referitoare la interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024
Dosar nr. 1.070/1/2025
| Eleni Cristina Marcu | - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Rodica Aida Popa | - judecător la Secția penală |
| Francisca-Maria Vasile | - judecător la Secția penală |
| Ana-Hermina Iancu | - judecător la Secția penală |
| Gheorghe-Valentin Chitidean | - judecător la Secția penală |
| Adriana Ispas | - judecător la Secția penală |
| Luminița Criștiu-Ninu | - judecător la Secția penală |
| Isabelle Tocan | - judecător la Secția penală |
| Mihai Alexandru Mihalcea | - judecător la Secția penală |
Pe rol se află Dosarul nr. 1.070/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, prin care solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței?
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare.
Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.
Conform dispozițiilor art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare, la ședința de judecată a participat domnul Costin Cristian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite.
Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Adriana Ispas, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.
Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.070/1/2025 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
De asemenea, a menționat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel, Facultatea de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, comunicat în prealabil părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, precum și depunerea, în ziua ședinței, de către un membru al completului, a unui punct de vedere cu privire la problema a cărei dezlegare se solicită.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.070/1/2025.
Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv chestiunea de drept, astfel cum a fost formulată de către instanța de trimitere, să fie necesară pentru soluțiile pe care instanța le poate dispune în procedura de cameră preliminară.
În acest sens a susținut că problema de drept relevantă în procedura camerei preliminare vizează exclusiv dacă omisiunea întocmirii raportului de expertiză constituie o neregularitate de natură să facă imposibilă stabilirea obiectului și limitelor judecății, numai într-o asemenea ipoteză - care nu se regăsește în întrebarea formulată - dezlegarea instanței supreme fiind aptă să producă un efect concret asupra hotărârii ce urmează a fi pronunțată în cauza pendinte.
Cu privire la fondul chestiunii de drept a arătat că modificarea adusă prin Legea nr. 126/2024art. 10 din Legea nr. 241/2005 instituie un standard probatoriu pentru determinarea prejudiciului exclusiv în ipoteza în care inculpatul optează să îl achite pentru a beneficia de cauzele de reducere a pedepsei sau de nepedepsire, expertiza de specialitate având rolul unei garanții procesuale instituite în favoarea acestuia, la care poate renunța.
Expertiza nu reprezintă o condiție de aplicare a art. 10, singura cerință fiind achitarea prejudiciului, iar a considera expertiza obligatorie în toate cauzele ar însemna transformarea unei dispoziții favorabile inculpatului în una defavorabilă.
În măsura în care prejudiciul a fost stabilit în faza de urmărire penală prin alte mijloace de probă legal administrate și explicitat clar în rechizitoriu, omisiunea efectuării expertizei nu afectează conținutul constitutiv al infracțiunii, nici posibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății, neputând fi calificată drept o neregularitate a actului de sesizare și neatrăgând restituirea cauzei în procedura de cameră preliminară.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Prin Încheierea pronunțată la data de 14 mai 2025 în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței?“.
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024 privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative - Legea nr. 126/2024), denumită în continuare Legea nr. 241/2005
Capitolul IIInfracțiuni
(...)
Articolul 6^1
(1)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 an la 5 ani sau cu amendă reținerea și neplata, încasarea și neplata, în cel mult 60 de zile de la termenul de scadență prevăzut de lege, a impozitelor și/sau contribuțiilor prevăzute în anexa la prezenta lege.
(1^1)Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani sau cu amendă nereținerea impozitelor și/sau contribuțiilor prevăzute în anexa la prezenta lege.
(...)
Articolul 8
(1)Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.
(2)Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1).
(3)Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește.
Articolul 9
(1)Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a)ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b)omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c)evidențierea, în actele contabile, în factura electronică sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;
d)alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor, inclusiv electronice;
e)executarea de evidențe contabile duble folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, inclusiv cele electronice;
f)sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;
g)substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală;
h)folosirea de către contribuabil, cu rea-credință, a sistemului național privind factura electronică RO e-Factura, în vederea creării aparenței de legalitate a unor operațiuni fictive sau disimulării circuitului tranzacțional real al bunurilor/serviciilor;
i)utilizarea de aparate de marcat electronice fiscale care nu sunt conectate la sistemul informatic național de supraveghere și monitorizare a datelor fiscale, potrivit legii, sau alterarea aparatelor de marcat electronice fiscale pentru netransmiterea unor date fiscale sau transmiterea unor date fiscale nereale.
(2)Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.
(3)Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.
(...)
Capitolul IIICauze de reducere a pedepselor, interdicții și decăderi
Articolul 10
(1)În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă până la expirarea unui termen de maximum 30 de zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se individualizează un prejudiciu datorat bugetului general consolidat de până la 1.000.000 euro, prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește. În acest caz, organele competente nu sesizează organele de urmărire penală.
(2)În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă până la primul termen de judecată prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceste condiții este de până la 1.000.000 euro inclusiv, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă ulterior primului termen de judecată și până la judecarea definitivă a cauzei prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc cu o treime. Prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate. Suspectul sau inculpatul au dreptul de a participa la efectuarea expertizei. Dispozițiile art. 172-180 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Despre dispunerea expertizei va fi încunoștințat suspectul sau inculpatul, persoană fizică sau persoană juridică, prin reprezentant, după caz, dându-i acestuia timpul necesar pentru exercitarea deplină a drepturilor sale procesuale.
(3)În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, prin care s-a cauzat un prejudiciu care nu depășește 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, dacă în cursul urmăririi penale prejudiciul cauzat majorat cu 25% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul procedurii camerei preliminare sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, același prejudiciu majorat cu 50% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul judecății în apel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, același prejudiciu majorat cu 100% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.
(4)Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (2).
(5)Dacă persoana care a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9 aduce la cunoștința organelor de urmărire penală sau a organelor fiscale infracțiunea comisă, în timp ce aceasta se află în derulare sau în termen de cel mult un an de la data epuizării activității infracționale și mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la aceasta și, ulterior, înlesnește aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor participanți la comiterea infracțiunii, limitele speciale se reduc la jumătate.
(6)Dispozițiile prevăzute la alin. (1) și (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) sau (2).
Curtea de Apel București - Secția I penală este învestită, în ultim grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate de inculpatul S.C.B. împotriva încheierii pronunțate la data de 19.02.2025 în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București.
Prin încheierea atacată s-a dispus, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, respingerea cererilor și excepțiilor formulate de către inculpatul S.C.B., ca neîntemeiate, s-a constatat, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. 808/P/2017/11.12.2024 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a administrării probelor, precum și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, dispunându-se începerea judecății cauzei; prin rechizitoriul emis la data de 11.12.2024 de Parchetul de pe lângă Tribunalul București (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 13 mai 2024), inculpatul S.C.B. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de „evaziune fiscală“ în formă continuată (1.588 acte materiale - câte un act material pentru fiecare factură fiscală înregistrată în contabilitate și declarată), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.
În fapt, s-a reținut că, în perioada 1.10.2010-31.08.2015, cu intenție și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de administrator al societății L., inculpatul ar fi procedat la înregistrarea în evidența contabilă și declararea organelor fiscale, în mod repetat, de operațiuni economice fictive de achiziții de servicii și mărfuri în valoare totală de 7.927.264 lei, în baza a 1.588 facturi fiscale emise, aparent, de către mai mulți furnizori, societăți a căror identitate a fost furată, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 2.557.182 lei, din care 1.534.309 lei reprezintă TVA, iar 1.022.873 lei - impozit pe profit.
În considerentele încheierii, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că respingerea cererii inculpatului de efectuare a unei expertize contabile în vederea stabilirii prejudiciului, ulterior emiterii rechizitoriului, nu a adus o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime, inculpatul fiind singurul în măsură să aprecieze asupra conduitei adoptate în cursul urmăririi penale.
În acest sens s-a motivat că la dosarul cauzei a fost întocmit un raport de constatare ce a răspuns, între altele, obiectivului privind stabilirea prejudiciului, în condițiile în care nu pot face obiectul controlului în camera preliminară oportunitatea actelor de urmărire penală și nici modalitatea practică în care a acționat procurorul, eventuala vătămare ce se presupune că ar fi fost cauzată inculpatului ar putea fi remediată pe parcursul cercetării judecătorești, când are posibilitatea să ceară administrarea de probe noi.
