o poziţie privilegiată adjudecatarului în raport cu debitorul sau cu o terţă persoană, ci a prevăzut, în articole distincte, ipoteze distincte şi căi de acces la justiţie specifice fiecărei ipoteze, ceea ce nu contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

În ceea ce priveşte art. 516 pct. 8, se consideră că acesta nu conţine dispoziţii care să indice calea de atac împotriva actului de adjudecare, nefiind necesară o precizare expresă, deoarece actele de executare sunt supuse contestaţiei, potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă.

Referitor la prevederile art. 581 alin. 1, instanţa consideră că acestea nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

În concluzie, instanţa de judecată apreciază excepţia ca fiind nefondată.

Judecătoria Iaşi consideră neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Guvernul arată că, referitor la invocarea neconstituţionalităţii art. 403 şi 581 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat, statuând netemeinicia excepţiilor ridicate, exemplu fiind deciziile nr. 15/2003 şi nr. 281/2003, şi consideră că nu au intervenit motive noi care să justifice reconsiderarea soluţiei adoptate în precedent.

Se apreciază că textele de lege criticate nu îngrădesc principiile constituţionale enunţate, ci, din contră, constituie expresia aplicării acestora, procedura de judecată a contestaţiei la executare şi a ordonanţei preşedinţiale întemeindu-se pe dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie, potrivit cărora legiuitorul este unica autoritate în măsură să reglementeze competenţa, procedura, precum şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Normele referitoare la procedura de judecată a contestaţiei la executare sunt considerate a fi concepute de legiuitor ca o măsură de evitare a abuzului procesual, care însă nu îngrădeşte exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor.

De asemenea, se arată că în practica judiciară a Curţii Constituţionale s-a decis în mod constant că accesul la justiţie nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, legiuitorul putând institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Aşa fiind, dispoziţiile procedurale în discuţie nu creează discriminări între cetăţeni pe criteriile stabilite de art. 4 alin. (2) din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, normele cuprinse în textele de lege criticate fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu există nici o contradicţie între prevederile constituţionale invocate şi reglementările din Codul de procedură civilă privind executarea silită, tratamentul diferenţiat aplicabil părţilor raportului procesual civil decurgând din situaţiile diferite în care se află acestea, una în calitate de creditor, cealaltă în calitate de debitor. Se apreciază, în acelaşi timp, că, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, aşa încât regulile precise ale executării silite garantează drepturile recunoscute ale creditorului.

Se apreciază, în consecinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că reglementarea unor căi procedurale în favoarea creditorului nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, ci o măsură de protecţie a drepturilor acestuia. De altfel, egalitatea de tratament se justifică doar atunci când subiectele de drept se găsesc în situaţii similare, situaţiile diferite impunând soluţii legislative diferite.

Se apreciază că prin procedurile instituite de textele de lege criticate nu se aduce îngrădire liberului acces la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea părţilor interesate de a se adresa justiţiei, pe calea contestaţiei la executare, a cererii de evicţiune sau ordonanţei preşedinţiale.

Prevederile legale criticate sunt considerate a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 125 şi 128 din Constituţie, întrucât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi corespunzătoare de exercitare a drepturilor procedurale.

Se mai arată că nici prevederile art. 41 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie nu sunt încălcate, deoarece obligativitatea depunerii unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă constituie o garanţie instituită de lege pentru asigurarea posibilităţii debitorului de a se apăra prin mijloace judiciare şi nu o atingere adusă dreptului de proprietate. Eventualele abuzuri ale instanţei de judecată pot fi sancţionate prin exercitarea de către debitor a căilor de atac prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate faţă de dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, se apreciază că "numai Curtea Constituţională are posibilitatea de a stabili dacă Ordonanţa Guvernului nr. 138/2002 a fost adoptată în condiţiile prevăzute de Constituţie".

De asemenea, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele legale criticate fiind considerate a fi în deplină concordanţă cu principiul fundamental privind dreptul persoanei la un proces echitabil.

În concluzie, se apreciază că dispoziţiile art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Textele legale criticate au următorul conţinut:

–Art. 384^1 alin. 2: "În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile menţionate la alin. 1. Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie.";

–Art. 403 alin. 1: "Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel.";

–Art. 449: "În cazul vânzărilor făcute în condiţiile prezentei secţiuni nu este admisibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia.

Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei de nulitate.";

–Art. 516: "După plata integrală a preţului sau a avansului prevăzut de art. 515, dacă imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele menţiuni: [...]

8.menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară, precum şi faptul că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă.";

–Art. 518: "Prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De la această dată adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a preţului şi suportă toate sarcinile imobilului.

Prin intabulare adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul vândut, potrivit regulilor de carte funciară.

De la data intabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.

Ipotecile şi celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, afară de cele pentru care adjudecatarul ar conveni să fie menţinute; de asemenea, vor fi radiate din oficiu drepturile reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacă vânzarea s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 509 alin. 4, toate notările făcute cu urmărirea silită, precum şi interdicţia de înstrăinare sau de grevare, dacă există.

Dacă imobilul a fost cumpărat cu plata preţului în rate, cumpărătorul nu îl va putea înstrăina sau greva, fără încuviinţarea creditorilor urmăritori, înainte de plată integrală a preţului.";

–Art. 519: "Locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rămân în fiinţă sau, după caz, încetează, potrivit legii. Plăţile făcute înainte de scadenţă de către locatar sau alte persoane interesate sunt supuse dispoziţiilor art. 498 alin. 3.";

–Art. 520: "Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.";

–Art. 521: "În cazul în care cererea de evicţiune este introdusă înainte de împărţeala preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea să suspende, cu sau fără cauţiune, împărţeala preţului până la judecarea definitivă a cererii de evicţiune.";

–Art. 522: "Dacă a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit. În măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.";

–Art. 581 alin. 1: "Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări."

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 4 alin. (2), art. 11, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (1), (2) şi (3), art. 53, art. 115 alin. (4), art. 126 şi art. 129 din Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textele constituţionale invocate au următoarea numerotare şi conţinut:

–Art. 4 alin. (2): "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.";

–Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3)În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.";

–Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2)Nimeni nu este mai presus de lege.";

–Art. 20 alin. (2): "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";

–Art. 21 alin. (1) şi (2): "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–Art. 44 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2)Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

(3)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.";

–Art. 53 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";

–Art. 115 alin. (4): "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.";

–Art. 126 alin. (1), (2) şi (5): "(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2)Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.[...] (5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.";

–Art. 129: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi următoarele prevederi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

–Art. 6 paragraful 1: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.";

–Art. 13: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În acelaşi timp, autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care au următorul conţinut: "(1) Orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.

(2)Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Se apreciază că se încalcă şi prevederile art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are următorul cuprins: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."

Autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care are următorul conţinut: "Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie, dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Dispoziţiile art. 384^1 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că, în vederea executării unui titlu executoriu care nu este hotărâre judecătorească, în cazul neîndeplinirii de bunăvoie a obligaţiei de plată, executorul judecătoresc poate intră în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, numai după ce instanţa de executare va emite o hotărâre care să autorizeze această operaţiune. Or, Curtea constată că necesitatea obţinerii acestei autorizaţii din partea instanţei judecătoreşti constituie o garanţie pentru debitorul executat silit, de natură a împiedica exercitarea abuzivă a drepturilor ce decurg din titlul executoriu împotriva sa, astfel încât nu poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii constituţionale.

Pe de altă parte, Curtea consideră că, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. a) din Constituţie, pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti se poate deroga prin lege de la principiul inviolabilităţii domiciliului sau reşedinţei, sub acest aspect textul de lege criticat fiind reflexia normei constituţionale.

II. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 16 şi 21 din Constituţie, Curtea reţine că instituirea obligaţiei de plată a cauţiunii, ca o condiţie a suspendării executării, are o dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, cât priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici.

Întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, instituirea acestei obligaţii nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie. De asemenea, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.

III. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 449 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acest text de lege devine aplicabil în cazul urmăririi silite asupra bunurilor mobile ale debitorului, când executorul judecătoresc procedează la valorificarea acestor bunuri sechestrate prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă sau prin alte modalităţi admise de lege, potrivit art. 431 din acelaşi cod. În această situaţie, cererea de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar poate avea ca temei numai frauda din partea acestuia. Or, este de principiu că ori de câte ori prin intermediul unui act juridic se urmăreşte un scop ilicit, cum ar fi fraudarea legii, potrivit principiului "fraus omnia corrumpit", operaţia devine ilicită, iar actul care îi dă expresie este lipsit de eficienţă juridică, fiind lovit de nulitate absolută.

