Decizie Nr. 140 din 19 noiembrie 1996

Ioan Muraru - preşedinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ioan Griga - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, pronunţarea asupra recursurilor declarate de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 15 octombrie 1996, fiind consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 22 octombrie 1996 şi, apoi, în vederea unei documentari mai ample privind practica altor curţi sau tribunale constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în problema ce face obiectul litigiului, pentru data de 19 noiembrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, a constatat ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, raminind în vigoare numai în măsura în care faptele incriminate se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate importanţa de stat.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, s-a reţinut ca din analiza dispoziţiilor constituţionale privitoare la autorităţile publice rezultă ca legea noastră fundamentală recunoaşte ca valoare socială numai autoritatea de stat, nu şi asa-numita autoritate obsteasca. De asemenea, s-a mai reţinut ca numeroasele dispoziţii privitoare la autorităţile publice şi la rolul statului în înfăptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurării unui climat de ordine şi de securitate deplina pentru persoanele cărora le revin sarcini importante în realizarea funcţiilor specifice diferitelor puteri. Autoritatea statului fiind o condiţie a exercitării normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socială importanţa, a carei apărare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.

Împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996, prin recursul declarat se invoca, în esenta, următoarele motive:

–constatarea abrogării parţiale a art. 238 din Codul penal este o soluţie "Incompleta" şi "inutila", din moment ce nu mai exista "persoane cu activitate obsteasca", "în sensul atribuit de vechiul regim politic acestui cuvint";

–includerea faptei de "ofensa adusă autorităţii" în Titlul V al Codului penal, care se referă la "infracţiuni contra autorităţii", este "forţată", "incorectă", mai ales cît priveşte comiterea faptei prin "atingerea adusă onoarei". Refuzul Curţii de a cenzura asemenea aspecte, sub cuvint ca ele aparţin politicii penale, "poate crea situaţii inadmisibile din punct de vedere al noii ordini constituţionale". Este evident - se arata în continuare - ca "o insulta este prin natura ei adresată unei persoane fizice şi niciodată unei autorităţi abstracte". Se conchide ca regimul penal al insultei aduse unei persoane cu funcţie importanţa trebuie să fie acelaşi cu cel al art. 205 din Codul penal;

–susţinerea Curţii ca politica penală nu poate face obiectul unui control de constituţionalitate "este gresita", legea în discuţie fiind desueta;

–asa cum este definită "ofensa adusă autorităţii", rezultă o încadrare "automată a insultei aduse persoanei cu funcţie importanţa în art. 238 din Codul penal". "Susţinerea Curţii, potrivit căreia trebuie să fie îndeplinită şi dovedită condiţia ca fapta să fie de natura a aduce atingere autorităţii, nu este reală, aceasta rezultind chiar din modul cum jurisprudenta a receptat acest text";

–motivarea Curţii este contradictorie cît priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, afirmind ca şi ofensa adusă autorităţii este o ofensa adusă în primul rind persoanei;

–retinind ca, în anumite tari, exista infracţiunea de ofensa adusă autorităţii, instanţa nu se referă la "nuantele de prezentare comparativa", "nici practica Curţii de la Strasbourg nu a fost luată în consideraţie"; în fine, se mai susţine ca "nu s-au discutat nici argumentele rezultate din analiza textelor unor tratate semnate şi ratificate de România, care prevalează asupra dreptului intern".

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile Ministerului Public, precum şi prevederile care fac obiectul excepţiei raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:

Astfel cum rezultă din motivele de recurs, precum şi din concluziile orale şi scrise formulate de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina, prin avocaţii lor, în esenta se considera ca prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 16 alin. (1), la cele ale art. 30 alin. (1), (6) şi (7), precum şi la cele ale art. 31 alin. (1) din Constituţie, sunt implicit abrogate, întrucît prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal se instituie "un regim juridic privilegiat pentru persoanele fizice care îndeplinesc o importanţa activitate de stat", "o inegalitate de tratament penal în beneficiul acestor persoane fizice sub aspectul declanşării acţiunii penale din oficiu", precum şi "al edictarii unor pedepse incomparabil mai aspre pentru făptuitor". De altfel - cum de asemenea se susţine - "onoarea la care face referire art. 238 din Codul penal este o valoare morala, care nu se poate concepe decît raportată la o persoană fizica". În opinia recurentilor, soluţia pronunţată în fond de către Curtea Constituţională "violeaza şi dispoziţiile art. 49 din Constituţie, care stabileşte limitativ cazurile în care exerciţiul unor drepturi sau libertăţi precum egalitatea cetăţenilor în faţa legii poate fi restrîns". Cazurile prevăzute la art. 49 alin. (1) din Constituţie "reprezentind excepţii la principiul interdicţiei restringerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi se interpretează restrictiv". De asemenea, recurentii considera ca pentru soluţionarea corecta a cauzei trebuie avute în vedere, conform art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "dispoziţiile înscrise în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în alte tratate şi pacte la care România este parte şi îndeosebi în Convenţia europeană a drepturilor omului". În speta, precizează recurentii, "urmează a fi avute în vedere art. 19 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 19 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi îndeosebi art. 10 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului".

La dosar recurentii au depus Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Ungariei, prin care art. 232 din Legea nr. IV din 1978 privind Codul penal a fost declarat neconstitutional, în limitele exigenţelor libertăţii de exprimare, astfel cum acestea au fost conturate prin considerentele deciziei.

Sub toate aspectele arătate, motivele de recurs nu sunt întemeiate.

Art. 238 alin. 1 din Codul penal, cuprins în Titlul V al acestuia, intitulat "Infracţiuni contra autorităţilor", incrimineaza fapta de ofensa adusă autorităţii, aratind în acest sens: "Atingerea adusă onoarei sau ameninţarea săvârşită în public împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160, în legătură cu activitatea acesteia şi de natura sa aducă atingere autorităţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani". Urmează să se observe ca în condiţiile actuale de incriminare a faptei de ofensa adusă autorităţii, ca urmare a adoptării Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, infracţiunea prevăzută în art. 238 alin. 1 se sancţionează mai sever decît înainte. Aceasta demonstreaza nu numai opţiunea legiuitorului de a incrimina ofensa adusă autorităţii, dar şi de a accentua funcţia preventivă generală a sancţiunii penale, prin reconsiderarea pedepsei aplicabile. Pastrindu-se întocmai forma anterioară de incriminare a faptei de ofensa adusă autorităţii, limita specială maxima de pedeapsa a fost ridicată la 5 ani, asa cum se prevedea şi în art. 205 alin. 1 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 9 din 18 martie 1936, care sanctiona delictul de ofensa a regalitatii.

Recurentii, prin reprezentanţii lor, şi-au circumscris motivele de recurs la cererea de a se constată că textul preconstitutional al art. 238 alin. 1 din Codul penal este abrogat, sub aspectul menţinerii "insultei" ca infracţiune contra autorităţii, întrucît insulta nu are conotatii în rem, ci în personam; o autoritate nu poate fi insultata, căci ea nu e persoana fizica.

Articolul 205 din Codul penal, incriminând ca infracţiune insulta şi încadrând-o între infracţiunile contra demnităţii, are în vedere atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei "persoane". Art. 238 alin. 1 din Codul penal, atât în forma sa anterioară modificării sancţiunii, cît şi în forma sa actuala, nu vizează în exclusivitate "insulta", ci "atingerea adusă onoarei", iar din însăşi denumirea infracţiunii prevăzute în art. 238 alin. 1 din Codul penal rezultă ca de această dată valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei ce aduce atingere onoarei este "autoritatea". Între semnificatiile termenului autoritate se afla şi aceea de persoana investită cu prerogativele autorităţii. În cazul autorităţilor publice unipersonale, autoritatea însăşi nu poate fi disociata de persoana care o simbolizeaza şi în numele căreia îşi exercită atribuţiile, în condiţiile legii. În acest sens, urmează să se observe prevederile capitolului II din Titlul III al Constituţiei, intitulat "Autorităţile publice", care reglementează şi autoritatea denumita "Preşedintele României".

Autoritatea, inclusiv Preşedintele României, trebuie să se bucure de protecţie juridică şi atunci când aceasta autoritate se exprima printr-o anumită persoana. Protecţia asigurata autorităţii, inclusiv celei unipersonale, reprezintă una dintre condiţiile exercitării atribuţiilor ce revin acesteia, iar legitimitatea protecţiei juridice a autorităţii deriva din legitimitatea constituirii acesteia ca putere derivata. Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat şi tocmai având o asemenea legitimitate el îndeplineşte rolul la care se referă art. 80 din legea fundamentală. Or, dacă o simpla persoana fizica se bucura de protecţie penală, cu atât mai mult trebuie să se bucure de o protecţie specială persoana care simbolizeaza o autoritate şi se contopeşte cu ea.

S-a susţinut însă ca aceasta protecţie specială contrazice sensul unor dispoziţii constituţionale şi al unor prevederi internaţionale.