De asemenea, împrejurarea conform căreia procurorul nu a dispus din oficiu efectuarea unui raport de expertiză contabilă nu poate face obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară, controlul fiind axat exclusiv în sfera legalității, cu atât mai mult cu cât nici inculpatul nu făcut o astfel de solicitare decât după dezînvestirea organului de urmărire penală prin rechizitoriu.
În susținerea contestației, inculpatul a formulat aceleași cereri și excepții invocate în primă instanță referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 care stabileau obligația organelor de urmărire penală de administrare a probei cu expertiza de specialitate pentru a beneficia de cauza de nepedepsire sau de diminuare a limitelor de pedeapsă, cu atât mai mult cu cât a solicitat efectuarea acesteia.
La termenul de la data de 29 aprilie 2025, în completul de 2 judecători de cameră preliminară, Curtea de Apel București a pus în discuție, din oficiu, verificarea procedurii pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și a dispus, la data de 14.05.2025, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.
Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere a opinat că efectuarea raportului de expertiză este obligatorie pentru organul de urmărire penală deoarece neîntocmirea acestuia:
–determină imposibilitatea stabilirii prejudiciului și implicit a obiectului/limitelor judecății;
–golește de conținut drepturile inculpatului prevăzute la alin. (2) și (3) ale art. 10 din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care neregularitatea rechizitoriului vizează și modalitatea în care s-a respectat dreptul la apărare al inculpatului.
În același sens s-a menționat că, la Întâlnirea de practică neunitară în materie penală a instanțelor din circumscripția Curții de Apel Iași, judecătorii au concluzionat pentru obligativitatea efectuării expertizei de specialitate de către organele de urmărire penală pentru dosarele aflate la urmărire penală la momentul intrării în vigoare a prevederilor modificate la art. 10 din Legea nr. 241/2005, intervenind sancțiunea nulității relative în cazul nerespectării.
În urma consultării materialelor transmise de către instanțele de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări:
Într-o primă orientare se consideră că neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, în acest sens fiind exprimate puncte de vedere de către curțile de apel București, Bacău, Galați, Iași, Pitești și Ploiești.
În argumentarea opiniei exprimate, instanțele au arătat că efectuarea raportului de expertiză reprezintă o obligație a organului de urmărire penală în urma modificărilor legislative intervenite ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, neîntocmirea raportului aducând atingere dreptului la apărare și determinând imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății.
În acest sens s-a arătat că examinarea regularității rechizitoriului vizează implicit verificarea modului în care a fost respectat dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului, iar legiuitorul a stabilit că, la momentul trimiterii în judecată a inculpatului, procurorul trebuie să determine pe baza unui raport de expertiză valoarea exactă a prejudiciului, în vederea protejării drepturilor inculpatului. Or, atât timp cât prejudiciul nu a fost determinat în temeiul unei expertize de specialitate, întinderea acestuia nefiind certă, beneficiile reglementate de art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024) devin iluzorii, întrucât în faza de cameră preliminară nu poate fi dispusă o probă ce ține de fondul cauzei, iar în faza judecății proba cu expertiza de specialitate nu poate fi dispusă înainte de primul termen de judecată, moment până la care ar trebui acoperit prejudiciul.
În cea de-a doua orientare se consideră că neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate nu determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de către curțile de apel Cluj, Oradea, Suceava și Timișoara.
În argumentarea opiniei, instanțele au arătat că realizarea expertizei în faza de urmărire penală are caracter facultativ și condiționat de manifestarea de voință a suspectului sau inculpatului de a achita prejudiciul, astfel încât lipsa raportului de expertiză nu poate determina nelegalitatea sesizării instanței de judecată.
Totodată, s-a susținut că probele nu au o valoare dinainte stabilită, fiind supuse principiului liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării ansamblului probator, iar oportunitatea administrării unui mijloc de probă în faza de urmărire penală nu este supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, obiectul controlului judecătorului de cameră preliminară privind legalitatea administrării probelor, și nu omisiunea procurorului sub acest aspect.
Curțile de apel Alba Iulia, Brașov, Constanța și Târgu Mureș nu au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar la nivelul Curții de Apel Craiova nu s-a conturat o opinie unică, fiind exprimate cele două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.B. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Având în vedere momentul intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, nu a fost identificată jurisprudență relevantă în cuprinsul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe cu privire la problema de drept supusă dezlegării, nici prin intermediul deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nici în ceea ce privește decizii de speță.C. Jurisprudența Curții Constituționale
În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a României a fost identificată Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022) relevantă privind problema de drept supusă analizei, care statuează că stabilirea concretă a prejudiciului revine, în faza de urmărire penală, procurorului de caz.D. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului
În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanță pentru problema de drept analizată.
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara a considerat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat că, în interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină nelegalitatea urmăririi penale și nelegalitatea actului de sesizare a instanței.
S-a apreciat că esența problemei de drept este aceea de a stabili dacă lipsa administrării unei probe care apare ca obligatorie sau necesară potrivit legii poate fi complinită în fazele ulterioare ale procesului penal, în condițiile în care legea stabilește consecințe asupra limitelor de pedeapsă, inclusiv înlăturarea pedepsei, înainte de începerea cercetării judecătorești.
Consultând dispozițiile din Legea nr. 241/2005 în discuție, se remarcă că art. 10 alin. (2) prevede că „prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate“. Prin urmare, dat fiind caracterul imperativ al normei, coroborat cu dispozițiile legale (art. 184 și 188 din Codul de procedură penală) și cu jurisprudența Curții Constituționale (citată în sesizare, în special Decizia nr. 867/2021, paragrafele 36-40), s-a apreciat că administrarea probei este obligatorie pentru procuror în faza de urmărire penală, față de necesitatea determinării prejudiciului.
Pe de o parte, proba cu expertiza pentru stabilirea valorii prejudiciului nu poate fi administrată în faza de cameră preliminară, întrucât nu poate fi circumscrisă obiectului acestei proceduri, adică necesară pentru a proba nelegalitatea altui mijloc de probă. Obiectul camerei preliminare nu poate fi, pe de altă parte, complinirea neadministrării unui mijloc de probă obligatoriu în etapa procesuală anterioară.
Astfel, urmărirea penală este nelegală prin omisiunea de a se administra mijlocul de probă al cărui caracter necesar rezultă explicit din lege și determină consecințe semnificative cu privire la fondul cauzei. Actul de sesizare emis fără respectarea acestei exigențe este la rândul său nelegal, dar nu pentru neregularități formale, întemeiate pe dispozițiile art. 328 din Codul de procedură penală, ci pentru încălcarea unor condiții esențiale de validitate cu caracter extrinsec, prevăzute de art. 327 din Codul de procedură penală.
Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași a considerat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat că, în interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate constituie o încălcare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, care se răsfrânge asupra dispozițiilor art. 327 din Codul de procedură penală - prevedere legală ce presupune caracterul complet al urmăririi penale și administrarea tuturor probelor necesare în cadrul dosarului de urmărire penală, care stă la baza emiterii rechizitoriului. Dacă judecătorul de cameră preliminară va constata că această încălcare a celor două dispoziții legale îndeplinește condițiile nulității relative, va sancționa cu nulitatea rechizitoriul întocmit în cauză și va dispune restituirea cauzei la parchet, având în vedere această sancțiune aplicată actului de sesizare a instanței.
În esență, s-a susținut că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 au o natură mixtă, cu efecte atât în plan substanțial (reducerea limitelor pedepsei dacă prejudiciul este achitat integral până la primul termen de judecată), cât și în plan procesual (obligația efectuării unei expertize judiciare pentru stabilirea exactă a prejudiciului).
Pentru ca inculpatul să poată beneficia de cauza legală de reducere a pedepsei este necesar ca valoarea prejudiciului să fie stabilită printr-o expertiză contabilă judiciară, efectuată în faza de urmărire penală. În lipsa acesteia, inculpatul nu poate achita prejudiciul până la primul termen de judecată, întrucât după finalizarea urmăririi penale nu mai există un cadru procesual pentru administrarea unei asemenea probe.
Omisiunea dispunerii expertizei impuse de lege constituie o încălcare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și, implicit, a art. 327 din Codul de procedură penală, care impune ca urmărirea penală să fie completă și să cuprindă toate probele necesare. Această omisiune nu atrage nulitatea absolută, dar poate fi sancționată ca nulitate relativă, întrucât produce o vătămare concretă a dreptului inculpatului de a beneficia de reducerea pedepsei, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.
În aceste condiții, rechizitoriul emis fără ca în dosarul de urmărire penală să existe un raport de expertiză asupra prejudiciului este afectat de nulitate relativă întrucât lipsește un mijloc de probă esențial impus de lege. Consecința procedurală a constatării acestei nulități este desființarea rechizitoriului și restituirea cauzei la parchet, potrivit art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Prin urmare, omisiunea efectuării expertizei judiciare contabile nu poate fi tratată ca o simplă neregularitate a actului de sesizare, ci ca o încălcare gravă care afectează legalitatea urmăririi penale și a actului de trimitere în judecată, justificând restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale.
Sub aspectul admisibilității, Ministerul Public a apreciat că sesizarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, nefiind îndeplinită cerința necesității pentru soluțiile care pot fi dispuse în procedura de cameră preliminară deoarece omisiunea întocmirii raportului de expertiză reprezintă o neregularitate, însă doar cea care poate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății ar conduce la sancționarea actului de sesizare a instanței și urmăririi penale, ipoteză ce nu se regăsește în întrebarea formulată de instanța de trimitere, situație în care eventuala dezlegare dată de instanța supremă ar produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă.
Pe fondul chestiunii de drept supuse dezlegării s-a opinat în sensul că omisiunea efectuării expertizei de specialitate prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu constituie o neregularitate a actului de sesizare ce determină imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.
În privința caracterului obligatoriu al expertizei s-a susținut că, deși formularea legală („prejudiciul se va determina ...“) poate sugera o obligație, o analiză contextuală conduce la concluzia că aceasta are în realitate un caracter facultativ.
Expertiza are un caracter facultativ, activabil doar la solicitarea inculpatului, și nu influențează validitatea sesizării instanței atunci când prejudiciul este stabilit prin alte mijloace de probă legal administrate și prezentat corespunzător în rechizitoriu.
Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită a opinat în sensul că neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.
Examinând sesizarea formulată, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale incidente și problemele de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Raportând sesizarea la dispozițiile legale, se constată că sunt întrunite condițiile de admisibilitate.
Astfel, este îndeplinită prima condiție referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel București - Secția I penală fiind învestită, în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, cu soluționarea contestației declarate de contestatorul inculpat împotriva încheierii din data de 19 februarie 2025 a Tribunalului București, prin care s-a dispus, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, respingerea, ca neîntemeiate, a cererilor și excepțiilor formulate de inculpat privind legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, iar în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul, legalitatea administrării probelor, precum și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății.
Pe de altă parte, este îndeplinită și condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.
În acest sens se reține că, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sa evidențiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluționarea pe fond a cauzei și doar ca excepție o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluția dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).
Între problema de drept a cărei lămurire se solicită - indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual – și soluția ce urmează a fi dată de către instanța de trimitere trebuie să existe o relație de dependență, în sensul în care decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014; Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014).
Or, în cazul de față, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă vizează obligativitatea sau facultatea efectuării în cursul urmăririi penale a expertizei de specialitate privind stabilirea prejudiciului produs ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, problemă de drept aflată într-o relație de dependență cu soluția ce ar putea fi dată în procedura de cameră preliminară.
Astfel, având în vedere că neregularitatea actului de sesizare a instanței implică orice deficiență de formă sau de conținut care afectează aptitudinea rechizitoriului de a sesiza în mod valabil instanța de judecată, dezlegarea prealabilă a problemei de drept cu care este sesizată instanța ar avea, prin urmare, o înrâurire decisivă asupra hotărârii finale dispuse în faza camerei preliminare și, implicit, și asupra evoluției ulterioare a procesului penal.
Prin urmare, chiar dacă efectele dezlegării obligatorii date problemei de drept se repercutează într-un mod indirect asupra rezolvării fondului cauzei, legătura dintre hotărârea preliminară și soluționarea cauzei este suficient de însemnată pentru a se considera îndeplinită condiția de admisibilitate analizată.
De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție enunțată, întrucât chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 126/2024, în sensul de a se stabili dacă este obligatorie întocmirea, în cursul urmăririi penale, a expertizei de specialitate privind stabilirea prejudiciului produs ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, aspect care ar atrage neregularitatea actului de sesizare a instanței.
Prin Legea nr. 126/2024 legiuitorul a adus modificări semnificative art. 10 din Legea nr. 241/2005, introducând, sub aspectul dreptului material, noi cauze de nepedepsire și situații care atrag reducerea pedepsei, precum și norme procedurale.
Potrivit noii reglementări, art. 10 alin. (2) prevede trei situații distincte în care acoperirea prejudiciului cauzat de infracțiunile prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9 poate atrage reducerea pedepsei:
–dacă prejudiciul este achitat integral până la primul termen de judecată, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, indiferent de cuantumul prejudiciului, iar dispoziția pare a avea în vedere doar debitul principal, fără a include dobânzi sau penalități;
–dacă prejudiciul este de până la 1.000.000 euro și este achitat integral până la primul termen de judecată, se poate aplica pedeapsa amenzii, ca alternativă la pedeapsa închisorii, în plus față de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă;
–dacă prejudiciul este achitat integral între primul termen de judecată și soluționarea definitivă a cauzei, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, fără a fi necesară plata accesoriilor (dobânzi sau penalități).
În toate cele trei ipoteze, legea prevede că prejudiciul va fi stabilit prin expertiză de specialitate, iar suspectul sau inculpatul are dreptul de a participa la efectuarea acesteia, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 172-180 din Codul de procedură penală.
Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 reglementează trei cauze de nepedepsire, aplicabile în funcție de momentul procesual și de cuantumul prejudiciului achitat:
–în cursul urmăririi penale, dacă prejudiciul, majorat cu 25% și însoțit de plata dobânzilor și penalităților, este achitat integral, fapta nu se pedepsește;
–în procedura de cameră preliminară sau până la pronunțarea hotărârii în primă instanță, dacă prejudiciul este acoperit integral, dar cu o majorare de 50%, la care se adaugă dobânzi și penalități, se aplică aceeași cauză de nepedepsire;
–în faza de apel, dacă prejudiciul este achitat integral, cu o majorare de 100% și cu plata dobânzilor și penalităților, fapta rămâne, de asemenea, nepedepsită.
Totodată, lipsa unei referiri exprese la administrarea expertizei în cursul judecății este justificată de argumentul că trebuie efectuată în faza de urmărire penală, rămânând câștigată cauzei, mai ales când există o cauză de nepedepsire.
În concluzie, pentru a beneficia de cauzele de nepedepsire reglementate la alin. (3) se impune plata integrală a prejudiciului, a unei cote procentuale suplimentare în funcție de faza procesuală, precum și a accesoriilor (dobânzi și penalități). În schimb, în ipotezele reducerii limitelor de pedeapsă, reglementate la alin. (2), se face referire doar la prejudiciul principal, fără mențiunea expresă a acestor accesorii.
Ca element de noutate în materie procedurală, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 prevede caracterul obligatoriu al expertizei de specialitate în cazul comiterii anumitor infracțiuni de evaziune fiscală, mijloc de probă necesar pentru determinarea prejudiciului prin activitatea infracțională circumscrisă celor trei incriminări prevăzute de art. 6^1, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005.
Administrarea expertizei de specialitate este obligatorie în faza de urmărire penală în toate cauzele având ca obiect infracțiunile prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, omisiunea acesteia fiind de natură să atragă neregularitatea actului de sesizare în condițiile nulității relative.
Prin deciziile nr. 1.084 din 8 septembrie 2009 și nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, și Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010), potrivit considerentelor, Curtea a statuat că prejudiciul cauzat este cel rezultat din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar și stabilirea in concreto aparține în faza de urmărire penală procurorului de caz.
În continuare, prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022), Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea sintagmei „pretențiile părții civile“, cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, apreciind că, în modalitatea de reglementare, legiuitorul crease premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al interpretării și evaluării arbitrare ale persoanei vătămate/părții civile din procesul penal (statul român, de regulă, referitor la infracțiunile prevăzute la art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005), conferindu-i o poziție privilegiată, simpla manifestare de voință a acesteia putând determina aplicarea/neaplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil și principiului potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
Pornind de la interpretarea literală, pentru a susține aplicarea uniformă a normei juridice în toate cazurile prevăzute de text, fără a introduce distincții sau condiții pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres, obligativitatea efectuării expertizei de specialitate vizează atât situațiile de reducere a limitelor de pedeapsă - alin. (2), cât și pe cele de nepedepsire - alin. (3).
În absența unei distincții exprese în cuprinsul textului legal, ținând seama de constatările Curții Constituționale potrivit deciziilor anterior menționate cu privire la prejudiciul cauzat, întinderea și sarcina stabilirii acestuia în faza urmăririi penale, expertiza de specialitate nu poate fi condiționată de elemente pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, astfel încât formularea „prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate“ este una imperativă în toate cauzele având ca obiect infracțiunile prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005.
În contextul aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, voința clar exprimată de legiuitor constituie un argument în favoarea caracterului obligatoriu al expertizei de specialitate, în sensul impunerii unui standard probatoriu unitar pentru stabilirea prejudiciului. În acest sens se constată că legiuitorul nu a condiționat efectuarea expertizei nici de manifestarea prealabilă a unei intenții de achitare a prejudiciului de către suspect sau inculpat, nici de exprimarea unei opoziții față de conținutul raportului de constatare tehnico-științifică. A admite contrariul ar presupune introducerea unor condiții pe care legea nu le prevede, ceea ce contravine principiului de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
În același sens se poate invoca și conținutul normativ al art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, unde se face referire expresă la calitatea procesuală de „suspect“, în corelație cu prevederile alin. (3) al aceluiași articol, potrivit cărora, în cursul urmăririi penale, achitarea prejudiciului majorat cu 25%, împreună cu dobânzile și penalitățile, determină incidența unei cauze de nepedepsire. Aceste dispoziții indică în mod evident intenția legiuitorului de a stabili caracterul obligatoriu al expertizei în faza de urmărire penală, anterior sesizării instanței de judecată.
Modificarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 face parte din noua reglementare pentru combaterea fenomenului evaziunii fiscale, introdusă prin Legea nr. 126/2024, cu implicații la nivelul politicii penale în abordarea infracționalității de fraudare a bugetului public; statul are ca obiectiv principal al politicii penale repararea prejudiciilor și recuperarea bunurilor rezultate din infracțiuni.
În controlul de constituționalitate a legii în procesul adoptării, prin Decizia nr. 146 din 19 martie 2024 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 29 mai 2024), Curtea Constituțională a reiterat acest obiectiv etatic, precizând că Legea nr. 126/2024 „constituie un pas important în trecerea, pe care statele trebuie să o facă, de la teoriile tradiționaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracțiunilor reprezintă o condiție sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracțiunilor ce au ca scop realizarea unor câștiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea și confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public. Așadar, dispozițiile legale (...) constituie o formă de transpunere a dezideratului anterior menționat în politica penală a statului în domeniul evaziunii fiscale“.
Prin urmare, sub aspect teleologic, efectuarea expertizei de specialitate se impune pentru a putea constata incidența cauzelor speciale de reducere a pedepsei ori de nepedepsire.
Acceptarea unei teze contrare ar goli de conținut prima teză a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul trimis în judecată nu ar mai putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prin achitarea prejudiciului până la primul termen de judecată, în lipsa unui mijloc de probă relevant și obiectiv privind întinderea prejudiciului. Or, norma ar deveni lipsită de eficiență juridică, fiind astfel încălcat principiul efectului util al legii.
Totodată, expertiza este esențială și din perspectiva posibilității de finalizare a procesului penal în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată. În măsura în care prejudiciul este stabilit prin expertiză și achitat integral înainte de sesizarea instanței, se poate dispune clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, ceea ce face ca trimiterea în judecată să devină inutilă.
Expertiza de specialitate reprezintă un mijloc de probă relevant atât pentru soluționarea laturii penale - art. 172 din Codul de procedură penală, cât și a celei civile a cauzei. Potrivit dispozițiilor procesual penale, o astfel de probă poate fi administrată în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată, dar nu și în cadrul procedurii camerei preliminare, întrucât aceasta privește fondul cauzei.
Interpretarea sistematică, bazată pe coordonarea textelor legale de așa manieră încât interpretările acestora să se concilieze, dar și cu interpretarea teleologică, ținând cont de scopul legii, conduce la concluzia caracterului obligatoriu al expertizei de specialitate și în situațiile de nepedepsire prevăzute de alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 241/2005.
În ipoteza în care expertiza nu este administrată în cursul urmăririi penale, beneficiile prevăzute de art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005 riscă să rămână pur teoretice. Aceasta deoarece, în procedura de cameră preliminară, nu poate fi dispusă administrarea unei probe care vizează fondul cauzei, iar, în etapa judecății, dispunerea expertizei nu poate avea loc anterior primului termen de judecată - termenul-limită prevăzut de lege pentru efectuarea plății în vederea reducerii limitelor de pedeapsă.
Mai mult, posibilitatea administrării probei nu poate fi lăsată la latitudinea manifestării de voință a unei părți procesuale. Pe de o parte, simpla exprimare a intenției de a achita prejudiciul nu poate fi asimilată unui angajament cert privind efectuarea plății în termenul impus de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Pe de altă parte, decizia inculpatului de a achita prejudiciul poate surveni ulterior trimiterii în judecată și poate fi influențată de cuantumul final al prejudiciului, stabilit obiectiv prin expertiză.
Or, în lipsa efectuării expertizei în faza urmăririi penale, inculpatul care decide ulterior trimiterii în judecată să achite prejudiciul nu va putea beneficia de dispozițiile art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005, întrucât textul legal impune în mod expres ca prejudiciul să fie determinat în temeiul unei expertize de specialitate. Astfel, lipsa probei determină imposibilitatea aplicării dispoziției legale, golind de conținut beneficiul normativ reglementat de legiuitor.
Pe cale de consecință, în lumina interpretării literale, sistematice și teleologice a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, se impune concluzia că efectuarea expertizei de specialitate în faza de urmărire penală este obligatorie, indiferent de existența unei intenții de achitare sau a unei poziții procesuale explicite din partea suspectului ori inculpatului, iar neîntocmirea acesteia determină neregularitatea actului de sesizare a instanței.
Stabilind caracterul obligatoriu al expertizei de specialitate conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, omisiunea efectuării acesteia în cursul urmăririi penale nu ține de temeinicia probatoriului, ci de legalitatea sesizării instanței (a actului de trimitere în judecată, ca parte a învestirii), a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală deoarece este impusă de legiuitor pentru determinarea prejudiciului cu consecințe asupra dreptului la apărare, respectiv a dreptului la un proces echitabil.
Când legea obligă la administrarea unei probe de care depinde aplicarea legii substanțiale (reducerea limitelor de pedeapsă ori nepedepsirea) și aceasta nu este efectuată, există o neregularitate a rechizitoriului bazată pe dispozițiile art. 327 din Codul de procedură penală care poate fi constatată în procedura de cameră preliminară conform art. 342 din Codul de procedură penală.
Prejudiciul este un factor esențial, în cazurile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005, acoperirea acestuia influențând aplicarea sau neaplicarea pedepsei (reducerea limitelor de pedeapsă, comutarea închisorii în amendă, nepedepsirea). Inculpatul nu poate accepta recuperarea prejudiciului decât dacă este determinat în mod obiectiv. Ca atare, omisiunea administrării expertizei de specialitate al cărei caracter necesar rezultă explicit din lege și determină consecințe semnificative pe fondul cauzei conduce la nelegalitatea urmăririi penale; or, emis fără respectarea acestei exigențe, actul de sesizare este la rândul său nelegal, iar neregularitatea nu poate fi acoperită nici în camera preliminară (având în vedere obiectul și limitele acestei proceduri) și nici ulterior deoarece unele beneficii se produc în cazul exclusiv al achitării prejudiciului de către inculpat până la primul termen de judecată.
Un ultim argument ține de buna administrare a justiției; în acest scop, trebuie să se recunoască dreptul suspectului/ inculpatului de a obține efectuarea expertizei de specialitate până la data emiterii rechizitoriului și trimiterii în judecată în considerarea evitării unor consecințe aproape imposibil de înlăturat pentru acuzat - reducerea limitelor de pedeapsă sau nepedepsirea, precum și pentru rezolvarea cauzei într-un termen rezonabil.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței?“, și va stabili că: „În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 13 mai 2024), neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.“
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr. 46.964/3/2024/a1, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței?“ și stabilește că:
În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 13 mai 2024), neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2025.
PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
ELENI CRISTINA MARCU
Magistrat-asistent,
Costin Cristian Pușcă
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