O situaţie specială este aceea în care calitatea de adjudecatar aparţine chiar creditorului. Curtea reţine că textul de lege criticat, art. 449 alin. 2, reglementează un mijloc juridic procedural prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice încheiate cu fraudarea drepturilor sale, posibilitatea recunoscută acestuia fiind însă subsecventă existenţei unei condiţii de nulitate.

Aşa fiind, Curtea constată că art. 449 din Codul de procedură civilă nu creează nici o discriminare între părţile raportului juridic şi, prin urmare, nici o limitare a liberului acces la justiţie, întrucât nu se poate reţine o similitudine între situaţia juridică a debitorilor, a creditorilor sau cea a terţilor adjudecatari de natură să permită caracterizarea regimului juridic diferenţiat ce le este aplicabil ca fiind discriminatoriu.

IV. Cu privire la excepţia având ca obiect neconstituţionalitatea art. 516 pct. 8 şi art. 518-522, cuprinse în capitolul Codului de procedură civilă referitor la urmărirea silită asupra bunurilor imobile, Curtea reţine că după finalizarea adjudecării executorul judecătoresc este obligat să întocmească actul de adjudecare prin care se realizează transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real ce a făcut obiectul urmăririi silite asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. Aşa fiind, acest act constituie titlu de proprietate şi titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia din urmă.

Pentru raţiunile deja înfăţişate, Curtea nu poate reţine nesocotirea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, textele de lege reprezentând exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

În ceea ce priveşte încălcarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - constituie o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în detrimentul altor titulari de drepturi. Întrucât accesul liber la justiţie, ca, de altfel, oricare alt drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.

De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional. Or, Curtea constată că reglementarea dedusă controlului satisface exigenţa impusă de norma constituţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 21, 24 şi 53 din Legea fundamentală.

Nici critica de neconstituţionalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 din Constituţie, referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, nu este întemeiată, întrucât prin executarea silită a unei obligaţii de plată rezultate dintr-un titlu executoriu emis conform legii se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului. Stabilirea conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate - cărora li se subsumează reglementările în cauză - implică, în mod necesar, o restrângere a exerciţiului său în considerarea drepturilor şi intereselor altor persoane. Departe de a constitui o atingere a dreptului subiectiv în sine, asemenea reglementări creează condiţiile indispensabile valorificării acestuia. În consecinţă, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedură civilă nu numai că nu contravin prevederilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, le dau expresie într-o manieră specifică, dar indubitabilă.

V. În ceea ce priveşte critica art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta instituie o procedură specială, potrivit căreia instanţa de judecată poate dispune, prin ordonanţă preşedinţială, luarea unor măsuri cu caracter vremelnic, a căror urgenţă este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese legitime. Ca atare, Curtea nu poate reţine contrarietatea dintre aceste dispoziţii şi cele ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece ele nu sunt aplicabile doar unei categorii de persoane, ci oricărei persoane aflate în situaţiile menţionate în ipoteza normei.

Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea constată, de asemenea, că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât prin procedura de urgenţă instituită de art. 581 din Codul de procedură civilă nu numai că nu se aduce vreo îngrădire dreptului persoanei de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiţiei în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Totodată, posibilitatea atacării cu apel şi cu recurs a ordonanţei preşedinţiale sau a contestării executării acesteia, posibilitate prevăzută de art. 582 din Codul de procedură civilă, constituie un argument în plus în favoarea deplinei respectări a accesului liber la justiţie.

În sfârşit, pentru argumentele arătate în prealabil, Curtea nu poate reţine nici criticile referitoare la încălcarea de către textele de lege din Codul de procedură civilă a art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.

De altfel, asupra constituţionalităţii textelor de lege criticate, Curtea s-a mai pronunţat (Decizia nr. 6/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 12 februarie 2004), raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei anterioare păstrându-şi valabilitatea şi în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinută.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 şi ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile şi Lucia Şălariu în dosarele nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iaşi şi nr. 883/2003 al Judecătoriei Iaşi.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 februarie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu