Decizie nr. 21 din 3 februarie 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată în Dosarul nr. 20/1999 al Curţii Militare de Apel de Gheorghe Trutulescu, Ioan Suciu, Catalin Tanase, Constantin Minea, Liviu Constantin Lazar, Silviu Dimitrie Eftimie, Gabriel Negoescu, Dumitru Popescu, Valentin Vasilescu, Marian Chiata, Zenobie Ioan Aldulescu, Bogdan Corin Aldulescu, Stelian Gheorghe, Daniela Nicoleta Negoescu, Sorin Cristian Rosca, Ştefan Andreias, Chahin Nizar, Hitam Silim şi Jamal Al Atm.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2000, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 2 februarie 2000 şi apoi pentru data de 3 februarie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 11 octombrie 1999, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Trutulescu, Ioan Suciu, Catalin Tanase, Constantin Minea, Liviu Constantin Lazar, Silviu Dimitrie Eftimie, Gabriel Negoescu, Dumitru Popescu, Valentin Vasilescu, Marian Chiata, Zenobie Ioan Aldulescu, Bogdan Corin Aldulescu, Stelian Gheorghe, Daniela Nicoleta Negoescu, Sorin Cristian Rosca, Ştefan Andreias, Chahin Nizar, Hitam Silim şi Jamal Al Atm. Excepţia a fost motivată prin cerere scrisă, depusa la dosarul instanţei de judecată de apărătorii lui Dumitru Popescu şi Sorin Cristian Rosca, iar apărătorii celorlalţi autori ai excepţiei menţionaţi au achiesat, prin susţinerile orale, la motivele astfel invocate.

Obiectul cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate îl constituie soluţionarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 19 din 18 februarie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, prin care autorii excepţiei de neconstituţionalitate au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabanda, complicitate la contrabanda, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, calcare de consemn şi reţinerea sau distrugerea de înscrisuri. Pentru dovedirea faptelor penale imputate autorilor excepţiei au fost folosite ca mijloace de proba, printre altele, şi înregistrări audio şi video, reglementate prin dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală.

În motivarea excepţiei autorii acesteia considera ca se impune ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală să fie raportate la dispoziţiile Constituţiei şi la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ţinându-se seama ca, potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, acestea fac parte din dreptul intern şi au prioritate. Potrivit prevederilor convenţiei cauzele privind încălcarea drepturilor fundamentale ale omului se soluţionează pe plan local "pentru a permite valorificarea imediata a acestor drepturi şi a se evita astfel deciziile de condamnare din partea jurisdictiilor de la Strasbourg". Se susţine în continuare ca prevederile art. 6 din convenţie impun statelor semnatare "garantarea unei bune justiţii". În legătură cu obligaţia de protecţie a acestor drepturi fundamentale se invoca jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit, în mod constant, ca prin convenţie se fixează doar "un nivel minim de protecţie, pe care statele sunt încurajate sa îl asigure, însă nu pot cobori măsurile de protecţie sub acest nivel minim". În mod concret autorii excepţiei susţin ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 26 şi 28 din Constituţie, care consacra dreptul la viaţa intima, familială şi privată şi, respectiv, dreptul la secretul corespondentei, drept în care este inclus şi secretul convorbirilor telefonice. În opinia autorilor excepţiei dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie "nu prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor garantate şi pentru cazul existenţei datelor sau indiciilor temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni avute în vedere de art. 91^1 din Codul de procedură penală". Pe de altă parte, mai susţin autorii excepţiei, dispoziţiile legale criticate încalcă şi dreptul persoanei la respectarea vieţii sale private şi de familie, consacrat prin art. 8 din convenţie, text conform căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondentei sale, iar amestecul unei autorităţi publice în exercitarea drepturilor fundamentale este permis numai dacă este prevăzut prin lege şi dacă acesta constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunastarii economice a tarii, apărării ordinii şi prevenirii infracţiunilor, protecţiei sănătăţii sau a moralei, protecţiei drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Or, se susţine în continuare, nu este prevăzută şi condiţia existenţei datelor sau indiciilor temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unor infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, asa cum prevăd dispoziţiile legale criticate. Nici dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie nu prevăd ca, în cazul în care exista asemenea date sau indicii, este permis amestecul autorităţilor publice în exercitarea drepturilor la viaţa intima, familială şi privată şi la secretul corespondentei. Prin urmare, drepturile fundamentale menţionate nu pot fi restrânse.