Art. 16 alin. (1) din Constituţie, consacrând egalitatea în drepturi, arata ca: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări". Prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal nu se afla în contradictie cu dispoziţiile constituţionale arătate. Nu s-ar putea spune ca protecţia juridică a unei persoane, inclusiv a aceleia care exercită prerogativele unei autorităţi, ar fi un privilegiu sau ca aplicarea unui tratament penal diferenţiat ar semnifica o discriminare. Altminteri, toate infracţiunile prevăzute de legea penală ar trebui să fie considerate în mod anacronic ca fiind, după caz, privilegii sau discriminări. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu poate degenera în pretinsul drept al celui ce săvârşeşte o infracţiune de a i se aplică un tratament juridic identic, indiferent de valoarea socială ocrotită prin considerarea respectivei fapte ca infracţiune. Tratamentul juridic diferit pentru situaţii diferite este admisibil şi justificat tocmai de cerinţa ca egalitatea în faţa legii sa nu atragă privilegii sau discriminări. Egalitatea în drepturi este contrară ideii de standardizare sau de uniformizare juridică. Dimpotriva, ea implica posibilitatea unui tratament juridic diferit la situaţii diferite.

Potrivit art. 30 alin. (1), (6) şi (7) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia "demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Alin. (7) al art. 30, la care, de asemenea, s-au referit recurentii, interzice unele activităţi care s-ar putea desfăşura sub pretextul libertăţii de exprimare. Din cuprinsul prevederilor constituţionale arătate, recurentii au dedus ca "prin incriminarea distinctă a insultei, calomniei şi ameninţării adresate unor persoane ce exercita o activitate importanţa de stat se obstacoleaza libertatea de exprimare", precum şi ca "abuzul libertăţii de exprimare este sancţionat numai atunci când prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, fără a stabili un tratament juridic privilegiat când este vorba de demnitatea şi onoarea unei persoane fizice care exercită o funcţie importanţa de stat"; dimpotriva - spun recurentii - din textele de lege invocate "se desprinde ideea egalităţii de tratament pentru toate persoanele fizice".

Astfel cum s-a mai arătat, egalitatea de tratament juridic nu exclude, ci, dimpotriva, implica un tratament juridic diferit pentru situaţii ce nu sunt identice.

Recurentii deduc din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie ca acestea vizează pur şi simplu "persoana fizica". Aceasta sustinere nu poate fi reţinută pentru motivele deja arătate, la care se poate adauga şi faptul ca, în legătură cu prevederile art. 10 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Comisia Europeană, prin Decizia din 15 martie 1983, a conchis ca drepturile şi obligaţiile care decurg din aceste prevederi interesează, în limitele principiului specialitatii, şi persoanele morale.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Constituţie, invocat, de asemenea, de către recurenti, "dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit". Infracţiunea prevăzută şi sancţionată de art. 238 alin. 1 din Codul penal nu poate fi însă considerată ca fiind o ingradire a dreptului la informaţie. Pentru a formula o judecata de valoare cît priveşte eventualul conflict dintre prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal şi dispoziţiile Constituţiei, nu se poate face referire exclusiva numai la dispoziţiile alin. (1) al art. 31 din legea fundamentală, ci la toate celelalte dispoziţii din structura aceluiaşi articol, articulate organic. Or, potrivit alin. (4) al art. 31, "mijloacele de informare în masa, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice". Este de principiu ca unei obligaţii legale , şi cu atât mai mult uneia de ordin constituţional, trebuie să-i corespundă o sancţiune legală în cazul nerespectării ei. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificatia unor simple deziderate, fără nici un rezultat practic în spaţiul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi ratiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii.

Recurentii au invocat, de asemenea, încălcarea prin prevederile art. 238 alin. 1 din Codul penal a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, care au ca obiect restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Urmează însă să se observe ca în sensul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, restrîngerea prin lege a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este admisibilă şi pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor". Libertatea de exprimare a opiniilor, inclusiv prin presa, garantată de art. 30 din Constituţie, nu se afla în afară posibilelor restringeri prin lege în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Este adevărat ca art. 49 alin. (1) din Constituţie se referă la "cetăţeni", nu şi explicit la persoanele care îndeplinesc o funcţie publică ori chiar se identifica cu autoritatea în numele căreia îşi exercită atribuţiile conferite prin lege. Dar tocmai generalitatea formulării, prin referire la categoria "cetăţenilor", implica includerea în această categorie a tuturor persoanelor, indiferent dacă îndeplinesc sau nu o funcţie publică. De altfel, ar fi absurd să se admită ca un cetăţean se bucura de protecţia legii cît timp nu îndeplineşte o funcţie publică, dar nu mai beneficiază de aceasta protecţie îndată ce i s-a atribuit o asemenea funcţie. Tocmai inzestrarea cetăţeanului cu o funcţie publică atrage nu numai exigente sporite din partea acestuia, dar şi necesitatea unei protecţii juridice speciale, întrucît reputaţia unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorităţii în numele căreia acţionează în cadrul legal al atribuţiilor cu care ea a fost investită.

În acelaşi context de exigente, cît priveşte exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, trebuie să se observe şi dispoziţiile art. 54 din Constituţie, potrivit cărora drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu buna-credinţa, fără să se încalce drepturile şi libertatea celorlalţi. Rezultă deci ca exercitarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilor este susceptibilă de sancţionare, după caz, inclusiv prin aplicarea unor sancţiuni de natura penală.

Pe temeiul art. 11 şi al art. 20 din Constituţie, recurentii au solicitat instanţei de contencios constituţional sa examineze constituţionalitatea prevederilor art 238 alin. 1 din Codul penal şi în raport cu textele incidente din pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Art. 10 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacra dreptul la libertatea de exprimare. Într-o alta forma, convenţia preia prevederile art. 19 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi prevederile art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Comparând prevederile art. 10 din convenţie cu cele ale art. 8 paragraful 2, ale art. 9 paragraful 2 şi ale art. 11 paragraful 2 din acelaşi document internaţional, câteva constatări sunt neindoielnice şi semnificative pentru atenţia specială acordată libertăţii de exprimare. În timp ce prevederile art. 8, 9 şi 11 cuprind interdicţii formulate în forma negativa, de genul "nu poate face obiectul altor restringeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratica", art. 10 paragraful 2 cuprinde un enunt afirmativ: "exerciţiul acestor libertăţi ce comporta datorii şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restringeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege". Totodată, prin aceasta din urma locutiune de la art. 10 paragraful 2, măsurile de restrictie sunt mai largi decît cele prevăzute la art. 8, 9 şi 11 din convenţie.

Deşi libertatea presei nu este explicit vizata de prevederile art. 10 din convenţie, prin Decizia din 26 aprilie 1979, pronunţată în cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, precum şi prin Decizia din 8 iulie 1986, pronunţată în cauza "Lingens contra Austriei", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat ca aceasta libertate constituie una dintre componentele esenţiale ale libertăţii de exprimare.

Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare au fost considerate justificat, de către Curtea de la Strasbourg, ca fiind unele dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi unele dintre condiţiile primordiale ale progresului ei. În acest sens pot fi menţionate Decizia Curţii din 7 decembrie 1976 în cauza "Handyside", precum şi Decizia din 24 mai 1988 în cauza "Muller". Astfel cum rezultă din jurisprudenta Curţii, libertatea de opinie şi libertatea de exprimare vizează nu numai informaţiile sau ideile inofensive, indiferente ori favorabile, dar şi cele care socheaza ori sunt defavorabile, numai astfel dobândind expresivitate deplina pluralismul, toleranta şi spiritul deschis.

Obiectul privilegiat al libertăţii de expresie îl constituie exteriorizarea unei opinii, dar ea poate privi şi simple fapte. Limitele imputarilor admisibile sunt mai largi faţă de un om politic decît faţă de un simplu particular. Dar aceasta nu înseamnă ca, prin conţinutul şi maniera de a face imputarile, este admisibilă afectarea reputaţiei omului politic. Tocmai de aceea, alegerea unor fapte de natura sa aducă atingere reputaţiei unei persoane care exercită o funcţie publică nu poate fi scutită, sub motivul libertăţii de opinie şi de exprimare, de obligaţia probarii faptelor imputate şi nici de răspundere.

Paragraful 2 al art. 10 din convenţie precizează ca exerciţiul libertăţii de exprimare comporta "datorii şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restringeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege". Rezultă deci ca, în principiu, stabilirea prin lege a unor "restringeri" sau "sancţiuni" nu este o măsura incompatibilă cu libertatea de exprimare, dacă, cum se precizează în acelaşi paragraf, acestea constituie "măsuri necesare într-o societate democratica". Or, restrîngerea implicita ori sancţionarea explicita prin lege a exercitării abuzive a libertăţii de expresie constituie neîndoielnic o măsura necesară şi deplin compatibila cu valorile unei societăţi democratice. Aceasta idee se sprijină pe insesi prevederile paragrafului 2 al art. 10, care evoca situaţiile când restrângerile sau sancţiunile au un scop legitim, între care şi "protecţia reputaţiei sau drepturilor altora", ceea ce interesează direct în aceasta cauza.

Protecţia demnităţii vizează în exclusivitate libertatea presei.

În opinia Curţii de la Strasbourg, exprimată mai ales prin Decizia din 8 iulie 1986 în cazul "Lingens" contra Austriei, trebuie să se facă distincţie între fapte" imputate unei persoane care exercită o funcţie publică şi "judecati de valoare". Faptele, semnificind o existenta obiectivă, sunt supuse probei veridicitatii şi, pe cale de consecinţa, dacă nu se poate demonstra veridicitatea, subiectul activ este susceptibil de sancţionare. Pentru judecatile de valoare, aceasta proba, prin definiţie, este irealizabila. Obligarea la proba unor asemenea judecati aduce atingere libertăţii de opinie şi, în consecinţa, reprezintă o violare a prevederilor art. 10 din Convenţie. Aceasta distincţie între fapte şi judecati de valoare, neîndoielnic necesară, va sta desigur în atenţia instanţei judecătoreşti, care, în raport cu circumstanţele concrete ale faptei, va aprecia dacă ceea ce se imputa subiectului activ al infracţiunii este o faptă determinata sau o judecata de valoare, cu privire la subiectul pasiv, legea protejind numai judecatile de valoare, nu şi asertiunile susceptibile de demonstrare, de natura a leza demnitatea persoanei care exercită o autoritate publică.

În contextul concluziilor orale, recurentii au invocat şi prevederile art. 14 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În sensul acestor prevederi, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată, fără nici o deosebire bazată pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea naţionala sau socială, apartenenţa la o minoritate naţionala, avere, naştere sau orice alta situaţie.

Aceste prevederi nu au însă nici o incidenţa cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate aflată spre soluţionare la instanţa de recurs a Curţii Constituţionale. Prevederile arătate au ca obiect interdicţia oricăror discriminări în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sau, altfel spus, dreptul la nondiscriminare, echivalent al dreptului la egalitate, clar exprimat în forma negativa. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat în legătură cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie şi în condiţiile prevăzute de aceasta. În orice caz, în legătură cu art. 14 din Convenţie trebuie să se facă distincţie între tratamentul juridic licit diferit aplicat cetăţenilor şi discriminarea prohibita.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurentii au invocat şi Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstituţionale. Art. 232 din Codul penal al Ungariei se referă la infracţiunea de ofensa adusă onoarei unei persoane oficiale sau unei autorităţi. Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria nu poate însă avea semnificatia unui argument pentru soluţia ce urmează a se pronunţa în acest litigiu constituţional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinării de către Curtea Constituţională a României. Este totuşi de observat ca şi în Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria se face referire la "exprimarea unei judecati de valoare", spunindu-se ca sancţionarea unei asemenea exprimari nu constituie o restringere necesară şi proporţională, dar ca ar putea fi limitată constituţional prin mijloace de drept penal comunicarea de fapte false, care depăşesc cadrul legal al libertăţii de exprimare.

S-a invocat, de asemenea, faptul ca în unele dintre legislatiile penale ale altor state nu este prevăzută infracţiunea de ofensa adusă autorităţii. Afirmatia corespunde realităţii, dar trebuie observat totodată ca unele legislaţii penale cuprind prevederi similare cu cele din legea penală română, cum este cazul legislatiilor penale franceze, belgiene, italiene, portugheze, austriece. Dar chiar abstractie făcând de faptul ca unele legislaţii penale cuprind prevederi similare, o asemenea împrejurare nu poate însă constitui un argument pentru soluţionarea acestui litigiu de constituţionalitate. Modul în care este sau nu sancţionată fapta de ofensa adusă autorităţii în legislaţia penală a altor state poate constitui un reper de oportunitate legislativă, dar nu un temei pentru transarea acestui conflict de constituţionalitate, care trebuie să se rezolve potrivit legii naţionale şi normelor internaţionale la care România a aderat. În orice caz, Curtea Constituţională, în limitele stricte ale competentei ce i-a fost atribuită prin Constituţie, nu poate ca, urmînd exemplul altor legislaţii penale, sa procedeze ea însăşi la o alta calificare juridică a faptei în discuţie decît cea facuta prin actuala lege penală. Procedând astfel, ea şi-ar depăşi competenţa expres atribuită prin legea fundamentală.

Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 19 noiembrie 1996.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent

Constantin Burada