Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992

Prin sesizările înregistrate la Curtea Constituţională sub nr. 13 şi 14 din 10.07.1992, Dosar 6 A şi 7 A 1992, 53 de deputaţi, respectiv 56 de deputaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 144 din Constituţia României, ale art. 13 alin. (1) A) a) şi ale art. 17 şi următoarelor din Legea nr. 47/1992, solicita examinarea şi constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor cuprinse în art. 1 lit. a) şi e) din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantarii unor credite externe. Totodată, se solicita Curţii Constituţionale "să se pronunţe şi asupra altor aspecte de necostitutionalitate cuprinse în formularile din această lege" (punctul c din sesizarea grupului de 53 de deputaţi).

Curtea, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata, mai întîi, ca este competenţa, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, să soluţioneze ambele sesizări, iar acestea s-au făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.

În ambele sesizări se apreciază ca dispoziţia înscrisă la lit. a) din art. 1 al Legii de abilitare, în legătură cu stabilirea sau modificarea de impozite şi taxe, este neconstitutionala deoarece art. 138 din Constituţie precizează ca impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege. Particula numai, se apreciază în sesizări, exclude o reglementare, "printr-un alt act normativ, în afară de cel cu rang de lege, şi care - evident - îl poate elabora doar Parlamentul". Aceasta formulare, se susţine, nu ar permite alternativele pe care le-ar fi prezentat o formulare în genul art. 3 din Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice : "Parlamentul, ca organ de decizie în domeniul finanţelor publice, stabileşte şi aproba prin lege impozitele, taxele şi alte venituri ale statului..."

Cît priveşte dispoziţia înscrisă la lit. e) din art. 1 privitoare la "măsuri de asigurare a condiţiilor tehnico-materiale şi organizatorice pentru funcţionarea Fondurilor Proprietăţii Private" se apreciază ca este neconstitutionala deoarece ar fi o problemă pentru care Constituţia cere lege organică - regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii (art. 72 lit. k). De asemenea, se retine ca abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe în aceasta materie ar duce fie la încălcarea Legii nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, fie la încălcarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, ambele legi fiind considerate organice. În acest sens, se citeaza art. 4 alin. (1) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 58/1991. Pe de altă parte, argumentarea din sesizarea grupului de 56 de deputaţi este axata şi pe ideea unor contradictii între dispoziţiile Legii nr. 58/1991 şi ale Legii nr. 31/1990. Se susţine ca orice ordonanţa pe care ar emite-o Guvernul pentru organizarea şi funcţionarea Fondurilor Proprietăţii Private înainte de modificarea de către Parlament a celor două legi, inlaturindu-se conflictul legislativ dintre ele, este neconstitutionala deoarece legile respective au caracter organic; ordonanţa ar avea rolul unui act normativ de modificare a unei legi organice.

Punctul c din sesizarea grupului de 53 de deputaţi nu este motivat, solicitindu-se Curţii Constituţionale sa analizeze dacă Legea de abilitare nu conţine şi alte texte neconforme Constituţiei, decît cele expres indicate.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a solicitat celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului punctul lor de vedere. Atît Camerele, cît şi Guvernul au argumentat ca dispoziţiile expres nominalizate în sesizări nu contravin Constituţiei.

Referitor la punctul c din sesizarea celor 53 de deputaţi, Guvernul, în răspunsul sau, remarca ca acesta nu respecta art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; Curtea Constituţională judeca numai aspecte concrete, "iar aceasta nu o poate face din oficiu", motiv pentru care, se precizează ca "solicitarea respectiva este lipsită de obiect".

Avînd în vedere ca între cele doua sesizări exista o identitate constind în critica de constituţionalitate a art. 1 lit. a) şi e) din Legea de abilitare, s-a procedat la conexarea lor, pronunţăndu-se decizia de faţa.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

vazind dispoziţiile legale invocate, sesizările celor două grupuri de deputaţi şi ţinînd seama de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Nu poate fi primită interpretarea din sesizări după care materia impozitelor şi taxelor face obiectul legii organice. Interpretarea literala, dar şi sistematica, a dispoziţiilor Constituţiei ne conduce la concluzia după care Guvernul poate fi abilitat sa emita ordonanţe numai în domeniile rezervate legii ordinare. Aceste domenii nu sînt prevăzute în mod expres, ele rezultă dintr-o operaţiune logica de eliminare a domeniilor rezervate legii fundamentale şi, respectiv, legii organice; legile constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei (art. 72 alin. (2) din Constituţie), iar legile organice sînt limitativ stabilite în art. 72 alin. (3), cît şi în alte texte din Constituţie.

Cît priveşte materia impozitelor şi taxelor nu se poate retine o atare situaţie, ea este de domeniul legii ordinare, putind face obiectul unei legi de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe. Nici în art. 53 şi nici în Titlul IV "Economia şi finanţele publice" (art. 134-139) din Constituţie nu intilnim referiri exprese la necesitatea unei legi organice în materia impozitelor şi taxelor. Faptul ca în Tezele proiectului de Constituţie stabilirea de impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de stat era inclusă în enumerarea legilor organice, fiind eliminata din aceasta sfera în faza de proiect, reprezintă o dovadă graitoare a intentiei finale a legiuitorului constituant. Aceasta împrejurare nu poate fi reţinută ca un argument pentru sesizare, cum se pretinde în sesizarea grupului de 56 de deputaţi, dimpotriva, un contraargument. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca impozite şi taxe să se stabilească numai prin legi organice, este de la sine înţeles ca soluţia din Tezele proiectului de Constituţie s-ar fi regasit în textul final al acesteia.

Formularea din alin. (1) al art. 138 al Constituţiei: "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege" (subl. ns) trebuie interpretată în corelare cu formularea din alin. (2) al aceluiaşi articol: "Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii " (subl. ns.). Bugetul public naţional cuprinde, potrivit art. 137 din Constituţie, trei categorii de bugete: 1) bugetul de stat; 2) bugetul asigurărilor sociale de stat şi 3) bugetele locale (ale comunelor, oraşelor sau judeţelor). Din bugetul de stat, ca şi din bugetul asigurărilor sociale de stat se finanţează cheltuieli de ordin naţional, ceea ce reclama o anumită grija, un anumit nivel de reglementare a surselor sale de venituri, în primul rind, a impozitelor şi taxelor. Pentru a se inlatura posibilitatea proliferarii actelor normative de ordin administrativ în aceasta materie, Constituţia a consacrat regula după care impozitele şi taxele pentru bugetul de stat (bugetul asigurărilor sociale de stat) se stabilesc numai prin act ce are forta juridică a legii, pe cînd impozitele şi taxele la bugetele locale se stabilesc prin acte administrative, emise de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.

Cuvintul numai doreşte sa bareze posibilitatea stabilirii de impozite şi taxe pentru bugetul de stat, prin acte inferioare, cu forta juridică, legii, cum sînt hotărîrile Guvernului, care se emit "pentru organizarea executării legilor" (art. 107 alin. (2) din Constituţie) nu şi prin ordonanţe ale Guvernului, care se emit în domenii rezervate legii ordinare. A spune ca expresia numai exclude posibilitatea adoptării de ordonanţe fiind un domeniu rezervat legii organice, echivaleaza cu a adauga la Constituţie. După cum se retine şi în răspunsul Guvernului "cînd legiuitorul a dorit sa prevadă, în textul Constituţiei, alte domenii decît cele prevăzute de art. 72 alin. (3), a făcut-o, menţionînd în mod expres caracterul organic al legii respective".

Nu poate fi primită nici interpretarea din cele doua sesizări cu privire la art. 1 lit. e) din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantarii unor credite externe, în sensul că stabilirea prin ordonanţe a unor măsuri de asigurare a condiţiilor tehnico-materiale şi organizatorice pentru Fondurile Proprietăţii Private este neconstitutionala datorită faptului ca prin ordonanţele emise s-ar ajunge la modificarea Legii nr. 58/1991 şi a Legii nr.31/1990, care, se susţine ca sînt legi organice. Legile în discuţie, cum se remarca în răspunsul primit de la Camera Deputaţilor, fiind adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, nu intră în categoria legilor organice, clasificarea legilor în fundamentale, organice şi ordinare nefiind cunoscută anterior datei de 8 decembrie 1991. Dincolo de acest aspect, într-o interpretare sistematica a prevederilor Constituţiei, rezultă ca aceste legi nu au caracter organic, deoarece obiectul lor de reglementare nu face parte din cele limitativ stabilite pentru Constituţie, ca fiind de domeniul legii organice.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici interpretarea după care aceasta materie intra sub incidenţa art. 72 lit. k) din Constituţie (sesizarea celor 53 de deputaţi), nefiind vorba de "regimul juridic general al proprietăţii", ci de reguli ce contureaza regimul juridic al condiţiilor "tehnico-materiale şi organizatorice" pentru funcţionarea Fondurilor Proprietăţii Private. Regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenta, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţă, dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, şi încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică, evocind o anumită esenta, ce reclama lege organică, pe cînd regulile cu privire la asigurarea condiţiilor tehnico-materiale şi organizatorice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o alta realitate juridică, de o importanţa mai mica, putind fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe. Domeniile rezervate legilor organice, fiind expres şi limitativ prevăzute în Constituţie, iar printre ele neregasindu-se "organizarea Fondurilor Proprietăţii Private", urmează sa admitem ca reglementarea "organizării" acestora este de domeniul legii ordinare.

Referitor la punctul c din sesizarea grupului de 53 de deputaţi, ţinînd seama ca aceasta sesizare nu este motivată, incalcindu-se astfel art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu a găsit un motiv de neconstituţionalitate, însă observa ca, în temeiul art. 114 alin.(1) din Constituţie, Guvernul este obligat ca, în exercitarea prerogativelor conferite prin Legea de abilitare, să respecte cu stricteţe domeniile rezervate legii organice, orice prevedere dintr-o ordonanţa care ar încalcă aceasta limita fiind neconstitutionala. Chiar dacă o asemenea circumstantiere nu rezultă în mod expres din Legea de abilitare, ea este implicita şi indiscutabila faţă de prevederile constituţionale.

Pentru motivele arătate, Curtea, în unanimitate,

în numele legii

DECIDE:

1.Dispoziţiile cuprinse în Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantarii unor credite externe sînt constituţionale.

2.Prezenta decizie se comunică Preşedintelui României şi Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc în data de 14 iulie 1992 şi la ea au participat: Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. dr. VASILE GIONEA