Se arata totodată ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală nu numai ca sunt neconstituţionale, dar ele lasă loc arbitrariului, afectand însăşi substanţa dreptului. În sprijinul acestei sustineri este invocată jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cazul "Malone contra Regatului Unit", 1985, a statuat ca statele semnatare ale convenţiei trebuie ca, în dreptul lor intern, să ofere protecţie indivizilor împotriva amestecului arbitrar al puterii publice în exerciţiul drepturilor garantate de dispoziţiile art. 8 pct. 1 din convenţie.

Autorii excepţiei critica dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală şi pentru faptul ca acestea, datorită necorelarii lor cu dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie şi cu cele ale art. 8 din convenţie, "sunt eliptice, de natura sa dea naştere la interpretări abuzive". Se arata ca înregistrările audio şi video se efectuează cu autorizaţia procurorului pentru durata de până la cel mult 30 de zile, autorizaţia putând fi prelungită de procuror pentru acelaşi număr de zile. În opinia autorilor excepţiei dispoziţiile legale criticate nu conţin garanţii procesual penale care să stavileasca abuzurile şi să ofere cadrul legal persoanei interesate sa conteste legalitatea înregistrărilor, în sensul de a se verifica dacă au fost respectate dispoziţiile legale privind înregistrarea şi certificarea înregistrărilor. Se precizează ca singura posibilitate a celui vătămat, în mod nejustificat, prin activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice, dispusă prin mandat, este aceea de a se adresa cu plângere, în temeiul art. 278 din Codul de procedură penală, prim-procurorului sau procurorului ierarhic superior, după caz. Se apreciază ca un asemenea control a posteriori este insuficient pentru a garanta legalitatea înregistrărilor, având în vedere ca procedura de autorizare a acestor operaţiuni este data în competenţa exclusiva a procurorului desemnat fie de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel, fie de procurorul general, fără sa existe un control din partea altui organ. Se susţine ca lipsa unui control jurisdicţional al înregistrărilor audio-video, chiar dacă un asemenea control este posibil numai după finalizarea lor, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, privitoare la accesul liber la justiţie. Pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale şi pentru ca acorda posibilitatea procurorului să îşi prelungească propria măsura de autorizare. Acest atribut se impune sa apartina "unei persoane independente, respectiv unui judecător".

Se mai arata ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală nu reglementează obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a depune în dosarul penal acele acte şi materiale care au fost avute în vedere de procuror atunci când a acordat sau a prelungit autorizaţia de înregistrare, în scopul de a se putea verifica legalitatea autorizării. De asemenea, aceleaşi dispoziţii nu reglementează măsuri de precautie, astfel încât înregistrările efectuate să fie "intacte şi complete, [...] în scopul de a fi controlate, eventual, de către judecători şi de către apărare".

Se susţine, în alta ordine de idei, ca dispoziţiile legale criticate au permis Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie şi Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti sa încalce drepturile fundamentale prevăzute la art. 21, 26 şi 28 din Constituţie, prin aceea ca:

–Serviciul Roman de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe au refuzat sa pună la dispoziţie celor interesaţi documentaţia în baza căreia au solicitat şi au obţinut autorizaţia de interceptare, pentru a se putea verifica legalitatea acţiunii;

–procurorul a refuzat sa pună la dispoziţie inculpaţilor, avocaţilor şi judecătorilor, cu ocazia judecaţii, documentaţia în baza căreia s-a acordat autorizaţia de interceptare şi astfel a fost imposibil să se verifice legalitatea acţiunii;

–Serviciul de Informaţii Externe a prezentat Parchetului Militar acte din care au fost scoase diverse pasaje, necomunicand interceptarile integrale nici la cererea tribunalului, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel a prezentat tribunalului note de constatare a unor convorbiri telefonice înregistrate neautorizat sau vadit fragmentate prin scoaterea unor pasaje;

–Tribunalul a refuzat sa verifice cum a intrat Parchetul în posesia unor tabele telefonice din reţelele telefonice G.S.M. "Dialog" sau "Connex".

