Decizie nr. 21 din 4 iunie 2015

Dosar nr. 1.255/1/2015

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Liliana Miu - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 20.257/55/2014 (având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul condamnat V.S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 12 din 20 ianuarie 2015 a Tribunalului Arad) pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

1.Dacă în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârşit fapta sub imperiul legii vechi nu se regăseşte printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal;

2.Dacă trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile de loc special amenajat pentru distracţie şi agrement special autorizat pentru distracţie ori agrement atât în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât şi în cazul reglementat de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal;

3.Dacă în cazul în care se stabileşte că ipoteza reglementată de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal nu presupune îndeplinirea condiţiilor de loc «special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement», infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice îşi poate găsi corespondent în infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. (2) din Codul penal, când în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea obiectelor menţionate de textul legal.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Liliana Miu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror şef birou în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei cu privire la obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere ale Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Suceava şi Curţii de Apel Timişoara, cu excepţia Curţii de Apel Cluj şi Curţii de Apel Ploieşti, care, în majoritate, au opinat în sensul că în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârşit fapta sub imperiul legii vechi nu se mai regăseşte printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept au fost exprimate două opinii, prima în sensul că trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile de loc special amenajat pentru distracţie şi agrement şi special autorizat pentru distracţie şi agrement atât în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât şi în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal (Curtea de Apel Bucureşti, Bacău), iar cea de-a doua opinie a fost în sensul că numai în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal este necesar ca locul faptei să fie special amenajat şi autorizat pentru distracţie şi agrement, intenţia legiuitorului fiind de a asigura protecţie numai activităţilor ce se derulează cu respectarea normelor de autorizare, şi există posibilitatea ca terţele persoane să cunoască destinaţia spaţiului respectiv (Curtea de Apel Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Timişoara).

Referitor la a treia chestiune de drept s-a apreciat de către instanţe că infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice îşi poate găsi corespondentul în infracţiunea prevăzută de art. 372 din Codul penal, în cazul în care în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea de obiecte menţionate în textul legal.

De asemenea a învederat că Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat în scris punctul de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, respectiv:

Cu privire la prima chestiune de drept s-a apreciat că fapta încadrată în dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplineşte condiţia privitoare la locul comiterii acesteia, stabilită de legiuitorul noului Cod penal în dispoziţiile art. 372 alin. (1) şi (2), este dezincriminată.

Referitor la a doua chestiune de drept s-a arătat că cerinţa privind săvârşirea faptei într-un loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal priveşte exclusiv fapta incriminată în art. 372 alin. (1), pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) din Codul penal fiind suficient ca fapta să fie săvârşită într-un loc de distracţie ori agrement, indiferent dacă acesta este sau nu special amenajat şi autorizat.

Cu privire la a treia chestiune de drept s-a apreciat că infracţiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice poate avea corespondent în infracţiunea prevăzută în art. 372 alin. (2) din Codul penal, dacă în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase enumerate în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal.

A mai arătat că la 6 mai 2015 a fost depus raportul întocmit de către doamna Florentina Dragomir - judecătorul-raportor, care a fost comunicat contestatorului condamnat la aceeaşi dată, acesta nedepunând concluzii scrise, şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la aceeaşi dată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care la data de 8 mai 2015 a transmis punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având cuvântul, a susţinut concluziile scrise depuse la dosar, arătând, în esenţă, că sesizarea este inadmisibilă, întrucât s-a invocat ca o chestiune de drept dezbaterea cu privire la art. 372 alin. (2) din Codul penal, or, în cauză, inculpatului i s-a reţinut infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice.

Pe fondul cauzei a apreciat că pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii este necesar ca folosirea fără drept a obiectelor periculoase să se realizeze în unul dintre locurile şi împrejurările expres prevăzute de textul de incriminare; dacă cerinţa iniţială cu privire la locul săvârşirii faptei nu este îndeplinită, practic nu se realizează corespondenţa între fapta concretă şi forma tip prevăzută în norma de incriminare; ca atare nu este îndeplinită condiţia tipicităţii şi, pe cale de consecinţă, în ipoteza infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, operează o dezincriminare în concret dacă locul unde a fost săvârşită fapta din legea anterioară nu se regăseşte printre cele expres şi limitativ prevăzute de noul text de lege, art. 372 din Codul penal.

Referitor la celelalte două chestiuni a apreciat că trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile şi în cazul formei agravate, în sensul să fie vorba de un loc special autorizat şi amenajat pentru distracţie şi agrement şi aceasta întrucât se diferenţiază forma tip a infracţiunii de variantele sale agravate sau atenuate pentru împrejurări particulare şi suplimentare propice acestora din urmă.

Preşedintele completului, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 20 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 20.257/55/2014 de către Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, ce are ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul condamnat V.S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 12 din 20 ianuarie 2015 a Tribunalului Arad, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept:

1.Dacă în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârşit fapta sub imperiul legii vechi nu se regăseşte printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal;

2.Dacă trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile de loc special amenajat pentru distracţie şi agrement special autorizat pentru distracţie ori agrement atât în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât şi în cazul reglementat de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal;

3.Dacă în cazul în care se stabileşte că ipoteza reglementată de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal nu presupune îndeplinirea condiţiilor de loc «special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement», infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice îşi poate găsi corespondent în infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. (2) din Codul penal, când în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea obiectelor menţionate de textul legal.

II. Opinia instanţei care a formulat sesizarea

II.

1.Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv: învestirea cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (soluţia pronunţată în judecarea contestaţiei este definitivă); de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a problemelor de drept puse în discuţie depinde soluţionarea cauzei pe fond (admiterea sau respingerea contestaţiei); chestiunile de drept supuse dezlegării nu fac obiectul unui recurs în interesul legii şi asupra acestora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală sau pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

II.

2.Referitor la problemele de drept ce formează obiectul sesizării

Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a considerat că:

–infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice este dezincriminată în cazul în care locul unde a fost săvârşită fapta sub imperiul legii vechi nu se încadrează în categoriile enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal.

În argumentarea acestei susţineri, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei a apreciat că locul săvârşirii faptei reprezintă o cerinţă esenţială pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii în ambele reglementări, iar legiuitorul a înţeles să restrângă sfera de incriminare şi, în considerarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impun o apreciere in concreto a elementelor constitutive ale infracţiunii, în noua reglementare nu se poate aprecia că fapta a fost dezincriminată;

–numai în ipoteza reglementată de art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal se impune ca locul comiterii faptei să îndeplinească cumulativ condiţiile: să fie "special amenajat" pentru distracţie ori agrement şi să fie autorizat pentru activitatea ce intră în categoria celor de distracţie şi agrement.

Argumentele relevate de instanţă au vizat interpretarea dispoziţiilor art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, din care rezultă că, în cazul faptei de "a purta" fără drept obiectele ori substanţele indicate de text, s-a urmărit de către legiuitor să se asigure protecţie numai activităţilor care se derulează cu respectarea normelor de autorizare şi există posibilitatea pentru terţe persoane de a cunoaşte destinaţia spaţiului. Situaţia nu este aceeaşi în ipoteza prevăzută de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal, unde sintagma "locuri de distracţie ori agrement" nu impune aceleaşi condiţii ca la alin. (1), fiind suficient ca, la momentul "folosirii" fără drept a obiectelor sau substanţelor indicate de text, spaţiul să aibă această destinaţie, aspect care rezultă tocmai din termenii utilizaţi de legiuitor la incriminarea celor două modalităţi de comitere a infracţiunii, în cazul "folosirii", consecinţele se produc, fiind depăşit nivelul de pericol potenţial;

–infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice îşi poate găsi corespondentul în art. 372 alin. (2) din Codul penal, în cazul în care în sarcina condamnatului s-a reţinut folosirea obiectelor menţionate de acest articol.

Această opinie s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impun analizarea faptei săvârşite în concret pentru a aprecia asupra incriminării acesteia în noile dispoziţii penale.

III. Punctele de vedere exprimate de instanţele judecătoreşti

S-a transmis de către curţile de apel Bacău, Bucureşti, Braşov, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea,Timişoara, Târgu Mureş şi Suceava că, în majoritate, judecătorii acestor instanţe au opinat în sensul că în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârşit fapta sub imperiul legii vechi nu se mai regăseşte printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept au fost exprimate două opinii, prima în sensul că trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile de loc special amenajat pentru distracţie şi agrement şi special autorizat pentru distracţie şi agrement atât în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât şi în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal (Curtea de Apel Bucureşti, Bacău), iar cea de-a două opinie a fost în sensul că numai în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal este necesar ca locul faptei să fie special amenajat şi autorizat pentru distracţie şi agrement, intenţia legiuitorului fiind de a asigura protecţie numai activităţilor ce se derulează cu respectarea normelor de autorizare şi există posibilitatea ca terţele persoane să cunoască destinaţia spaţiului respectiv (Curtea de Apel Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Timişoara). În argumentarea acestei opinii s-a arătat că textul art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal nu impune îndeplinirea condiţiilor de la alin. (1), fiind suficient ca la momentul comiterii faptei în varianta "folosirea" fără drept a obiectelor şi substanţelor indicate de text spaţiul să aibă această destinaţie; noţiunea "de port fără drept" fiind asimilată cu noţiunea de loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie sau agrement, în timp ce folosirea fără drept este asociată cu cea de locuri de distracţie sau de agrement, tocmai pentru a incrimina fapta persoanei care îndeplineşte toate condiţiile pentru deţinerea unei asemenea arme, însă o foloseşte în alte locuri decât cele special amenajate.

Referitor la a treia chestiune de drept s-a apreciat de către instanţe că infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice îşi poate găsi corespondentul în infracţiunea prevăzută de art. 372 din Codul penal, în cazul în care în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea de obiecte menţionate în textul legal.

Curţile de apel Cluj şi Ploieşti nu au transmis un punct de vedere.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea Curţii de Apel Timişoara este inadmisibilă, având în vedere că problemele de drept supuse dezlegării şi care vizează art. 372 alin. (2) din Codul penal nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii [în speţă s-a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, existând o neconcordanţă între situaţia de fapt şi încadrarea juridică reţinută de instanţă, care a intrat în puterea de lucru judecat, iar dezlegarea problemei de drept vizează art. 372 alin. (2) din Codul penal].

IV. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării este următorul:

Cu privire la prima chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015 (pct. 1 lit. a), s-a apreciat că fapta încadrată în dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplineşte condiţia privitoare la locul comiterii acesteia, stabilită de legiuitorul noului Cod penal în dispoziţiile art. 372 alin. (1) şi (2), este dezincriminată.

Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente:

Noul Cod penal enumeră limitativ locurile în care portul, fără drept, al obiectelor periculoase constituie infracţiune şi locurile în care folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase constituie infracţiune.

Atât enumerarea cuprinsă în dispoziţiile art. 372 alin. (1) din Codul penal (adunări publice, manifestări cultural-sportive, locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau mijloace de transport în comun), cât şi enumerarea cuprinsă în dispoziţiile art. 372 alin. (2) din Codul penal (adunări publice, manifestări cultural-sportive, locuri de distracţie ori agrement sau mijloace de transport în comun) constituie enumerări limitative, prin intermediul cărora este reglementată condiţia privitoare la locul comiterii faptei, cu respectarea cerinţei previzibilităţii normei de incriminare.

Comiterea faptei într-un loc ce nu se încadrează în enumerarea limitativă cuprinsă în dispoziţiile art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal conduce la neîndeplinirea condiţiei privitoare la loc şi, în consecinţă, la inexistenţa unei corespondenţe între fapta concretă şi norma de incriminare, fapta nefiind incriminată.

Pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 teza I din Codul penal, potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, şi în considerarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii, s-a apreciat că fapta încadrată în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, comisă sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplineşte cerinţa privitoare la locul săvârşirii faptei prevăzută în dispoziţiile art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, referitoare la dezincriminare.

"Modificarea elementelor constitutive ale infracţiunii", la care se referă prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, include şi modificarea cerinţelor esenţiale ataşate acţiunii care constituie elementul material al conţinutului unei infracţiuni. Or, prin dispoziţiile art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal, legiuitorul a modificat o astfel de cerinţă esenţială - cerinţa esenţială privitoare la locul săvârşirii faptei -, a restrâns sfera ipotezelor în care această cerinţă este îndeplinită în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice şi, în consecinţă, a exclus din sfera ilicitului penal faptele care nu o întrunesc.

Referitor la a doua chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015 (pct. 1 lit. b) s-a arătat că cerinţa privind săvârşirea faptei într-un loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal priveşte exclusiv fapta incriminată în art. 372 alin. (1), pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) fiind suficient ca fapta să fie săvârşită într-un loc de distracţie ori agrement, indiferent dacă acesta este sau nu special amenajat şi autorizat.

Această opinie se întemeiază pe următoarele argumente:

Atât dispoziţiile art. 372 alin. (1), cât şi dispoziţiile art. 372 alin. (2) din Codul penal enumeră limitativ şi explicit categoriile de locuri unde poate fi săvârşită fapta pentru a fi întregit conţinutul constitutiv al infracţiunii. Astfel, dispoziţiile art. 372 alin. (1) din Codul penal enumeră limitativ şi explicit adunările publice, manifestările cultural-sportive, locurile special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement şi mijloacele de transport în comun, iar dispoziţiile art. 372 alin. (2) din Codul penal enumeră limitativ şi explicit adunările publice, manifestările cultural-sportive, locurile de distracţie şi agrement şi mijloacele de transport în comun.

În condiţiile în care trei categorii de locuri (adunările publice, manifestările cultural-sportive şi mijloacele de transport în comun) sunt descrise prin utilizarea unor expresii identice în art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal, diferenţa în formularea celei de-a patra categorii de locuri nu poate reflecta decât o diferenţă de fond.

De asemenea, în condiţiile în care legiuitorul se referă explicit în cuprinsul art. 372 alin. (2) din Codul penal la "locuri de distracţie ori agrement", nu există niciun temei legal pentru a adăuga, pe cale de interpretare, condiţiile suplimentare ale specialei amenajări şi autorizări prevăzute explicit şi exclusiv în art. 372 alin. (1). Dacă voinţa legiuitorului noului Cod penal ar fi fost aceea de a exista o identitate între locurile enumerate în art. 372 alin. (1) şi locurile enumerate în art. 372 alin. (2), ar fi utilizat o enumerare identică sau, în cuprinsul art. 372 alin. (2), ar fi făcut trimitere la locurile prevăzute în alin. (1). De altfel, în cuprinsul art. 372 alin. (2) şi (3) din Codul penal, tehnica utilizată de legiuitor pentru a reflecta identitatea cu privire la "obiectele periculoase" este trimiterea la dispoziţiile art. 372 alin. (1), în cuprinsul cărora sunt enumerate aceste obiecte.

Explicaţia diferenţei dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească locul comiterii faptei - "loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement" în cazul dispoziţiilor art. 372 alin. (1) şi "loc de distracţie ori agrement" în cazul dispoziţiilor art. 372 alin. (2) din Codul penal - constă în diferenţa de gravitate dintre acţiunea care constituie elementul material în cazul infracţiunii prevăzute în art. 372 alin. (1) ("portul") şi acţiunea care constituie elementul material în cazul infracţiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) ("folosirea"). Dacă în cazul simplului "port" al unui obiect periculos se justifică cerinţa săvârşirii faptei într-un loc special amenajat şi autorizat pentru a fi atins nivelul de gravitate care impune includerea faptei în sfera ilicitului penal, în ipoteza "folosirii" unui obiect periculos, nivelul de gravitate care impune includerea faptei în sfera ilicitului penal este atins, indiferent de existenţa unei speciale amenajări şi autorizări a locului comiterii faptei.

Cu privire la a treia chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.255/1/2015 (pct. 1 lit. c) s-a apreciat că infracţiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice poate avea corespondent în infracţiunea prevăzută în art. 372 alin. (2) din Codul penal, dacă în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea, fără drept, a obiectelor periculoase enumerate în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal.

Opinia se întemeiază pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire. Prin urmare, dacă există o corespondenţă între fapta concretă şi o normă de incriminare din Codul penal, nu sunt aplicabile prevederile referitoare la legea penală de dezincriminare. Or, în măsura în care fapta concretă constă în folosirea, fără drept, a unui obiect periculos prevăzut în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal, în unul dintre locurile descrise în art. 372 alin. (2), fapta nu este dezincriminată, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal.

Aşadar, în cazul în care în hotărârea de condamnare instanţa a reţinut folosirea, fără drept, a unui obiect periculos enumerat în prezent în art. 372 alin. (1) lit. a)-c) din Codul penal, într-un loc prevăzut în prezent în art. 372 alin. (2) din Codul penal, şi a dispus condamnarea pentru infracţiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, întrucât acţiunea de folosire a obiectului periculos presupunea portul acestuia, fapta nu este dezincriminată şi are corespondent în art. 372 alin. (2) din Codul penal.

V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 872/C/820/III-5/2015 din 8 mai 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind problema de drept supusă dezlegării de către Curtea de Apel Timişoara.

Totodată, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea este inadmisibilă, întrucât chestiunile de drept sesizate şi vizând art. 372 alin. (2) din Codul penal nu au legătură cu cauza şi, prin urmare, de lămurirea lor nu depinde soluţionarea pe fond a acesteia.

VI. Jurisprudenţa naţională în materie

Referitor la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti care au dat o interpretare diferită acestor probleme de drept.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate două hotărâri în care s-au dispus soluţii de achitare pentru neîndeplinirea cerinţei privind locul comiterii faptei (Decizia nr. 930 din 14 martie 2014 şi Decizia nr. 1.794 din 27 mai 2014 ale Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

VII. Dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 4 din Codul penal, supuse interpretării:

Art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice

"Art. 2. - (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, următoarele fapte:

1.portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum şi folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru şocuri electrice.";

Art. 372 din Codul penal "Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase"

"Art. 372. - (1) Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun:

a)cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire;

b)arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice;

c)substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2)Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3)Portul, fără drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.";

Art. 4 din Codul penal "Aplicarea legii penale de dezincriminare"

Art. 4. – Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.;

Articolul 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

"Art. 3. - (1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţia în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

(2)Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."

VIII. Raportul asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării

În cuprinsul raportului întocmit, judecătorul-raportor a concluzionat, în sensul admisibilităţii sesizării formulate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, constatând îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a opinat în sensul că "Fapta încadrată în dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice comisă anterior intrării în vigoare a Codului penal, care nu îndeplineşte cerinţa privitoare la locul săvârşirii faptei astfel cum este prevăzută în alin. (1) şi (2) ale art. 372 din Codul penal, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, fiind dezincriminată.

Condiţia de loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement, prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, trebuie îndeplinită cumulativ numai în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii prevăzute de art. 372 alin. (1) din Codul penal".

În legătură cu cea de-a treia chestiune de drept supusă dezlegării s-a apreciat că excedează cadrului instituit de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi vizează situaţia particulară a cauzei deduse judecăţii.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timişoara pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, se reţin următoarele:

Prin reglementarea în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală a condiţiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a prevăzut posibilitatea anumitor instanţe, printre care şi curtea de apel învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care atunci când constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Legiuitorul a condiţionat admisibilitatea unei asemenea sesizări de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultima instanţă, Curtea de Apel Timişoara fiind învestită în Dosarul nr. 20.257/55/2014 cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Sentinţei penale nr. 12 din 20 ianuarie 2015 a Tribunalului Arad, prin care s-a respins contestaţia la executare.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din Adresa nr. 872/C/820/III--------5/2015 din 8 mai 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se constată însă că cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei de care să depindă lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării nu este îndeplinită.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi, pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Obiectul prezentei sesizări a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, respectiv stabilirea "dacă fapta încadrată în dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice sub imperiul reglementării anterioare, care nu îndeplineşte condiţia privitoare la locul comiterii acesteia, stabilită de legiuitorul noului Cod penal în dispoziţiile art. 372 alin. (1) şi (2), este dezincriminată" şi "dacă condiţia privind săvârşirea faptei într-un loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement prevăzută în art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal priveşte exclusiv fapta incriminată în art. 372 alin. (1), pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 372 alin. (2) fiind suficient ca fapta să fie săvârşită într-un loc de distracţie ori agrement, indiferent dacă acesta este sau nu special amenajat şi autorizat", nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a contestaţiei la executare în contextul în care, printr-o hotărâre anterioară, respectiv Decizia penală nr. 789 din data de 11 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, s-a statuat în mod definitiv cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, hotărâre ce a intrat în puterea lucrului judecat, şi, pe cale de consecinţă, nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 20.257/55/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, respectiv:

Dacă în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 operează dezincriminarea în cazul în care locul unde s-a săvârşit fapta sub imperiul legii vechi nu se regăseşte printre cele patru categorii enumerate în mod expres de art. 372 alin. (1) şi (2) din Codul penal;

Dacă trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile de loc special amenajat pentru distracţie şi agrement special autorizat pentru distracţie ori agrement atât în cazul reglementat de dispoziţiile art. 372 alin. (1) teza a III-a din Codul penal, cât şi în cazul reglementat de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal;

Dacă în cazul în care se stabileşte că ipoteza reglementată de art. 372 alin. (2) teza a III-a din Codul penal nu presupune îndeplinirea condiţiilor de loc «special amenajat şi autorizat pentru distracţie ori agrement», dacă infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 îşi poate găsi corespondent în infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. (2) din Codul penal, când în hotărârea de condamnare s-a reţinut folosirea obiectelor menţionate de textul legal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Liliana Miu