Instanţa de judecată, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, considera, în principiu, ca ridicarea acesteia este admisibilă, întrucât în cauza "exista dovezi din care rezultă ca au fost luate măsuri, au fost desfăşurate activităţi şi s-au întocmit acte cu caracter de proba în temeiul art. 90 alin. 2 şi la art. 91 din Codul de procedură penală". Cadrul general al activităţilor privind interceptarile convorbirilor telefonice este reglementat prin dispoziţiile Codului de procedura penală care constituie şi temeiul legal pentru folosirea ca probe în procesul penal a datelor obţinute. Se apreciază ca, întrucât în baza dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală s-au făcut acte procesuale şi s-au administrat probe pe baza cărora s-a întocmit actul de sesizare, soluţionarea cauzei depinde de acestea. Instanţa considera ca aceste dispoziţii sunt constituţionale, întrucât, potrivit prevederilor art. 49 alin. (1) din legea fundamentală, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege - astfel cum este, în speta, Codul de procedură penală - şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, desfăşurarea instrucţiei penale şi alte finalitati expres enumerate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este nefondata, întrucât, conform pct. 2 al art. 8, "o ingerinta în exercitarea libertăţii de comunicare este admisibilă dacă vizează, printre altele: protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice şi pentru prevenirea faptelor penale". În acest sens se invoca jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizata în cauzele: "Klass şi alţii contra Germaniei", 1978, "Malone contra Regatului Unit", 1985, "Huvig contra Frantei", 1990. Asadar, datele sau indiciile temeinice la care fac trimitere dispoziţiile art. 91^1 din Codul de procedură penală sunt incluse în motivele pentru care, în conformitate cu art. 8 din convenţie, se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice. În ceea ce priveşte susţinerea ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd obligarea organelor de urmărire penală să depună la dosar probele pe care s-au întemeiat atunci când s-a dispus prelungirea autorizaţiei de înregistrare, precum şi în ceea ce priveşte invocarea unor împrejurări ivite în cursul judecaţii, de natura sa aducă atingere drepturilor apărării, Guvernul apreciază ca problemele ridicate nu reprezintă o critica de neconstituţionalitate, ele ţinând de modul de aplicare a legii. Se mai arata ca sunt nefondate şi susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 26 şi 28 din Constituţie, întrucât dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală îndeplinesc condiţiile cerute de art. 49 din Constituţie pentru restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, respectiv legalitatea măsurii, scopul acesteia vizând desfăşurarea instrucţiei penale, precum şi proportionalitatea măsurii cu situaţia care a determinat-o.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

Cu ocazia dezbaterilor în faţa Curţii Constituţionale autorii excepţiei de neconstituţionalitate au adus noi argumente în motivarea aspectelor de neconstituţionalitate, care, în esenta, au următorul conţinut:

1.Cu privire la restrangerea exerciţiului dreptului la secretul corespondentei unii reprezentanţi ai autorilor excepţiei au susţinut ca exerciţiul acestui drept nu poate fi restrâns, deoarece art. 28 din Constituţie stabileşte fără echivoc ca el este inviolabil şi nu prevede nici o limitare specială a acestei garanţii fundamentale. Faptul ca în structura Constituţiei textul art. 49, privind restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, este situat la sfârşitul cap. II, referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale, din cadrul titlului II, creează aparenta ca ar putea fi restrâns oricare dintre drepturi şi libertăţi. Însă, de exemplu, dispoziţiile art. 22 din Constituţie, care consacra dreptul la viaţa şi integritate fizica şi psihică, prevăd ca acest drept nu poate fi restrâns, el fiind garantat în mod necondiţionat. De asemenea, se susţine că nu poate fi restrâns exerciţiul dreptului la protecţia copiilor şi a tinerilor sau exerciţiul dreptului la protecţia persoanelor cu handicap, drepturi consacrate de art. 45 şi 46 din Constituţie. Atunci când legiuitorul constituant a voit sa restrângă exerciţiul unor drepturi, a enuntat şi cazurile de restrangere ori a prevăzut ca se vor stabili prin lege limitele şi condiţiile de exercitare în chiar textul prin care le-a consacrat. Astfel, exerciţiul dreptului la libertatea individuală, precum şi exerciţiul dreptului la inviolabilitatea domiciliului, prevăzute la art. 23 şi 27 din Constituţie, pot fi restrânse în condiţiile prevăzute cumulativ la art. 23 şi 49, respectiv la art. 27 şi 49 din legea fundamentală. Dispoziţiile art. 40 din Constituţie, care consacra dreptul la greva, prevăd ca "Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept [...]". S-a mai susţinut ca legiuitorul constituant nu a lăsat la libera apreciere a legiuitorului ordinar posibilitatea de a restrânge exerciţiul oricăruia dintre drepturile fundamentale, ci a precizat expres posibilitatea restrângerii prin lege a exerciţiului unor drepturi, atunci când a considerat necesară măsura restrângerii, în condiţiile prevăzute la art. 49 din Constituţie.

Alţi reprezentanţi ai autorilor excepţiei au considerat ca exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie poate fi restrâns prin ingerinta autorităţii publice în scopul înregistrării convorbirilor telefonice, însă numai în cadrul procesului penal, care se declanseaza prin acte procedurale. Astfel, în temeiul art. 21 din Constituţie, persoana lezata s-ar putea plange că nu au existat date şi indicii temeinice care să justifice măsura luată.

2.S-a mai susţinut cu ocazia dezbaterilor ca restrangerea exerciţiului dreptului la secretul convorbirilor telefonice ataca însăşi substanţa dreptului, fiind încălcat principiul proportionalitatii prevăzut la art. 49 alin. (2) din Constituţie.

3.Cu privire la cerinţa care izvorăşte din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca ingerinta autorităţii publice în exercitarea unor drepturi să fie considerată prevăzută de lege s-a arătat ca trebuie ca norma interna care constituie baza legală a ingerintei să fie suficient de accesibila şi previzibila. Or, dispoziţiile legale criticate nu sunt suficient de precise şi ele nu prevăd garanţii adecvate. S-a invocat practica jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în cazurile "Huvig contra Frantei", 1990, şi "Kruslin contra Frantei", 1990, ca legile care autorizeaza ascultarea convorbirilor telefonice trebuie să fie redactate în termeni "deosebit de precisi", ţinând seama ca procedeele tehnice utilizate se perfectioneaza rapid.

4.Cu privire la lipsa unor garanţii din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, care să ofere protecţie contra abuzurilor autorităţilor publice, s-a susţinut ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, pentru că nu cuprind enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea convorbirilor telefonice, permitand astfel ca această măsură să poată fi luată arbitrar. De asemenea, s-a arătat ca aceleaşi dispoziţii nu conţin nici o garanţie procesual penală, întrucât, potrivit art. 278 din Codul de procedură penală, plângerea contra actelor procurorului se rezolva pe linie ierarhica, în cadrul organizatoric al parchetelor. Prin Decizia nr. 486/1997 Curtea Constituţională a constatat ca aceste dispoziţii sunt constituţionale numai în măsura în care nu-l opresc pe cel nemulţumit de soluţionarea unei astfel de plângeri să se adreseze justiţiei. Aceasta decizie însă a fost pronunţată ulterior interceptarii convorbirilor telefonice efectuate în cauza, iar efectele sale, potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Constituţie, se produc numai pentru viitor, asa încât persoanele interesate, părţi în proces, nu au putut la acel moment al interceptarii să se adreseze justiţiei.

5.În temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a solicitat extinderea excepţiei de neconstituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 119 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora expertizele de specialitate se pot efectua de un laborator medico-legal, de un laborator de expertiza sau de un institut de specialitate. S-a considerat ca în faţa instanţei de fond se impune să se efectueze o expertizare a vocii şi a vorbirii, înregistrată pe banda magnetica, de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice - I.N.E.C., înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 368/1998, adăugându-se însă ca acest institut nu are dotarea necesară pentru identificarea vocii inculpaţilor şi, prin urmare, nu exista garanţii pentru a inlatura arbitrariul în procesul penal.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţilor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, cuprinse în titlul III cap. II secţiunea V^1 "Înregistrările audio sau video", care reglementează înregistrările audio sau video ca mijloace de proba, în sensul dispoziţiilor art. 64 din acelaşi cod, dispoziţii potrivit cărora: "Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medicolegale şi expertizele."

Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins:

–Art. 91^1: "Înregistrările pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de proba, dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natura să contribuie la aflarea adevărului.

Autorizarea procurorului se da pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Înregistrările prevăzute în alin. 1 pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume desemnat de procurorul general.";

–Art. 91^2: "Despre efectuarea înregistrărilor menţionate în art. 91^1, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează autorizaţia data de procuror pentru efectuarea interceptarii, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poarta convorbirile, numele persoanelor care le poarta, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în forma scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauza. La procesulverbal se ataşează, de asemenea, caseta sau rola care conţine înregistrarea convorbirii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.";

–Art. 91^3: "Modalităţile şi condiţiile de efectuare a înregistrărilor arătate în art. 91^1 şi 91^2 sunt aplicabile şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe banda magnetica, autorizate conform legii.";

–Art. 91^4: "Dispoziţiile art. 91^1 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în art. 91^2, cu excepţia redarii în forma scrisă, după caz.";

–Art. 91^5: "Mijloacele de proba prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu.

Înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, prezentate de părţi, pot servi ca mijloace de proba, dacă nu sunt interzise de lege."

Autorii excepţiei susţin ca aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în principal pentru ca sunt contrare prevederilor art. 21, 26, 28 şi 49 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6, 8, 17, 18 şi 60 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prevederile constituţionale invocate în motivarea excepţiei au următorul cuprins:

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–Art. 26: "(1) Autorităţile publice respecta şi ocrotesc viaţa intima, familială şi privată.

(2)Persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.";

–Art. 28: "Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.";

–Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii."

Dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate în motivarea excepţiei, au următorul cuprins:

–Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei.

2.Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.";

–Art. 8: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.

2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.";

–Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de aceasta convenţie.";

–Art. 18: "Restrangerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.";

–Art. 60: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitand sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care aceasta parte contractantă este parte."

De asemenea, în examinarea constituţionalităţii textelor legale Curtea ia în considerare şi prevederile art. 20 din Constituţie, potrivit cărora: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2)Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

Totodată Curtea are în vedere şi prevederile art. 11 din Constituţie, potrivit cărora: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observa ca, deşi autorii excepţiei susţin neconstituţionalitatea întregii secţiuni V^1 a titlului III din Codul de procedură penală, totuşi, din analiza argumentelor invocate în motivarea excepţiei rezultă ca în realitate sunt criticate numai dispoziţiile art. 91^1, respectiv: posibilitatea autorizării de către procuror a înregistrării pe banda magnetica a unor convorbiri efectuate; posibilitatea prelungirii autorizaţiei; nereglementarea caii de atac în justiţie împotriva autorizaţiei date de procuror sau a prelungirii acesteia; neobligarea organului de urmărire penală la depunerea probelor avute în vedere la solicitarea şi la autorizarea înregistrării. Articolele următoare din secţiunea V^1 reglementează condiţiile de forma ale înregistrărilor, ale certificării autenticităţii şi ale redarii acestora, obligativitatea modalităţilor şi condiţiilor de efectuare a înregistrărilor prevăzute la art. 91^1 şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor, ca şi în cazul înregistrării de imagini, precum şi posibilitatea supunerii expertizei tehnice a mijloacelor de proba prevăzute în secţiunea V^1. De altfel, în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate au fost folosite ca mijloace de proba numai înregistrări pe banda magnetica ale unor convorbiri interceptate, iar modul concret în care în speta au fost realizate interceptarea, înregistrarea şi redarea convorbirilor nu constituie o problemă care să fie supusă controlului de constituţionalitate a legilor, ci este o problemă de aplicare a legii, asupra căreia Curtea Constituţională nu se poate pronunţa, aceasta rămânând în competenţa instanţei judecătoreşti care soluţionează procesul penal.

Examinând conţinutul prevederilor legale criticate prin excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Apărarea eficienta a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrangerea exerciţiului chiar şi al unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Curtea retine, de asemenea, ca interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini, fără acordul persoanei vizate, constituie, într-adevăr, o restrangere a exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, precum şi a exerciţiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28 din Constituţie. Pe de altă parte însă, Curtea mai constata ca însăşi Constituţia prevede la art. 49 posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect respectarea condiţiilor stabilite de Constituţie pentru restrangerea exerciţiului drepturilor consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului drepturilor respective rezultă din analiza redactarii textelor de lege criticate.

a)Astfel condiţia restrângerii exerciţiului dreptului "numai prin lege" se reflecta prin însuşi faptul reglementării acesteia, în detalii, prin secţiunea V^1 a titlului III din Codul de procedură penală, care, ca natura juridică, este o lege.

b)Condiţia ca restrangerea exerciţiului dreptului să fie impusa pentru "desfăşurarea instrucţiei penale" este îndeplinită prin indicarea în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală a cerinței ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai "dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevărului", precum şi a cerinței ca pot servi ca mijloace de proba numai înregistrările din al căror conţinut "rezultă fapte sau împrejurări de natura să contribuie la aflarea adevărului".

c)Condiţia proportionalitatii este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor aparate împotriva infracţiunilor, valori prevăzute la art. 1 din Codul penal ("Legea penală apara, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept"), valori raportate la gradul de restrangere a exerciţiului unor drepturi pentru potentialii infractori, iar faptul ca însăşi existenta dreptului sau a libertăţii nu este atinsa rezultă din dispoziţiile alin. 2 al art. 91^1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora restrangerea nu poate fi decât vremelnică, autorizarea interceptarii şi înregistrării convorbirilor acordându-se doar pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate.

Examinând susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, referitoare la lipsa garanţiilor procedurale pentru prevenirea sau înlăturarea eventualelor abuzuri în aplicarea dispoziţiilor legale criticate, Curtea Constituţională constata ca acestea nu sunt întemeiate. Într-adevăr, în textele art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală sunt prevăzute suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificarii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a consemnarii şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redarii integrale a acestora, iar eventuala nerespectare de către organul de urmărire penală a acestor reglementări nu constituie, astfel cum s-a mai arătat anterior, o problemă de constituţionalitate a textelor legale, ci una de aplicare a lor, ceea ce însă excede competentei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit tezei a doua a alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei". Asa fiind, examinarea şi soluţionarea acestor aspecte sunt de competenţa exclusiva a instanţei de judecată investite cu soluţionarea procesului penal.

În lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie Curtea constata, de asemenea, ca dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaţionale aplicabile în materie.

De altfel, în cadrul preocuparilor pentru perfecţionarea legislaţiei, inclusiv sub aspectul realizării reformei procedurii penale, dispoziţiile art. 91^1-91^5 au fost introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 tocmai în scopul punerii de acord a reglementărilor interne cu reglementările internaţionale pertinente.

Astfel Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale admite prin prevederile art. 8 pct. 2 amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale a persoanei, a domiciliului sau şi a corespondentei sale, "în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale [...]". Culegerea de informaţii şi date cu privire la pregătirea săvârşirii unor infracţiuni sau la derularea acţiunilor cu caracter infractional se realizează, fără indoiala, în scopul "desfăşurării instrucţiei penale" (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) şi constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de "prevenire a faptelor penale".

Art. 12 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, adoptată şi promulgată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 217A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că "Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau ori în corespondenta, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri". Acelaşi document internaţional prevede însă, la pct. 2 al art. 29, ca "În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale fiecare persoana este supusă numai ingradirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunastarii generale într-o societate democratica".

În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţională are în vedere, de asemenea, şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului privind supravegherea secreta a comunicaţiilor poştale şi telefonice, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, în cazul "Klass şi alţii contra Germaniei", 1978, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca "puterea de a supraveghea în secret cetăţenii este o caracteristica a statului poliţist şi nu este tolerată de către convenţie decât în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice". S-a considerat totodată ca legislaţia trebuie să aibă un scop legitim, privit din perspectiva convenţiei, şi anume "de a proteja securitatea naţionala şi de a asigura apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor". De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca "societăţile democratice sunt amenintate în zilele noastre de forme foarte complexe de spionaj şi de terorism, astfel încât statul trebuie să fie capabil, pentru a combate eficient aceste ameninţări, sa supravegheze în secret elementele subversive care operează pe teritoriul sau. Ea trebuie deci sa admită ca existenta unor dispoziţii legislative care acorda puteri de supraveghere secreta a corespondentei, a trimiterilor poştale şi a telecomunicatiilor este necesară într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala ori apărarea ordinii şi pentru prevenirea infracţiunilor".

Celelalte cazuri din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorii excepţiei, nu confirma neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate. Într-adevăr, Curtea europeană a statuat în cazul "Malone contra Regatului Unit", 1985, ca şi în cazurile "Kruslin contra Frantei", 1990, şi "Huvig contra Frantei", 1990, ca legea care prevede posibilitatea unor ingerinţe ale autorităţilor publice în viaţa intima, familială şi privată a persoanei ori în secretul corespondentei sale, respectiv restrangerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, trebuie să aibă "suficienta claritate pentru a da individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului" şi să fie accesibila "pentru persoana în cauza, care, în plus, trebuie să poată să-i prevadă consecinţele în privinta sa". Din perspectiva acestor statuari Curtea Constituţională constata ca textele art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală sunt clare şi conţin garanţii corespunzătoare împotriva interpretării şi aplicării lor arbitrare, precum şi ca, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice cetăţean are posibilitatea sa ia cunoştinţa de ele şi sa prevadă consecinţele ce decurg din lege.

Curtea, trecând la examinarea susţinerilor autorilor excepţiei, potrivit cărora dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu permit accesul liber în justiţie printr-o cale de atac împotriva autorizaţiei date de procuror, constata ca nici acestea nu pot fi reţinute. Într-adevăr, posibilitatea atacarii în justiţie a unei măsuri dispuse de procuror în timpul urmăririi penale presupune comunicarea măsurii respective către persoana vizata. Or, după cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul "Klass şi alţii contra Germaniei", 1978, "faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii [...] nu ar putea fi incompatibil cu art. 8, întrucât tocmai aceasta abţinere este aceea care asigura eficienta măsurii".

De altfel, legislaţia procedurala penală română asigura controlul prin justiţie şi în acest domeniu. Instanţa de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de proba înregistrări ale convorbirilor sau înregistrări de imagini are datoria sa examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală, orice persoană care se considera lezata în drepturile sau interesele sale prin actele sau măsurile luate ori dispuse de procuror poate introduce plângere pe cale ierarhica în sistemul organelor Ministerului Public. În plus, pe baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, referitoare la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, s-a deschis calea acţiunii în justiţie pentru persoana nemultumita de modul de soluţionare a plângerii sale în cadrul ierarhiei organelor Ministerului Public, în cauzele care nu ajung în faţa instanţelor de judecată, făcându-se aplicarea în mod direct a prevederilor art. 21 din Constituţie.

În sfârşit, Curtea analizează solicitarea formulată de apărătorii unora dintre autorii excepţiei, cu ocazia dezbaterii cauzei la Curtea Constituţională, în sensul de a se extinde controlul de constituţionalitate, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi asupra dispoziţiilor art. 119 alin. 2 din Codul de procedură penală, întrucât nici un institut de specialitate din ţara nu are în prezent dotarea tehnica necesară pentru a putea efectua expertizarea înregistrărilor audio sau video, în special expertizarea autenticităţii vocii. Sub acest aspect Curtea constata ca o asemenea cerere nu poate fi primită din trei motive. În primul rând, pentru ca, în conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi cu cele ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţiile de neconstituţionalitate a unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii ale acestora pot fi ridicate doar în faţa instanţelor de judecată, iar nu şi direct în faţa Curţii Constituţionale. În al doilea rând, pentru ca extinderea controlului de constituţionalitate, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, se poate face doar în cazul admiterii excepţiei ridicate în faţa unei instanţe de judecată, Curtea Constituţională urmând a se "pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", iar în cauza de faţa excepţia de neconstituţionalitate nu este admisă nici cu privire la textele de lege criticate prin sesizare. În al treilea rând, Curtea retine ca existenta sau inexistenta dotărilor tehnice, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea efectuării unei expertizari concludente sunt probleme care vizează modul de punere în aplicare a prevederilor legale, iar nu constituţionalitatea acestora. De altfel, instanţa de judecată, la cererea oricăreia dintre părţi sau din oficiu, poate dispune expertizarea înregistrărilor, iar în funcţie de pertinenta concluziilor expertizei apreciază dacă şi în ce măsura înregistrările vor fi admise ca mijloc de proba pentru soluţionarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 21, 26, 28, 49, al art. 58 alin. (2), al art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 2 alin. (3), al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, ridicată în Dosarul nr. 20/1999 al Curţii Militare de Apel de Gheorghe Trutulescu, Ioan Suciu, Catalin Tanase, Constantin Minea, Liviu Constantin Lazar, Silviu Dimitrie Eftimie, Gabriel Negoescu, Dumitru Popescu, Valentin Vasilescu, Marian Chiata, Zenobie Ioan Aldulescu, Bogdan Corin Aldulescu, Stelian Gheorghe, Daniela Nicoleta Negoescu, Sorin Cristian Rosca, Ştefan Andreias, Chahin Nizar, Hitam Silim şi Jamal Al Atm.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 februarie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu