Strategie naţională din 29 iunie 2022

Publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 653 bis din 30 iunie 2022

Anexă

!image

MINISTERUL DEZVOLTĂRII, LUCRĂRILOR PUBLICE ȘI ADMINISTRAȚIEI

Strategia Națională a Locuirii

!image

pentru perioada 2022-2050

!image

Iunie 2022

!image

STRATEGIA NAȚIONALĂ A LOCUIRII PENTRU PERIOADA 2022-2050

!image

CUPRINS

Capitolul IContext General

Introducere. Viziunea strategică

Priorități, politicile și cadrul legal existente

Politici și priorități existente în documente strategice la nivel național și internațional

Cadrul normativ și instituțional actual

Programe derulate în domeniul locuirii Capitolul II: Analiza contextului și definirea problemei

Prezentarea generală a caracteristicilor locuirii în România

Principalele provocări

Capitolul IIIScopul, obiectivele generale și specifice ale Strategiei Naționale a Locuirii

Scopul Strategiei Naționale a Locuirii

Principii generale

Obiective, direcții de acțiune și măsuri Capitolul IV: Rezultate și indicatori

Rezultate așteptate

Indicatori de monitorizare a implementării Strategiei Naționale a Locuirii Capitolul V: Monitorizare și evaluare

Structura de guvernanță

Etape ulterioare

Capitolul VIImplicații bugetare și juridice

Implicațiile bugetare și sursele de finanțare

Implicațiile asupra cadrului juridic Anexă. Planul de acțiune 2022 – 2027

Cadrul operațional al Strategiei Naționale a Locuirii – de la provocări la obiective

Lista figurilor și tabelelor:

Figura 1. Rata supraaglomerării conform nivelului de urbanizare, 2019

Figura 2. Locuințele în funcție de anul construirii (% total locuințe 1990) și numărul de persoane din locuință în anul 1990

Figura 3. Fondul de locuințe în funcție de perioada construirii

Figura 4. Evoluția lungimii rețelei simple de distribuție a apei potabile (km) Figura 5. Evoluția cursului Euro

Figura 6. Volumul creditului (2007-2021)

Figura 7. Creșterea anuală a stocului de credite acordate sectorului real și ponderea creditelor în valută

Figura 8. Tranzacții vs Ipoteci unități individuale

Figura 9. Indicele prețurilor proprietăților rezidențiale* Figura 10. Evoluția prețurilor față de trimestrul anterior Figura 11. Venituri totale medii lunare ale gospodăriilor

Figura 12. Unități administrativ-teritoriale în care au fost înregistrate cereri pentru locuințe Figura 12. Comunități marginalizate și așezări informale

Figura 13. Orașul de 15 minute

Tabelul 1. Date generale privind populația și locuințele, la recensăminte Tabelul 2. Situația locuințelor din condominii, pe forme de proprietate Tabelul 3. Clasificarea locuințelor în funcție de numărul de persoane Tabelul 4. Locuințele, conform numărului de persoane din gospodării Tabelul 5. Unități de locuințe convenționale

Tabelul 6. Stocul și nevoia de locuințe publice estimată pe baza solicitărilor înregistrate la nivel UAT (total)

Tabelul 7. Nevoia de locuințe publice conform documentelor aprobate la nivel local

!image

Capitolul IContext General

!image

Introducere. Viziunea strategică

Locuirea este o provocare majoră pentru dezvoltarea României și necesită o abordare integrată care să țină cont de impactul economic, social și de mediu al măsurilor adoptate.

Obiectivele și măsurile strategiei, în special cele privind incluziunea socială, îmbunătățirea accesibilității locuirii, tranziția verde, dezvoltarea unui cadru instituțional adecvat importanței și necesităților domeniului, se aliniază principiilor și recomandărilor Declarației ministeriale de la Nisa (2022). Aceasta a fost adoptată în cadrul Conferinței ministeriale organizată de Președinția franceză a Consiliului Uniunii Europene, în lumina noilor provocări reprezentate de accelerarea schimbărilor climatice, criza sanitară și intensificarea procesului de urbanizare.

În cadrul Declarației este subliniată necesitatea adaptării politicilor naționale ale locuirii pentru a face față acestor provocări care accentuează vulnerabilitatea domeniului în termeni de: dificultate a accesului la locuire la costuri suportabile, sărăcie energetică, alături de aspectele mai generale privind eficiența energetică în sectorul rezidențial și economia circulară. Totodată, aplicarea obiectivelor și măsurilor Strategiei Naționale a Locuirii trebuie să aibă în vedere schimbarea, în contextul pandemiei de Covid-19, a relațiilor dintre locuință, locul de muncă și condițiile de viață, oferind soluții pentru deprivarea severă de locuire a celor mai vulnerabile grupuri, în acord cu Pilonul European al Drepturilor Sociale, care vizează locuire și asistență pentru persoanele fără adăpost.

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă prevede până în orizontul 2030 accesul tuturor la locuință la un cost accesibil și reabilitarea cartierelor marginalizate. În calitate de stat membru al Organizației Națiunilor Unite, România și-a exprimat adeziunea la obiectivele celor două agende globale: Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă și Noua Agendă Urbană. Noua Agendă Urbană reprezintă instrumentul prin care Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă și cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă ale acesteia sunt operaționalizate la nivelul orașelor, astfel încât zonele urbane să ofere oportunități de dezvoltare și condiții optime de viață locuitorilor acestora. Toate cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030 au o dimensiune urbană, în timp ce Obiectivul de Dezvoltare Durabilă 11 este dedicat în totalitate orașelor și creșterii durabile, stabilind următoarea direcție: „orașele și așezările omenești să devină incluzive, sigure, reziliente și durabile”. Astfel, atingerea acestui obiectiv necesită corelarea politicilor de planificare urbană și a celor din domeniul locuirii pentru dezvoltarea unor orașe și comunități sustenabile, prin transformarea lor în locuri incluzive, sigure și reziliente.

Viziunea comună a documentelor menționate este aceea de a promova incluziunea şi accesul tuturor, fără nicio discriminare de vreun fel, la așezări umane și locuințe sigure, sănătoase, accesibile, la un preț rezonabil, reziliente şi durabile, pentru a stimula prosperitatea şi calitatea vieții şi implicit a locuirii pentru toți. Factorii de decizie se confruntă, de asemenea, cu provocarea elaborării unor politici integrate, în contextul în care elaborarea și implementarea politicilor privind locuirea sunt fragmentate între ministere și niveluri de guvernare. Aceasta reprezintă, pe de o parte, o reflectare a numeroaselor implicații ale locuirii atât asupra indivizilor, cât și asupra economiei, iar pe de altă parte fragmentarea în elaborarea politicilor sectoriale cu impact asupra locuirii determină existența unor situații și categorii de nevoi și probleme care pot rămâne insuficient acoperite.

Aceste elemente fac din locuire un domeniu de politici complex, care necesită o abordare interdisciplinară și cooperare intersectorială pentru a răspunde provocării de a oferi locuințe durabile. România prezintă un dezechilibru persistent între cererea și oferta de locuințe, cu supraaglomerare în marile centre urbane care se confruntă cu creșterea costurilor locuințelor și cu expansiunea urbană accelerată, în timp ce orașele mici și mijlocii pierd populație și trebuie să identifice metode pentru utilizarea unui surplus de locuințe vacante.

În ansamblu, sectorul locuințelor din România înregistrează inegalități semnificative și provocări importante în asigurarea accesului la locuințe în contextul dezechilibrelor înregistrate între cererea și oferta de locuințe pe piața liberă. Toate aglomerările urbane includ insule de sărăcie, comunități segregate spațial afectate de deprivare de locuire, ocupare a forței de muncă scăzută și nivel de educație redus. Lipsa condițiilor de locuire adecvate este strâns legată de gospodăriile sărace care trăiesc în condiții precare și care sunt împovărate de cheltuielile pentru locuință. Grupurile cu venituri mici sunt din ce în ce mai excluse de pe piețele imobiliare din orașele mai mari, având în vedere alternativele limitate de acces la locuințe la costuri suportabile.

România este țara europeană cu cea mai mare rată a deprivării severe de locuire – ceea ce înseamnă cel mai scăzut nivel de acces al populației la locuințe. Grupurile sărace și marginalizate, atât în zonele urbane, cât și în cele rurale, se confruntă cu provocări legate de condițiile inadecvate de locuire, acoperirea insuficientă cu servicii și dotări tehnico-edilitare și lipsa siguranței ocupării, în special în cazul așezărilor informale. Cu toate acestea, nu toți cei care au dificultăți în accesarea unei locuințe adecvate sunt concentrați spațial, ceea ce indică faptul că politicile de locuire trebuie, pe de o parte, să vizeze anumite teritorii, și pe de altă parte să răspundă nevoilor specifice diferitelor categorii de grupuri vulnerabile.

Legislația din România definește locuința convenabilă ca tipul de locuință care „prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerința utilizatorului și caracteristicile locuinței, la un moment dat, acoperă necesitățile esențiale de odihnă, preparare a hranei, educație și igienă, asigurând exigențele minimale stabilite” potrivit Legii locuinței nr. 114/1996 republictă, cu modificările și completările ulterioare. Încercând o mai bună relaționare a locuirii de contextul mai larg al calității vieții, care nu se limitează exclusiv la satisfacerea necesităților și exigențelor cuprinse în această definiție, în cadrul acestei strategii este utilizată sintagma „locuință adecvată”. Aceasta are sensul de locuință care îndeplinește următoarele caracteristici: securitate, acoperirea nevoilor de bază, utilități și infrastructură, cost echitabil, incluzivitate, accesibilitate, identitate, valori și principii1. Termenul este concordant cu decizia E/C.12/ROU/Q/6 din 15.11.2021, a Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite, pe baza propunerilor Comitetului pentru Drepturi Economice, Sociale și Culturale, prin care dreptul la locuință adecvată a fost inclus pe lista problemelor ce trebuie monitorizate în România.

Având în vedere problemele privind stocul de locuințe existent în România, riscul seismic, procesul de tranziție către un sector rezidențial cu emisii scăzute de gaze cu efect de seră, criza energetică, este necesară intensificarea acțiunilor de renovare a fondului de locuințe și implementarea unor programe de regenerare urbană pentru a crește calitatea locuirii.

Urmărind corelarea cu principalele documente strategice de la nivel european și național, precum și pentru a răspunde la provocările cu care se confruntă domeniul locuirii în România, a fost

!image

1 UN Habitat (2017), The Human Rights – Based Approach to Housing and Slum Upgrading

elaborată Strategia Națională a Locuirii pentru perioada 2022-2050, care este structurată pe următorii piloni:

Locuire incluzivă;

Locuire accesibilă și servicii publice de calitate;

Tranziția verde - Locuire sigură și durabilă;

Întărirea capacității administrative.

Planul de acțiune al Strategiei Naționale a Locuirii pentru perioada 2022-2050 vizează perioada 2022-2027, urmând a fi reactualizat pentru fiecare perioada corespunzătoare Cadrului financiar multianual al UE.

Viziunea Strategiei Naționale a Locuirii este:

Implicarea tuturor actorilor relevanți în asigurarea și promovarea locuirii accesibile, incluzive, adecvate, durabile și reziliente, care contribuie la îmbunătățirea calității vieții.

În procesul de elaborare a Strategiei Naționale a Locuirii au fost utilizate rezultatele următoarelor proiecte:

Proiectul de Strategie Națională a Locuirii, orizont 2030.

„Coordonarea și selecția eficientă și transparentă a proiectelor de infrastructură finanțate din instrumente structurale și de la bugetul de stat pentru perioada 2014 - 2020”2.

„Elaborarea politicii urbane ca instrument de consolidare a capacității administrative și de planificare strategică a zonelor urbane din România” (SIPOCA 711), derulat de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Aadministrației (MDLPA) și Banca Mondială în cadrul unui parteneriat de asistență tehnică și cofinanțat din Fondul Social European (FSE), prin Programul Operațional Capacitate Administrativă (POCA) 2014 – 20203.

Priorități, politicile și cadrul legal existente

Politici și priorități existente în documente strategice la nivel național și internațional

Documente strategice la nivel național

Politica Urbană a României (PUR, 2021-2035) – în curs de aprobare

Politica Urbană a României reprezintă o strategie integrată și coordonată la nivel național și local pentru a ghida dezvoltarea urbană durabilă, inclusiv creșterea, și pentru a controla expansiunea urbană necontrolată. O atenție deosebită este acordată coerenței formei urbane a orașelor,

!image

2 Proiect derulat în perioada 01.04.2014 – 31.12.2015, finanțat prin intermediul Programului Operațional Asistență Tehnică 2007 – 2013 - Cod SMIS 48659. Ca parte a proiectului au fost realizate analize şi recomandări în vederea fundamentării Strategiei Naţionale a Locuirii, demers realizat cu sprijinul Băncii Mondiale, care a elaborat trei rapoarte de analiză privind locuirea, respectiv: „Către o strategie naţională a locuirii”, „Coordonarea fondurilor guvernamentale cu fondurile europene”, „Prioritizarea programelor şi proiectelor”.

3 Banca Mondială (2021), Livrabilul 3 – Contribuții la Politica Urbană a României.

valorificării terenurilor virane, densificării și regenerării, ca forme de creștere rezilientă. Politica Urbană va stabili o agendă comună a autorităților publice de la nivel central și local pentru îmbunătățirea cadrului de dezvoltare urbană, prin furnizarea unui set de măsuri coerente și prin coordonarea și corelarea domeniilor sectoriale și a diferiților actori.

Obiectivele de politică, precum și măsurile asociate lor au scopul de a face orașele: (a) verzi și reziliente; (b) competitive și productive; (c) juste și incluzive și (d) bine guvernate. În domeniul locuirii, obiectivele politicii urbane urmăresc îmbunătățirea accesului la locuințe și utilități publice de calitate.

Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României (2030)

În cadrul Obiectivului de Dezvoltare Durabilă 11 (ODD 11) – „Dezvoltarea oraşelor şi a aşezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente şi durabile” se menționează, printre problemele identificate în crearea comunităților durabile, calitatea slabă a fondului imobiliar existent, numărul mare de clădiri vulnerabile la riscul seismic, locuințe inadecvate pentru grupurile sărace și vulnerabile, ineficiența pieței de locuințe și cadrul legal și instituțional. Astfel, una dintre țintele propuse pentru anul 2030 vizează asigurarea accesului la condiții de locuire adecvate pentru toți cetățenii.

Strategia Națională de Renovare pe Termen Lung (SNRTL) pentru sprijinirea renovării parcului național de clădiri rezidențiale și nerezidențiale, atât publice, cât și private, și transformarea sa treptată într-un parc imobiliar cu un nivel ridicat de eficiență energetică și decarbonat până în 2050

Implementarea SNRTL include trei măsuri complementare pentru integrarea riscului seismic în investițiile în eficiență energetică:

(i)expertize structurale și inspecții tehnice care trebuie efectuate asupra clădirilor, cu determinarea măsurilor relevante pentru siguranța structurală a clădirilor înainte de renovări majore de eficiență energetică;

(ii)analiza cost-beneficiu pentru clădirile vulnerabile, comparând cel puțin două alternative obligatorii - renovarea clădirii la nivelul clădirii cu energie aproape zero (nZEB), împreună cu măsuri de creștere a siguranței seismice, sau demolarea și construirea unei clădiri noi ca alternativă viabilă în programele de reducere a riscului seismic, conform cu cerințele nZEB; și (iii) măsuri obligatorii de creștere a siguranței seismice a clădirilor pe baza rezultatelor analizei cost-beneficiu de mai sus. Strategia Națională de Reducere a Riscului Seismic (SNRRS) a adoptat o serie de indicatori din SNRTL pentru a cuantifica contribuția intervențiilor de reducere a riscului seismic, la îmbunătățirea eficienței energetice a fondului construit.

Strategia Națională de Reducere a Riscului Seismic

Strategia stabilește obiectivele și acțiunile pe termen scurt, mediu și lung pentru reducerea riscului seismic la nivelul clădirilor în România până în anul 2050, armonizând aceste obiective cu țintele relevante în vederea creșterii rezilienței la dezastre sau la schimbări climatice.

Obiectivele strategiei sunt:

reducerea riscului seismic la nivel național, prin salvarea de vieți, protejarea bunurilor și reducerea prejudiciilor materiale, prin investiții prioritizate și eficiente;

asigurarea de beneficii asociate privind îmbunătățirea sustenabilității și funcționalității fondului construit, respectiv pentru îmbunătățirea incluziunii sociale;

creșterea rezilienței, se realizează prin integrarea aspectelor de risc seismic în planificarea teritorială și sectorială și asigurarea proceselor de redresare și reconstrucție;

creșterea gradului de conștientizare a publicului cu privire la riscul seismic și promovarea participării și a acțiunii incluzive la implementarea măsurilor de reducere a riscurilor.

Strategia națională privind protejarea monumentelor istorice 2022-2032

Strategia vizează fondul construit istoric, susceptibil de a purta valori de patrimoniu, patrimoniul cultural imobil, precum și diferite niveluri de abordare a acestuia. Obiectivele generale ale strategiei urmăresc:

gestiunea integrată și durabilă a datelor privind monumentele istorice și patrimoniul cultural imobil;

optimizarea raportului dintre resursele alocate și nevoile de gestiune, protejare și valorificare a monumentelor istorice și patrimoniului cultural imobil;

stabilirea măsurilor de punere în aplicare a legislației în domeniul protejării monumentelor istorice și patrimoniului cultural imobil;

crearea și consolidarea unui sistem performant de educare, formare, cercetare și inovare;

creșterea accesibilității publicului larg la monumentele istorice și patrimoniul cultural imobil

dezvoltarea durabilă a României recurgând la patrimoniul cultural imobil ca resursă;

stabilirea și adoptarea unor principii și criterii de intervenție.

Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2022-2027

Prin obiectivele Strategiei naționale privind incluziunea socială și reducerea sărăciei și Planul de acțiune pentru perioada 2022-2027 se urmărește reducerea numărului persoanelor expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială cu cel puțin 7%, până în anul 2027 față de anul 2020. Strategia prevede măsuri de combatere a sărăciei, dreptul la asistență socială, accesul la servicii de interes public general, oportunitatea de participare socială și economică a grupurilor vulnerabile, din perspectiva respectării drepturilor omului, precum și măsuri de redresare și reziliență în sistemul de servicii sociale, în contextul pandemiei Covid-19 sau al altor situații speciale.

În domeniul locuirii, Strategia prevede investiții și reforme pentru locuințe și servicii de bază adecvate, sigure, într-un mediu sănătos și la prețuri accesibile. Astfel, se are în vedere:

Creșterea accesului la locuințe adecvate pentru categoriile de persoane, în special pentru tineri și alte grupuri vulnerabile, precum și persoanele care trăiesc în așezări informale;

Stabilirea de criterii la nivel național pentru acordarea de locuințe sociale;

Creșterea calității condițiilor de locuire pentru categoriile cu venituri reduse și vulnerabile;

Acțiuni integrate de reducere a inegalităților teritoriale și integrarea comunităților marginalizate din zonele rurale;

Reducerea fenomenului de segregare spațială rezidențială.

Strategia națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități „O Românie echitabilă 2022-2027” și Planul operațional privind implementarea Strategiei

Documentul adoptat urmărește stimularea participării active a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa în comunitate, creşterea gradului de conștientizare asupra nevoilor comunităţii, precum şi a vizibilităţii în societate, aspecte care să conducă la îmbunătățirea calităţii vieţii şi la creșterea gradului de ocupare în rândul acestor persoane.

Strategia are ca obiectiv asigurarea participării depline și efective a persoanelor cu dizabilități, bazată pe libertatea de decizie, în toate domeniile vieții și într-un mediu accesibil și rezilient și prevede opt domenii prioritare: accesibilitate și mobilitate; protecția efectivă a drepturilor persoanelor cu dizabilități; ocupare; protecție socială, inclusiv abilitare/reabilitare; viață independentă și integrare în comunitate, inclusiv accesul la servicii publice; educație; sănătate și participare politică și publică.

Strategia privind incluziunea socială a persoanelor fără adăpost 2021-2027 - Politică publică națională care vizează persoanele fără adăpost - proiect de strategie

Fenomenul persoanelor fără adăpost și al deprivării severe de locuire există în toate țările europene. În etapa de analiză pentru elaborarea strategiei a fost evidențiat faptul că România, până la acest moment nu a raportat nici un sprijin politic sau societal pentru programul „Locuințe înainte de toate (engl. Housing first)”4. Nu au fost identificate inițiative, chiar și singulare de implementare a acțiunilor/programelor de tip locuință înainte de toate (housing first).

Obiectivul general al politicii publice este „asigurarea incluziunii sociale a persoanelor fără adăpost în vederea prevenirii și combaterii riscului de sărăcie a acestora”. Luând în considerare particularitățile specifice acestui grup vulnerabil, asigurarea incluziunii sociale a persoanelor fără adăpost se poate realiza prin acțiuni precum asigurarea accesului la servicii sociale, de ocupare, locuință, servicii medicale specializate, care converg către prevenirea și combaterea riscului de sărăcie.

Strategia naţională pentru promovarea îmbătrânirii active şi protecţia persoanelor vârstnice 2015-2020 și Planul operațional de acțiuni pentru perioada 2016-2020

Prin elaborarea documentului de strategie, Guvernul îşi propune să îşi concentreze atenţia asupra diminuării disparităţilor regionale, astfel încât să îmbunătăţească situaţia persoanelor vârstnice care necesită sprijin atât în zonele rurale, cât şi în zonele urbane mici, reducând astfel zonele cu o concentrare mare a sărăciei, rata scăzută de ocupare a forţei de muncă, precum şi condiţiile de locuire inadecvate din comunităţile marginalizate care au un ridicat procent de persoane vârstnice ce necesită îngrijire de lungă durată. Aceste obiective vor fi urmărite și în viitoarea strategie națională privind îngrijirea de lungă durată și îmbătrânirea activă pentru perioada 2023-2030, elaborată în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență. În prezent, este în curs de elaborare, la nivelul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale Strategia națională privind îngrijirea de lungă durată și îmbătrânirea activă pentru perioada 2023-2030.

Documente strategice la nivel internațional

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă

!image

4 https://housingfirsteurope.eu/assets/files/2019/10/2019-10-10-HFinEurope_Full-Report2019_final.pdf. Serviciile de locuire de tip Housing First la care face referire prezentul document are în vedere asigurarea accesului rapid la locuințe pentru persoanele fără adăpost.

Reprezintă un program de acţiune globală în domeniul dezvoltării care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Agenda 2030 include 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), reunite informal şi sub denumirea de Obiective Globale. Prin intermediul Obiectivelor Globale, se stabileşte o agendă de acţiune în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030.

Toate cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030 au o dimensiune urbană, însă Obiectivul de Dezvoltare Durabilă 11 este dedicat numai orașelor și creșterii durabile, stabilind următoarea direcție de acțiune: „dezvoltarea oraşelor şi a aşezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente şi durabile”. Totodată, Agenda 2030 propune „eradicarea sărăciei în toate formele sale şi în orice context”.

Pilonul European al Drepturilor Sociale

Cele 20 de principii ale Pilonului European al Drepturilor Sociale reprezintă ghidul către o Europă socială și stabilesc viziunea pentru „cadrul de reguli sociale”. Ele exprimă principii și drepturi esențiale pentru piețele muncii și sistemele de asistență socială care funcționează în Europa. Unele principii reafirmă drepturile deja prezente în acquis-ul Uniunii, iar altele stabilesc obiective clare pentru provocările care decurg din evoluțiile societale, tehnologice și economice.

Documentul menționează faptul că accesul la locuințe la prețuri accesibile reprezintă o preocupare tot mai mare în multe state membre, regiuni și orașe. Numărul de persoane fără adăpost este în creștere în majoritatea statelor membre. Chiar dacă politicile de eliminare a fenomenului persoanelor fără adăpost pot avea succes printr-o abordare locală sau regională, este necesar și un impuls european astfel încât, acest fenomen să fie eliminat la nivelul UE până în 2030. În plus, sărăcia energetică afectează aproape 34 de milioane de europeni care nu își pot permite să-și încălzească locuințele, ceea ce indică lipsa accesului la locuințe de calitate la prețuri accesibile pentru multe familii. Se apreciază că implementarea Pactului Ecologic European, prin Inițiativa Valul Renovării, revizuirea Directivei privind eficiența energetică și orientarea și îndrumarea pentru acțiune locală prin Observatorul UE privind sărăcia energetică, vor contribui la atenuarea sărăciei energetice și creșterea calității locuințelor, în special pentru gospodăriile cu venituri medii și mici.

O parte dintre principiile susținute în document au în vedere:

Incluziunea persoanelor cu dizabilități - dreptul de a le fi asigurat un trai demn, servicii care le permit să participe la piața muncii și în societate, și la un mediu de lucru adaptat nevoilor lor, având în vedere faptul că aceste persoane se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește accesul la serviciile de educație, ocupare, protecție socială, locuire și servicii de sănătate;

Locuință și asistență pentru persoanele fără adăpost - accesul la locuințe sociale sau asistență pentru locuințe de bună calitate va fi asigurat celor aflați în nevoie; persoanele vulnerabile au dreptul la asistență și protecție corespunzătoare împotriva evacuării forțate; furnizarea de adăposturi și servicii adecvate persoanelor fără adăpost pentru a promova incluziunea socială a acestora;

Acces la servicii esențiale - dreptul de a accesa servicii esențiale de bună calitate, inclusiv apă, canalizare, energie, transport, servicii financiare și comunicații digitale.

Valul renovării (Renovation wave)

Obiectivul principal al noii strategii este îmbunătățirea performanței energetice a clădirilor, în următorii zece ani, cel puțin dublarea ratei anuale de renovare energetică a clădirilor rezidențiale și

nerezidențiale și promovarea renovărilor energetice profunde. Potrivit Comisiei Europene, mobilizarea forțelor, la toate nivelurile, către aceste obiective, va duce la 35 de milioane de unități de construcții renovate până în 2030.

Una din componentele strategiei este Inițiativa pentru locuințe accesibile (Affordable housing initiative), care asigură asistență tehnică pentru proiecte locale pentru locuințe sociale și încurajează dezvoltarea urbană durabilă prin acțiuni inovative, transfer de cunoaștere și întărirea capacității administrative.

The New Bauhaus

În contextul Valului Renovării (Renovation Wave) este creat un cadru participativ unde arhitecții, artiștii, studenții, oamenii de știință, inginerii și designerii lucrează împreună pentru a face această viziune o realitate. Noul Bauhaus european dorește a fi o forță motrice pentru a da viață acordului european într-un mod atractiv, inovator și centrat pe om. Este o mișcare bazată pe sustenabilitate, accesibilitate și estetică pentru a aduce acordul european mai aproape de oameni și a face accesibile reciclarea, energiile regenerabile și biodiversitatea.

Agenda Urbană pentru Uniunea Europeană (UE)

Agenda Urbană pentru UE a fost lansată în mai 2016 odată cu Pactul de la Amsterdam și reprezintă o nouă metodă de lucru pe mai multe niveluri de guvernanță care promovează cooperarea între statele membre, orașe, Comisia Europeană și alte părți interesate pentru a stimula creșterea și inovarea în orașele europene, precum și pentru a identifica și aborda cu succes provocările sociale.

În scopul implementării Agendei Urbane pentru UE au fost dezvoltate 14 parteneriate (care cuprind 23 de state membre, inclusiv România prin Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, 96 de orașe și/sau regiuni metropolitane, 10 regiuni, 17 directorate din cadrul Comisiei Europene și 33 de instituții și organizații europene). Parteneriatele acoperă tematici relevante pentru zonele urbane, în cadrul cărora au fost stabilite 114 acțiuni inovative pentru îmbunătățirea cadrului de reglementare, de finanțare și de cunoștințe de la nivel European. Toate aceste acțiuni se află în acest moment în faza de implementare, unele dintre acestea fiind deja finalizate.

Unul dintre parteneriatele Agendei Urbane pentru UE, The Housing Partnership, este dedicat domeniului locuirii. Parteneriatul și-a propus să contribuie la crearea de cunoștințe și de condiții juridice și financiare mai bune pentru orașele din UE, care trebuie să investească în locuințe la prețuri accesibile pentru populația lor. Accentul s-a pus pe abordarea nevoilor de locuințe la prețuri accesibile și pe sprijinirea ofertei de locuințe la prețuri accesibile, inclusiv locuințe publice, sociale, de închiriere, precum și în proprietate la prețuri accesibile.

Noua Cartă de la Leipzig. Puterea transformativă a orașelor pentru binele comun

Luând în considerare provocările globale urgente, cum ar fi schimbările climatice, pierderea biodiversității, deficitul de resurse, fluxurile migratorii, schimbările demografice, pandemiile și economiile în schimbare rapidă, documentul are ca scop urmărirea binelui comun, prin utilizarea puterii transformatoare a orașelor. Printre acestea se numără bunăstarea generală, servicii publice fiabile de interes general, precum și reducerea și prevenirea unor noi forme de inegalități sociale, economice, de mediu și teritoriale.

Atât provocările urbane, cât și măsurile adresate acestora ar trebui să fie concepute la scara spațială corespunzătoare și aplicate printr-un mod coordonat la trei niveluri: cartier, nivel local și la scară funcțională, regională și metropolitană mai largă. Totodată, prin Noua Cartă de la Leipzig este promovată integrarea dimensiunilor sociale, ecologice și economice ale dezvoltării durabile prin cele trei dimensiuni cu privire la orașe: orașul just, orașul verde și orașul productiv.

Având la bază principiile privind abordarea integrată, participare și guvernanța multi-nivel, în cadrul documentului este subliniată nevoia coordonării și modelării infrastructurii, a serviciilor publice și a bunăstării colective care includ: servicii pentru sănătate, asistență socială, educație, cultură, aprovizionare cu apă și energie, gestionarea deșeurilor, transport public, rețele digitale, sisteme de informații și spații publice, precum și infrastructuri verzi-albastre, precum și asigurarea unei locuințe sigure, igienice, accesibile, bine concepute și adecvate.

Printr-o politică activă privind terenurile și amenajarea teritoriului se stabilește:

promovarea cooperării dincolo de frontierele administrative și naționale și coordonarea planificării spațiale în zonele urbane funcționale;

reînnoirea și regenerarea complexă a zonelor urbane; utilizarea terenurilor astfel încât să echilibreze densitatea urbană, prin favorizarea infrastructurii verzi-albastre, creșterea biodiversității urbane și facilitarea dezvoltării urbane neutre din punct de vedere al climei;

proiectarea și gestionarea unor spații publice sigure și accesibile;

asigurarea locuințelor adecvate, sigure, bine concepute și accesibile, pentru a crea cartiere vibrante și mixte din punct de vedere social, evitând politica speculativă privind terenurile;

spații urbane cu utilizare mixtă, pentru a promova noi forme de producție și activitate economică.

Agenda teritorială 2030. Un viitor pentru toate teritoriile

Agenda Teritorială este documentul care a contribuit la orientarea procesului de dezvoltare teritorială, în acord cu principiul coeziunii teritoriale, care a fost inclus în Politica de Coeziune odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona din 2007.

Agenda Teritorială 2030 este construită în jurul a două obiective majore: „Europa echitabilă” (cu trei priorități: dezvoltarea teritorială echilibrată, bazată pe diversitatea teritoriilor; utilizarea zonelor funcționale în reducerea decalajelor regionale și a inegalităților dintre teritorii; integrarea transfrontalieră) și „Europa verde” (acțiunile prioritare incluzând: dezvoltare regională și urbană neutră din punct de vedere climatic; consolidarea economiilor locale și dezvoltarea economiei circulare; creșterea conectivității fizice și digitale a teritoriilor).

Cadrul normativ și instituțional actual

Cadrul juridic care reglementează domeniul locuirii este constituit din Codul administrativ, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările și completările ulterioare, Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 1275/2000 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 962/2001 privind aprobarea

Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv normele de igienă și sănătate publică.

Autoritățile administrației publice centrale. În domeniul locuirii, atribuțiile autorităților administrației publice sunt partajate între autoritățile administrației publice centrale (realizarea cadrului strategic, legislativ și gestionarea programelor de finanțare) și autoritățile administrației publice locale (construirea locuinţelor sociale şi a celorlalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea lor, criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi a utilităţilor locative aflate în proprietatea sau în administrarea acestora).

Astfel, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei (MDLPA) este, printre altele, autoritatea pentru lucrări publice, construcţii, disciplina în construcţii, amenajarea teritoriului, urbanism, arhitectură, locuire, locuinţe, clădiri de locuit, reabilitarea termică a clădirilor, gestiune şi dezvoltare imobiliar-edilitară, dezvoltare regională, coeziune şi dezvoltare teritorială etc.

Totodată, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei realizează promovarea unor programe naţionale care să finanţeze activităţi şi acţiuni necesare asigurării dezvoltării durabile şi echilibrate a teritoriului naţional, întărirea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, protejarea şi promovarea patrimoniului naţional, precum şi creşterea calităţii locuirii în cadrul aşezărilor umane și gestionează domeniul locuirii, locuinţelor şi al clădirilor de locuit, al reabilitării termice şi al eficienţei termice a clădirilor.

Sub autoritatea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației funcționează Agenția Națională pentru Locuințe, instituție prin care sunt derulate programele de locuire reglementate de Legea nr. 152/1998.

În ceea ce privește responsabilitățile în domeniul locuirii pentru grupurile sărace şi marginalizate, acestea revin Guvernului, prin Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (MMSS) care colaborează cu administraţiile locale formate din consiliile judeţene şi consiliile locale și autoritățile administrației publice locale. Acestea din urmă propun și operaționalizează măsurile în domeniul locuirii. Astfel, MDLPA are responsabilitatea de a elabora şi pune în aplicare, împreună cu autoritățile administrației publice locale, strategii, politici şi programe în domeniul planificării urbane şi regionale, locuirii, infrastructurii şi dezvoltării locale. MMSS, atât în mod direct, cât şi prin structuri teritoriale, întocmeşte, aprobă şi coordonează metodologic implementarea politicilor de asistenţă socială adresate grupurilor vulnerabile. Cu toate acestea, abordarea faţă de grupurile vulnerabile este diferită, deşi obiectivele naţionale generale sunt aceleaşi. MDLPA gestionează programe de investiţii în infrastructură, în timp ce MMSS gestionează beneficiile de asistenţă socială şi serviciile sociale pentru grupurile vulnerabile. MMSS gestionează implementarea Programului anual pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții și reparații capitale pentru serviciile sociale de tip centre de zi și rezidențiale, în baza Hotărârii Guvernului nr. 973/2012. De asemenea, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse a preluat de la MMSS responsabilitățile legate de gestionarea domeniului serviciilor sociale pentru victimele violenței domestice și a serviciilor sociale pentru copii și familii cu copii.

Autoritățile administrației publice locale. În conformitate cu prevederile Codului administrativ, în exercitarea atribuţiilor sale, consiliul local asigură, potrivit competenţei sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind locuinţele

sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa. Totodată, în exercitarea atribuţiilor sale, consiliul local aprobă construirea locuinţelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi a unităţilor locative aflate în proprietatea sau în administrarea sa.

Din legislația specială în domeniul locuirii, remarcăm faptul că autoritățile administrației publice locale au un rol esențial în ceea ce privește stabilirea nevoii de locuințe la nivel local, finanțarea construcției de locuințe, administrarea fondului de locuințe, precum și înscrierea unităților administrativ-teritoriale în programele de construcție, reabilitare sau consolidare a locuințelor, derulate de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației.

Programe derulate în domeniul locuirii

Programul de construcții de locuințe sociale conform legii nr. 114/1996

Scopul acestui program este construirea de locuinţe sociale – locuinţe cu chirie subvenționată, destinate unor categorii de persoane defavorizate prevăzute de lege, cărora nivelul de existență nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei. Obiectivul ce se doreşte a fi atins este asigurarea unor condiţii de locuit decente pentru categoriile sociale dezavantajate. Promovarea investiţiilor de locuinţe sociale reprezintă, conform legii, sarcina autorităţilor publice locale.

Finanţarea locuinţelor sociale se asigură din bugetele locale, în limitele prevederilor bugetare aprobate anual, ale consiliilor locale. Statul sprijină construcţia de locuinţe sociale prin programul multianual de construcţii de locuinţe sociale prin care transferă sume de la bugetul de stat, în limita creditelor de angajament şi a creditelor bugetare aprobate anual cu această destinaţie şi a estimărilor pentru următorii 3 ani, prevăzute în legea bugetară anuală, Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei. Locuinţele sociale realizate potrivit Legii nr. 114/1996 nu pot fi vândute.

Au acces la locuinţă socială, în vederea închirierii, familiile sau persoanele cu un venit mediu net lunar pe persoană, realizat în ultimele 12 luni, sub nivelul câştigului salarial mediu net lunar pe total economie, comunicat de Institutul Naţional de Statistică în ultimul Buletin statistic anterior lunii în care se analizează cererea, precum şi anterior lunii în care se repartizează locuinţa. Nu pot beneficia de locuinţe sociale persoanele sau familiile care: deţin în proprietate o locuinţă; au înstrăinat o locuinţă după data de 1 ianuarie 1990; au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea unei locuinţe; deţin, în calitate de chiriaş, o altă locuinţă din fondul locativ de stat.

În perioada 2007-2022, prin programul de construcții de locuințe sociale finanțat prin MDLPA conform Legii nr. 114/1996 au fost finalizate 90 de blocuri de locuințe sociale însumând 3.911 locuințe sociale la nivel național.

Programul de construcții de locuințe de necesitate conform legii nr. 114/1996

Locuinţa de necesitate se finanţează şi se realizează în condiţiile stabilite pentru locuinţa socială, iar acestea se închiriază temporar persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari.

În cazuri de extremă urgenţă, consiliile locale pot declara drept locuinţe de necesitate locuinţele libere aflate în fondul de locuinţe sociale, iar locuinţele de necesitate libere se pot constitui temporar ca fond de locuinţe sociale.

Programul de construcții de locuințe sociale destinate chiriașilor evacuați din casele naționalizate

Situaţia extraordinară prevăzută la art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, se motivează prin necesitatea stringentă de asigurare a unui cadru adecvat pentru asigurarea locuinţelor pentru chiriaşii din imobile naţionalizate care, prin efectul legii sau datorită unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt obligaţi să părăsească locuinţele pe care le deţin în prezent, având în vedere retrocedarea în natură a proprietăţilor preluate abuziv de către stat. Fondul de locuinţe destinate închirierii persoanelor şi/sau familiilor evacuate sau care urmează a fi evacuate din locuinţele retrocedate în natură foştilor proprietari se constituie din locuințe construite prin Programul de construcţii de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii derulat prin ANL sau locuințe construite în baza Legii locuinței nr. 114/1996, cu modificările și completările ulterioare, de către consiliile locale din acele unităţi administrativ-teritoriale care au înregistrat cereri formulate de către persoanele îndreptăţite, respectiv de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Finanţarea programului multianual de investiţii în construcţia de locuinţe sociale, conform OUG nr. 74/2007, se asigură din transferuri de la bugetul de stat, în limita creditelor de angajament şi a creditelor bugetare aprobate anual cu această destinaţie şi a estimărilor pentru următorii 3 ani, prevăzute în legea bugetară anuală, Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, din bugetele locale în limita sumei prevăzute cu această destinaţie, precum şi din donaţii şi contribuţii de la persoane fizice şi juridice, efectuate conform prevederilor legale în vigoare.

În perioada 2009-2021 au fost finanțate, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2007 privind asigurarea fondului de locuinţe sociale destinate chiriaşilor evacuaţi sau care urmează a fi evacuaţi din locuinţele retrocedate foştilor proprietari, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 84/2008, cu modificările și completările ulterioare, un număr de 263 de blocuri de locuințe cu un total de 12.796 locuințe individuale și au fost finalizate 69 de blocuri, însumând 2.969 de locuințe individuale.

Programul de construcții de locuințe pentru tineri, destinate închirierii, derulat prin Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) - inclusiv cele construite şi destinate în mod exclusiv închirierii tinerilor specialişti din învăţământ sau sănătate

Scopul programului, reglementat de Legea nr. 152/1998, îl reprezintă construirea de locuințe cu chirie, destinate tinerilor cărora sursele de venit nu le permit achiziționarea unei locuințe în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței și asigurarea stabilității tinerilor specialiști, prin crearea unor condiții de locuit convenabile.

Beneficiarii programului sunt persoane majore cu vârsta de până la 35 de ani la data depunerii cererii pentru repartizarea unei locuinţe construite prin programele ANL, destinate închirierii, şi care pot primi repartiţii în cel mult 60 de luni de la împlinirea acestei vârste, precum și specialiştii din învăţământ şi din sănătate, persoane majore care pot depune cereri pentru repartizarea unei locuinţe, destinate închirierii, în mod exclusiv specialiştilor din sănătate şi/sau învăţământ, indiferent de vârstă, dacă sunt angajaţi ai unităţilor din domeniile respective aflate pe raza unităţii administrativ-teritoriale în care sunt amplasate locuinţele şi care nu deţin o locuinţă în proprietate pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective.

Finanţarea multianuală a obiectivelor de investiţii propuse la finanţare prin programele multianuale se efectuează în limita creditelor de angajament aprobate şi a creditelor bugetare aprobate şi/sau estimate pentru anii ulteriori cu această destinaţie în bugetul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei prin legea bugetară anuală, care se înscriu cumulat pentru toată perioada de finanţare, pe o perioadă de maximum 4 ani. Alocaţiile de la bugetul de stat pentru constituirea resurselor ANL, stabilite în condiţiile legii, se cuprind în bugetul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei.

Terenurile destinate construirii de locuinţe prin ANL pot fi proprietate publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice. Terenurile proprietate publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale se preiau de ANL în folosinţă gratuită, în condiţiile legii, pe perioada realizării investiţiilor, iar terenurile destinate construcţiei de locuinţe cu chirie prin atragerea capitalului privat se preiau de ANL în folosinţă gratuită pe toată durata de existenţă a construcţiei.

Programul de construcții de locuințe prin credit ipotecar, derulat prin ANL

Un alt obiectiv al Agenției Naționale pentru Locuințe, conform Legii nr. 152/1998, îl reprezintă iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. Resursele de finanţare în construcţia de locuinţe cu credit ipotecar care se realizează prin programele ANL se constituie din sursele proprii ale beneficiarilor şi/sau din credite ipotecare acordate acestora de instituţii financiare autorizate potrivit legii. În cazul în care autorităţile administraţiei publice locale sunt de acord şi hotărăsc prelungirea acordării dreptului de folosinţă gratuită a terenurilor către ANL, dar pentru dezvoltarea de către agenţie a unor programe de construcţii de locuinţe prin credit ipotecar, proiectele de execuţie realizate cu finanţare din surse bugetare se valorifică în cadrul acestor programe, iar sumele rezultate se virează de ANL la bugetul de stat.

Programul de construcții de locuințe de serviciu, derulat prin ANL

Are în vedere construcția de locuințe destinate funcționarilor publici, precum și angajaților din instituțiile publice centrale și locale. Aceste locuințe de serviciu fac obiectul proprietății publice a unității administrativ-teritoriale și sunt administrate de instituțiile publice care au solicitat realizarea acestora, în condițiile legii. Locuințele de serviciu nu se vând.

Programul de construcții de locuințe sociale pentru comunitățile de romi, derulat prin ANL

Reprezintă o componentă experimentală a programului de incluziune socială în România pentru îmbunătățirea accesului comunităților de romi la o locuință decentă, având în vedere implementarea unor proiecte pentru construcția a 300 de locuințe sociale în cele 8 regiuni de

dezvoltare ale României, în locurile stabilite de MDLPA împreună cu autoritățile administrației publice locale și cu Agenția Națională pentru Romi.

Programul național privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe

Realizarea lucrărilor de intervenţie stabilite prin program are drept scop creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe, respectiv reducerea consumurilor energetice pentru încălzirea apartamentelor, în condiţiile asigurării şi menţinerii climatului termic interior, precum şi ameliorarea aspectului urbanistic al localităţilor. Creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe are drept scop reducerea consumurilor energetice din surse convenţionale, diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră şi introducerea, după caz, a unor surse alternative de producere a energiei. Programul privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe are în vedere lucrările de intervenţie pentru creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe construite după proiecte elaborate până la 31 decembrie 2005, precum şi etapele necesare realizării lucrărilor, modul de finanţare a acestora şi obligaţiile şi răspunderile autorităţilor administraţiei publice şi asociaţiilor de proprietari.

Autorităţile administraţiei publice locale pot finanţa din bugetele locale, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinaţie, lucrări de intervenţie pentru creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe şi/sau a clădirilor rezidenţiale, în cadrul unor scheme de finanţare, fără ca, în acest scop, să se aloce fonduri de la bugetul de stat şi/sau fonduri comunitare structurale ori de coeziune.

Totodată, finanţarea executării lucrărilor de intervenţie se asigură astfel: 60% din alocaţii de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei; 40% din fonduri aprobate anual cu această destinaţie în bugetele locale şi/sau din alte surse legal constituite, precum şi din fondul de reparaţii al asociaţiilor de proprietari şi/sau din alte surse legal constituite. Cota de contribuţie proprie a autorităţilor administraţiei publice locale se stabileşte pe baza unor criterii socio-economice, în limita unei cote de maximum 30% din valoarea executării lucrărilor de intervenţie prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2009 privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 158/2011, cu modificările și completările ulterioare, şi se aprobă prin hotărâre a consiliilor locale, respectiv ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz. Cota de contribuţie a asociaţiei de proprietari nu poate fi mai mică de 10% din valoarea executării lucrărilor de intervenţie şi se asigură de către aceasta pe durata executării lucrărilor de intervenţie, în baza situaţiilor de lucrări.

Prin programul naţional multianual privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe se finanţează, din alocaţii de la bugetul de stat, executarea lucrărilor de intervenţie pentru: blocurile de locuinţe în care sunt înfiinţate asociaţii de proprietari pentru apartamentele cu destinaţia de locuinţă aflate în proprietatea persoanelor fizice, inclusiv pentru apartamentele aflate în proprietatea persoanelor fizice declarate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ca sedii sociale de firmă care nu desfăşoară activitate economică şi au destinaţia de locuinţă; locuinţe sociale şi celelalte unităţi locative, aflate în proprietatea/administrarea consiliului local, indiferent dacă sunt amplasate în blocuri de locuinţe sau sunt locuinţe unifamiliale; locuinţe unifamiliale aflate în proprietatea persoanelor fizice, inclusiv pentru locuinţe unifamiliale aflate în proprietatea persoanelor fizice declarate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ca sedii sociale de firmă care nu desfăşoară activitate economică şi au destinaţie de locuinţă.

Finanţarea unor activităţi/lucrări de intervenţie pentru creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe se poate asigura și din fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene, în conformitate cu regulamentele şi procedurile de accesare a acestor fonduri şi în condiţiile stabilite prin documentele procedurale specifice implementării programelor operaţionale prin care se asigură finanţarea unor astfel de intervenţii, după cum urmează: 60% din fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene şi din alocaţii de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei; 40% din fonduri aprobate anual cu această destinaţie în bugetele locale şi/sau din alte surse legal constituite, precum şi din fondul de reparaţii al asociaţiilor de proprietari şi/sau din alte surse legal constituite. Cota de contribuţie proprie a autorităţilor administraţiei publice locale se stabileşte pe baza documentelor procedurale specifice implementării programelor operaţionale şi se aprobă prin hotărâre a consiliilor locale, respectiv ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz.

În perioada 2009-2021, prin programul național privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe au fost finanțate 4.827 de blocuri de locuințe (însumând 213.761 locuințe individuale) și au fost finalizate 1.896 de blocuri cu un total de 71.754 locuințe individuale.

Programele anuale de acţiuni privind proiectarea şi execuţia lucrărilor de intervenţie pentru reducerea riscului seismic

Reducerea riscului seismic al construcţiilor constituie o acţiune complexă, de interes naţional, în contextul atenuării efectelor unui potenţial dezastru provocat de cutremure şi cuprinde măsuri de intervenţie la construcţiile existente care prezintă niveluri insuficiente de protecţie la acţiuni seismice, degradări sau avarieri în urma unor acţiuni seismice.

Fondurile necesare pentru finanţarea cheltuielilor privind expertizarea tehnică, proiectarea şi execuţia lucrărilor de intervenţie la construcţiile existente se vor asigura după cum urmează: la construcţiile existente, aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiilor publice:

(i)din bugetul de stat sau din bugetele locale, pe baza programelor de investiţii ale ordonatorilor principali de credite, fonduri ce se cuprind la poziţia globală "Alte cheltuieli de investiţii";

(ii)din veniturile proprii ale instituţiilor publice finanţate din venituri extrabugetare; la construcţiile existente, aflate în proprietatea sau în administrarea operatorilor economici, din fondurile proprii ale operatorilor economici.

Pentru locuințele proprietate privată a persoanelor fizice fondurile necesare privind finanţarea cheltuielilor pentru expertizarea tehnică, proiectarea și execuția lucrărilor de intervenție se vor asigura astfel: din transferuri de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației pentru expertizarea tehnică; din sursele proprii ale proprietarilor, din despăgubiri acordate de societăţile de asigurare şi/sau din credite, pentru proiectarea şi execuţia lucrărilor de intervenţie.

Autorităţile administraţiei publice locale pot hotărî, în condiţiile legii, finanţarea de la bugetele locale, în limita fondurilor alocate anual cu această destinaţie, pentru expertizarea tehnică,

proiectarea şi execuţia lucrărilor de intervenţie în cazul locuinţelor proprietate privată a persoanelor fizice.

Totodată, autorităţile administraţiei publice locale pot hotărî, în condiţiile legii, finanţarea de la bugetele locale, în limita fondurilor alocate anual cu această destinaţie, a măsurătorilor pentru întocmirea documentaţiei cadastrale necesare înregistrării imobilului în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară în cazul construcţiilor cu destinaţia de locuinţă multietajate, încadrate prin raport de expertiză tehnică în clasa I de risc seismic.

Construcţiile cu destinaţia de locuinţă multietajate, încadrate prin raport de expertiză tehnică în clasa I de risc seismic, se includ în programe anuale de acţiuni privind proiectarea şi execuţia lucrărilor de intervenţie pentru reducerea riscului seismic.

Programele anuale se elaborează de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei5, în baza propunerilor fundamentate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de consiliile judeţene şi avizate de comitetele judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti pentru situaţii de urgenţă şi de Comisia Naţională, şi se aprobă, respectiv se actualizează ori de câte ori este necesar, prin hotărâre a Guvernului, în limita prevederilor bugetare anuale aprobate cu această destinaţie.

!image

5 Ordonanța Guvernului nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente, aprobată cu modificări prin Legea nr. 82/1995, republicată, cu modificărie și completările ulterioare.

!image

Capitolul IIAnaliza contextului și definirea problemei

!image

Prezentarea generală a caracteristicilor locuirii în România

Caracteristici generale

La ultimul Recensământ al populației și locuințelor din anul 2011 România înregistra 20,12 milioane de locuitori și 7,4 milioane de familii6. Fondul de locuințe cuprindea 5,3 milioane de clădiri rezidențiale și un total de 8,7 milioane locuințe. Peste jumătate din familiile din România (55,3%) locuiau în zonele urbane.

Tabelul 1. Date generale privind populația și locuințele, la recensăminte

Sursa datelor: Institutul Național de Statistică (INS), Datele Recensământului din 1992, 2002 și 20117, preluat din Livrabilul 3 „Contribuții la Politica Urbană a României”, Banca Mondială 2021

Fondul locativ din orașele din România este dominat de locuințe aflate în blocuri de apartamente, ce conțin 67,6% din fondul de locuințe urban. Doar 2,4% din fondul de locuințe din zonele rurale se află în blocuri, ceea ce înseamnă că administrarea condominiilor este, în mare măsură, o provocare a vieții urbane.

Locuințele în proprietate privată reprezintă 98,6% din fondul total de locuințe (Tabelul 2). De altfel, România este pe primul loc între țările europene în materie de proprietate privată a locuințelor. Acest fapt se datorează privatizării rapide a fondului de locuințe de stat din perioada socialistă. În 1992, la scurt timp după căderea regimului comunist, procentul fondului locativ aflat în proprietate publică era de aproximativ 20,9%, dintre care cea mai mare parte (84%) se afla în blocuri cu mai multe etaje. Procentul de locuințe publice a scăzut la 2,9% până în 2002, iar tendința de scădere a continuat, având în vedere dreptul chiriașilor din locuințele publice de a achiziționa la prețuri reduse locuințele pe care le închiriau, precum și fondul limitat de locuințe publice noi.

!image

6 Conform ultimului Recensământ al Institutului Național de Statistică (2011).

7 Date reunite pentru raportul „Sectorul locuințelor în România, Către o Strategie Națională în materie de Locuire”, Banca Mondială, 2015

Tabelul 2. Situația locuințelor din condominii, pe forme de proprietate

Sursa datelor: INS, Recensământul din 2011

Familiile din România sunt mai numeroase decât în restul Europei și trăiesc în locuințe mai puțin spațioase. Conform recensământului din 2011, numărul mediu de membri ai unei familii

era de 2,7 persoane, comparativ cu media europeană de 2,3 persoane. În modelul gospodăriilor ce cuprind mai multe generații se regăseau aproximativ 10% dintre familii (Eurostat, 2011).

Mai mult de o treime din familiile din România includ mai mult de trei adulți (35,1%). Acest procent este cel mai mare dintre toate țările UE și aproape dublu față de media UE-27 (18,5%).

Tinerii din România părăsesc locuința părinților la o vârstă mai înaintată decât în țările occidentale (Eurofound, 2014), ceea ce poate fi, cel puțin parțial, rezultatul dificultăților cu care se confruntă pe piața muncii în obținerea unui loc de muncă decent. Nesiguranța veniturilor duce la adoptarea modelului familiei multigenerațională ca modalitate de realizare a economiilor de scară. Mai mult, lipsa serviciilor de îngrijire a copiilor și a persoanelor în vârstă la prețuri accesibile crește presiunea de a adopta soluția gospodăriei cu câteva generații prezente8.

!image

8 „Politici sociale de locuire”, Briciu C., 2016, Revista calității vieții, p.47-48.

Tabelul 4. Locuințele, conform numărului de persoane din gospodării

TOTAL LOCUINȚE CU 1 CAMERĂ

LOCUINȚE CU 2 CAMERE

LOCUINȚE CU 3 CAMERE

LOCUINȚE CU 4 CAMERE

LOCUINȚE CU 5 SAU MAI MULTE CAMERE

25

Sursa: INS, Recensământul din 2011 - http://www.recensamantromania.ro/noutati/volumul-iv-cladiri-locuinte-gospodarii/

Dimensiunea și gradul de ocupare. Supraaglomerarea.

Din punctul de vedere al dimensiunii și tipologiei, 99,1% dintre locuințele din România sunt clasificate drept „locuințe convenționale”, constând din una sau mai multe încăperi de locuit (cameră de zi, dormitor), dependințe (bucătărie, baie.), precum și alte anexe precum depozitele, independente de locuință, cu intrare separată, indiferent dacă sunt ocupate sau neocupate (a se vedea tabelul 5).

Tabelul 5. Unități de locuințe convenționale

Sursa: Date din Studiul Național referitor la Bugetul Gospodăriilor, realizat de Institutul Național de Statistică (2012)10

Fondul de locuințe din mediul urban este dominat de apartamente cu 2 camere în toate chintilele de venituri. Indiferent de venituri, familiile care și-ar permite să locuiască în unități mai spațioase sunt constrânse de oferta de locuințe actuală și de produsele financiare disponibile pe piață. Problema supraaglomerării are relevanță din perspectiva stării de sănătate, iar în acest sens este necesară respectarea legislației la proiectarea și executarea locuințelor, inclusiv cea privind sănătatea publică. În ansamblu, rata supraaglomerării în Romania se situează printre cele mai ridicate din Europa. În 2019 rata supraaglomerării era de 45,8%, fiind mult mai ridicată față de media UE-27 de 17,1% (a se vedea figura de mai jos).

Figura 1. Rata supraaglomerării conform nivelului de urbanizare, 2019

!image

Sursa: Eurostat, Condițiile de trai în Europa, ediția 2020, publicat în mai 2021

!image

9 Numărul total de locuințe convenționale se bazează pe Studiul Național referitor la Bugetul Gospodăriilor, realizat de Institutul Național de Statistică (2014).

10 „Sectorul locuințelor în România, Către o Strategie Națională în materie de Locuire”, Banca Mondială, 2015.

Dacă la nivel european există o tendință conform căreia oamenii care locuiesc în condiții de supraaglomerare, care depinde de nivelul de urbanizare, în România rata de supraaglomerare era printre cele mai crescute din Europa în 2019, indiferent de gradul de urbanizare (figura de mai sus). Totuși, rata supraaglomerării în România a scăzut constant, ajungând de la 49,7% în 2015, la 45,1 în 2020.

Conform raportului Băncii Mondiale „Contribuții la Politica Urbană a României” (2021), populația cuprinsă în decilele cu venituri mai mici înregistrează o lipsă mai acută de spațiu de locuit, cu valori situate la un nivel relativ apropiat în zonele rurale și în cele urbane. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că în structura gospodăriilor acestei populații sunt cuprinși mai mulți membri, care înregistrează venituri foarte mici. Multe dintre zonele de locuit supraaglomerate locuite de grupuri cu venituri mici sunt concentrate în zone urbane marginalizate.

Vechimea fondului de locuințe

În anul 1990, 85% din stocul de locuințe din România era construit după anul 1945, reprezentând în prezent o provocare din punct de vedere al întreținerii acestui fond consistent de clădiri aflate în proces de degradare fizică şi/sau structurală.

Figura 2. Locuințele în funcție de anul construirii (% total locuințe 1990) și numărul de persoane din locuință în anul 1990

!image

Sursa: Comisia Economică pentru Europa a Națiunilor Unite și Banca Mondială, Proiect SNL orizont 2030

Cele mai multe clădiri rezidențiale aflate în prezent în uz în România au fost construite în a doua jumătate a secolului XX. Perioada 1961-1980 a fost cea mai semnificativă pentru construcția de locuințe, așa cum este indicat în figura 2.

Figura 3. Fondul de locuințe în funcție de perioada construirii

!image

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică - RPL 2011

Accesul la utilități

Conform ultimelor date furnizate de Institutul Național de Statistică, în anul 2016, 9.702.739 locuitori aveau locuințele conectate la sistemele de canalizare, aceștia reprezentând 49,1% din populația României. În ceea ce priveşte epurarea apelor uzate, populaţia cu locuinţele conectate la sistemele de canalizare prevăzute cu stații de epurare, în anul 2016, a fost de 9.415.524 persoane, reprezentând 47,6% din populația țării.

Locuințele urbane din România au un acces mai ridicat la utilități, inclusiv apă, canalizare și electricitate, față de cele rurale. În mediul urban, 97% din gospodării dețin instalație de alimentare cu apă, 93,9% sunt conectate la rețeaua publică de canalizare, 37,8% primesc gaze de la rețeaua publică și 99,8% sunt conectate la rețeaua electrică (conform datelor RPL 2011).

În mediul urban s-au înregistrat 8.901.872 locuitori cu locuinţele conectate la sistemele de canalizare, reprezentând 82,8% din populaţia urbană a României. În zonele rurale, situația este diferită. Chiar dacă lungimea rețelei de distribuție a apei din zonele rurale a crescut de aproximativ 3 ori între 1990-2015, accesul populației rurale la rețeaua de distribuție a apei este inferior populației urbane (70,29% în așezările rurale și 99% în cele urbane). Accesul la rețelele de distribuție a apei și canalizare este scăzut - potrivit INS, în anul 2015, 75% din numărul de comune erau conectate la rețeaua de distribuție a apei, iar 28% din numărul de comune aveau acces la canalizare publică.

!image

50000

45000

40000

35000

30000

25000

20000

15000

10000

5000

Urban

Rural

Figura 4. Evoluția lungimii rețelei simple de distribuție a apei potabile (km)

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

2014

2015

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică - Baza Tempo-online

Piața imobiliară

Piața imobiliară a cunoscut câteva modificări în ultimii doi ani ca urmare a pandemiei globale de Coronavirus și ca urmare a conflictului în desfășurare la granițele României.

Astfel, cele două elemente menționate mai sus au avut un impact direct atât în ceea ce privește prețul locuințelor, cât și comportamentul cumpărătorilor și al posibililor cumpărători.

Creșterea prețurilor materialelor de construcții. În ceea ce privește prețul locuințelor, un efect direct al pandemiei a fost creșterea prețurilor la materialele de construcții, care s-a manifestat prin creșterea rapidă a prețurilor locuințelor noi cu până la 25-30% față de prețurile practicate în anul 2019. Ca efect al pieței, deși în mod nejustificat de prețurile materialelor de construcții, și prețurile locuințelor vechi au crescut aproape proporțional cu prețurile locuințelor noi, deși acestea prezintă dezavantajele pe care le vom menționa mai jos.

Cursul Euro și costurile de achiziție a locuințelor. Raportat la primul trimestru al anului 2019, în raport cu Leul, Euro a cunoscut o apreciere constantă ajungând de la 4,76 lei la 4,94 lei la sfârșitul primului trimestru al anului 2022. Având în vedere că prețurile locuințelor sunt de cele mai multe ori exprimate în Euro, atât în cazul vânzărilor, cât și în cazul închirierilor, în raport cu veniturile în Lei ale populației, creșterea prețurilor locuințelor este semnificativă chiar și numai ținând cont de diferența de schimb valutar. Dacă avem în vedere evoluția cursului Euro în raport cu Leul pe o perioadă mai lungă de timp, observăm că Leul s-a depreciat în raport cu Euro cu aproximativ 9%, de la 4,55 lei în primul trimestru al anului 2017, la 4,94 lei în primul trimestru al anului 2022. Această diferență de curs se regăsește, de cele mai multe ori, în costul suplimentar pe care o persoană/gospodărie îl plătește pentru achiziționarea sau închirierea unei locuințe. O altă variabilă

care a evoluat în defavoarea cumpărătorilor este rata dobânzii și indicele ROBOR care au avut în ultima perioadă un trend crescător. Astfel, costurile cu locuirea sunt din ce în ce mai mari atât din perspectiva deprecierii Leului în raport cu Euro, dar și din perspectiva creșterii ratelor lunare pentru creditele ipotecare contractate în vederea achiziționării de locuințe.

Figura 5. Evoluția cursului Euro

!image

Sursa: Banca Națională a României; bnr.ro

Creșterea prețurilor la utilități, în special energie electrică, gaze naturale și energie termică. Deși prețul utilităților nu a avut un impact direct și imediat asupra prețurilor locuințelor, evoluția conflictului armat din Ucraina și obiectivele Uniunii Europene de reducere a consumului de resurse naturale neregenerabile, precum și liberalizarea pieței de furnizare a energiei electrice au generat creșteri alarmate la energie electrică, gaze naturale și energie termică pentru consumatorii casnici. Creșterea facturilor la utilitățile publice conduce la nevoia de locuințe cu un înalt grad de eficiență energetică în vederea reducerii cât mai mult a costurilor pentru utilități. În acest sens, așa cum menționam, deși prețurile locuințelor vechi neeficiente energetic au crescut proporțional cu prețurile locuințelor noi, atractivitatea acestora va scădea având în vedere costurile mari necesare asigurării serviciilor de utilităților publice, cât și a celorlalte costuri de întreținere a acestora.

Rata inflației. La începutul trimestrului al II-lea 2022, rata inflației a depășit 10% ceea ce conduce atât la scumpiri ale tuturor prețurilor cât și la scăderea puterii de cumpărare. Această evoluție a ratei inflației cumulată cu celelalte trenduri menționate mai sus fac pun presiune din ce în ce mai mare atât pe cei care doresc achiziționarea sau închirierea unei locuințe, cât și pentru cei care intenționează achiziționarea unei locuințe la prețurile actuale.

!image

Creditarea în sectorul locuințelor. Conform Raportului asupra stabilității financiare decembrie 2021 publicat de Banca Națională a României11, creditarea în sectorul populației a înregistrat valori superioare celor de la sfârșitul anului 2019, în special ca urmare a creditului ipotecar, chiar și în condițiile unui raport mai redus al

creditelor acordate prin programele guvernamentale pentru achiziția unei locuințe (22% în fluxul de credit ipotecar, comparativ cu 29 % în medie în anul 2019). Evoluția rapidă a creditării, în condițiile menținerii unui grad ridicat de incertitudine privind evoluția crizei medicale și ale tensionării echilibrelor macroeconomice, este necesar a fi monitorizată cu atenție pentru a nu conduce la acumularea de vulnerabilități semnificative la adresa stabilității financiare. În același raport, Banca Națională arată că interesul pentru creditele ipotecare s-a menținut în

anul 2021, împrumuturile pentru cumpărarea unei locuințe reprezentând aproximativ jumătate din fluxul

de credite.

Figura 6. Volumul creditului (2007-2021)

Figura 7. Creșterea anuală a stocului de credite acordate sectorului real și ponderea creditelor în valută

Conform aceluiași raport al Băncii Naționale,

!image

accelerarea activității din piața rezidențială în anul 2021 a fost determinată atât de factori de cerere, cât și de cei de ofertă. În ceea ce privește cererea, modificarea comportamentului de economisire și muncă pe perioada pandemiei (reducerea timpului petrecut la locul de muncă), nivelul redus al dobânzilor la credite, așteptările privind creșterea în perioada următoare a prețurilor rezidențiale, în condițiile anunțării modificării pragului de aplicare a cotei reduse de TVA pentru achizițiile de imobile, au susținut deciziile populației de cumpărare a unei locuințe. Oferta de bunuri rezidențiale a urmat, de asemenea, un trend ascendent. Astfel, numărul de

locuințe finalizate s-a majorat cu 15 %, în timp ce indicele activității de construcții a crescut cu 18%

în aceeași perioadă, iar autorizațiile de construcții au cunoscut un avans important (14,2% în T3 2021 față de aceeași perioadă a anului trecut). Creditele acordate prin programul „Noua casă” s-au majorat substanțial, dar ponderea acestora în fluxul de credite continuă să fie una moderată (22 %, septembrie 2021). Indicele privind accesul la piața creditului ipotecar17 s-a majorat ușor, la 0,98 în T3 2021, de la 0,94 în trimestrul precedent, pe fondul creșterii modeste a prețurilor rezidențiale și scăderii ratei dobânzii.

!image

11 https://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idInfoClass=19966 idDocument=38892 directLink=1

Locuințele destinate închirierii. Oficial, fondul de locuințe de închiriat reprezintă 3% din totalul pieței din România, iar neoficial se estimează intervalul de 7-15% la nivel național. Având în vedere impozitarea veniturilor din chirii, dar și legislația care protejează chiriașii dar și locatorii, o mare parte a chiriilor sunt informale. Astfel, o parte semnificativă a pieței de închiriere este o sursă de evaziune fiscală și speculație în detrimentul statului și al chiriașilor. Piața închirierii locuințelor a fost direct și imediat afectată de pandemia de Coronavirus, acest lucru fiind resimțit în special în marile orașe centre universitare.

În același timp, având în vedere că majoritatea pieței de închiriere a locuințelor nu este la vedere, impactul general asupra acesteia nu poate fi aproximat. Totodată, închirierea locuințelor fără respectarea prevederilor legale în vigoare, respectiv fără contract de închiriere are următoarele efecte directe: pentru locatar, acesta nu are niciun mijloc de apărare în fața posibilelor abuzuri ale proprietarului; pentru proprietar, acesta nu beneficiază de pârghiile legale în executarea contractului; pentru stat, această formă de evaziune trebuie diminuată iar statul, prin instituțiile sale trebuie să cunoască stocul de locuințe, modul în care acesta este utilizat și să adopte politici și măsuri specifice pe baza unor informații reale și exacte.

Tranzacțiile imobiliare. În ceea ce privește tranzacțiile imobiliare din ultimii doi ani, se observă un trend altfel decât în perioada dinaintea pandemiei, trend care a fost accentuat de războiul din Ucraina.

Figura 8. Tranzacții vs Ipoteci unități individuale

!image

Sursa: Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (date statistice la nivel național)

Astfel, conform datelor publicate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI), dacă anterior pandemiei între numărul tranzacțiilor unităților imobiliare individuale și

ipotecile realizate pentru același tipuri de unități imobiliare, diferența era relativ mică, se observă că ulterior declanșării pandemiei, începând cu sfârșitul anului 2020 și accentuat de conflictul de la granița României, numărul tranzacțiilor devine aproximativ dublu față de numărul ipotecilor. Concluzia evidentă este aceea că un număr foarte mare de locuințe au fost achiziționate, în ultima perioadă, cu plata cash, fără credit bancar. Ceea ce atrage atenția este faptul că plata fără credit bancar a locuințelor se realizează, de cele mai multe ori, în scop investițional, speculativ sau pentru transformarea unor economii bănești în bunuri imobiliare cu o rată de depreciere mult mai scăzută decât orice monedă. Astfel, concluzionăm că aproximativ jumate din tranzacțiile privind locuințele din ultima perioadă nu reflectă satisfacerea nevoii de locuire, ci nevoia de investiții. Bineînțeles, există și un număr semnificativ de împrumuturi destinate achiziționării unor locuințe cu scop investițional și nu numai în scop locativ, așa cum reiese din Raportul Băncii Naționale a României (BNR) asupra stabilității financiare decembrie 2021 publicat de Banca Națională a României.

Conform ultimului raport din anul 2021 publicat de Imobiliare.ro, în condițiile în care cererea pentru locuințe s-a menținut la un nivel ridicat, în ciuda situației create de Covid-19, piața rezidențială autohtonă și-a continuat trendul ascendent și în al patrulea trimestru din 2021. Astfel, datele centralizate de portalul Imobiliare.ro relevă că, în perioada octombrie-decembrie, valorile de listare ale proprietăților rezidențiale din România (apartamente, dar și case) au consemnat un avans de 3,4% comparativ cu trimestrul precedent. De menționat este că, în al treilea pătrar al anului trecut, pretențiile vânzătorilor de locuințe înregistrau un avans de 2,8%, după ce în cele două trimestre anterioare se majoraseră cu 3,1% (în T2 2021) și, respectiv, cu 2,2% (în T1 2021).

Figura 9. Indicele prețurilor proprietăților rezidențiale*

!image

*(2015=100), date trimestriale

Sursa: Piața imobiliară rezidențială, Trimestrul IV 2021, imobiliare.ro

Astfel, după scăderea consemnată strict pe parcursul stării de urgență, prețurile solicitate pentru locuințele disponibile spre vânzare din România au cunoscut un trimestru de stabilizare, după care au urmat 15 luni de creștere susținută. În ceea ce privește valorile de tranzacționare ale locuințelor din Uniunea Europeană (UE), cele mai recente date oficiale, publicate de Eurostat, relevă,

pentru al treilea trimestru din 2021, un avans de 3,1% comparativ cu cele trei luni anterioare și, respectiv, un plus de 9,2% față de perioada similară a anului trecut. Pe de altă parte, statisticile pentru România arată o creștere de 0,1% față de trimestrul anterior, în vreme ce diferența de preț la 12 luni s-a cifrat la 5,9%. Spre comparație, în cel de-al doilea pătrar al anului trecut datele oficiale relevau un avans trimestrial de 1,6% al prețurilor de vânzare de pe piața rezidențială autohtonă.

Evoluția prețurilor locuințelor. Prețurile locuințelor au reușit să-și mențină o traiectorie ascendentă pentru mai bine de 12 luni, în ciuda contextului dificil creat de epidemia de Covid-19. Acest lucru demonstrează că piața este susținută de o cerere solidă, susține Raportul publicat de Imobiliare.ro. Jucătorii din piață se așteaptă ca tendința de creștere să se mențină și în restul anului, date fiind scumpirile materialelor de construcții, în corelație cu dificultățile întâmpinate în dezvoltarea unor noi proiecte imobiliare. Acești factori specifici domeniului imobiliar trebuie corelați cu aspecte social-economice, cum ar fi scumpirile alimentelor și din domeniul energiei, care au potențialul de a limita puterea de cumpărare a populației. În ceea ce privește diferența anuală de preț, un alt indicator important pentru evoluția prețurilor proprietăților rezidențiale, a ajuns în al patrulea trimestru din 2021, la o valoare de +12% – ceea ce marchează un avans de 1,7% puncte procentuale față de cele trei luni anterioare, când aceasta se situa la +10,3%. În primele trei luni ale anului trecut fusese atinsă cea mai mică valoare a acestui indicator din ultimii șase ani, respectiv +3%. Nivelul actual este cel mai mare consemnat de acest indicator din a doua jumătate a lui 2017 încoace.12

Totodată, trebuie avut în vedere că piața imobiliară, respectiv piața de locuințe este rezultatul, ca în cazul oricărei piețe, concursului cererii și a ofertei. În acest sens, așa cum constată și Banca Mondială în cadrul Raport explicativ cu privire la aspecte legate de locuire realizat în contextul elaborării Politicii Urbane a României, există un număr mare de locuințe vacante inclusiv în orașele mari unde există o cerere semnificativă de locuințe. Astfel, se observă că, deși populația României scade, numărul de locuințe este în continuă creștere, iar necesarul de locuințe este departe de a fi atins.

Spre deosebire de dinamica pieței locuințelor din zonele urbane mari, alte orașe din România se confruntă cu rate de neocupare în creștere. În ultimul deceniu, forțele pieței au făcut ca unele regiuni și orașe să se depopuleze în rate alarmante, în timp ce nu reușeau să profite de avantajele unei populații în creștere în alte orașe cu o ofertă de locuințe lentă și costisitoare.13

Astfel, piața locuințelor trebuie tratată cu multă prudență, atât din perspectiva dezvoltatorilor imobiliari care anticipează o creștere susținută a prețurilor ca urmare a creșterii costurilor cu materialele de construcții și a costurilor cu forța de muncă (în prezent insuficientă) precum și o creștere a numărului proiectelor imobiliare care va fi dezvoltat în următorii ani, dar și din perspectiva persoanelor/gospodăriilor care au nevoie de locuințe decente la prețuri accesibile și a căror venituri s-au diminuat pe fondul inflației, creșterii prețurilor la utilități și a ratelor, devalorizării Leului în raport cu moneda europeană, toate acestea conducând accelerat la scăderea puterii de cumpărare la care se adaugă contextul incertitudinilor generate de efectele pandemiei și de situația geopolitică actuală. În acest sens, constatăm că pentru majoritatea populației, respectiv pentru populația cu venituri medii și mici oferta reală de locuințe decente la prețuri accesibile este în fapt foarte mică sau nu există.

!image

12 Piața imobiliară rezidențială, Trimestrul IV 2021, Imobiliare.ro.

13 Banca Mondială (2020), Livrabil 7 - Raport explicativ cu privire la aspecte legate de locuire, Politica urbană a României

Figura 10. Evoluția prețurilor față de trimestrul anterior

!image

Sursa: Piața imobiliară rezidențială, Trimestrul IV 2021, Imobiliare.ro

Programul „Noua casă”. Programul „Prima casă”, ulterior devenit „Noua casă”, a fost lansat de Guvernul României ca răspuns la criza financiară din anul 2008 (având ca temei Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2009, cu modificările și completările ulterioare) și a avut ca scop: implementarea măsurilor anticriză iniţiate de Guvernul României pentru susţinerea sectoarelor economice prioritare; deblocarea procesului de creditare şi dinamizarea activităţii de construcţii cu efecte asupra creşterii economice şi asupra creării de noi locuri de muncă; facilitarea accesului persoanelor fizice la achiziția de imobile pentru locuit în actualul context al crizei financiare și economice.

În prezent, denumit programul „Noua casă”, acesta are ca obiectiv facilitarea accesului persoanelor fizice la achiziția unei locuințe prin contractarea de credite garantate de stat. Beneficiarii Programului sunt persoanele fizice ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: la data solicitării creditului garantat declară pe propria răspundere fie că nu dețin în proprietate exclusivă sau împreună cu soțul ori soția nicio locuință, indiferent de modul și de momentul în care a fost dobândită, fie că dețin în proprietate exclusivă sau împreună cu soțul ori soția cel mult o locuință, dobândită prin orice alt mod decât prin Program, în suprafață utilă mai mică de 50 mp; achiziționează o singură locuință, printr-un credit acordat și garantat în condițiile Programului; are calitatea de împrumutat în raport cu finanțatorul.

Valoarea finanțării destinate achiziției oricărei categorii de locuințe poate fi de maximum

70.000 EUR, echivalent lei, și este compusă din finanțarea acordată de instituția de credit, în valoare de maximum 66.500 EUR, și avansul plătit de beneficiar. Finanțarea acordată de instituția de credit este garantată de stat, prin Ministerul Finanțelor, în procent de maximum 50%, exclusiv dobânzile,

comisioanele și spezele bancare aferente finanțării garantate, și acoperă maximum 95% din prețul de achiziție al locuinței, dar nu mai mult decât valoarea rezultată din raportul de evaluare a locuinței. În cazul în care se achiziționează locuințe noi sau locuințe care au fost supuse unor lucrări de intervenție în vederea consolidării și/sau reducerii riscului seismic recepționate la terminarea lucrărilor cu cel mult 5 ani înainte de data solicitării finanțării garantate, valoarea finanțării poate fi cuprinsă între 70.001 EUR și maximum 140.000 EUR, echivalent lei, și este compusă din finanțarea acordată de instituția de credit, cu o valoare cuprinsă între minimum 59.501 EUR și maximum

119.000 EUR, la care se adaugă avansul plătit de beneficiar. Finanțarea acordată de instituția de credit este garantată de stat, prin Ministerul Finanțelor, în procent de maximum 60%, exclusiv dobânzile, comisioanele și spezele bancare aferente finanțării garantate, și acoperă maximum 85% din prețul de achiziție al locuinței, dar nu mai mult decât valoarea rezultată din raportul de evaluare a locuinței.

Programul menționat mai sus a avut ca efect, pe lângă deblocarea și încurajarea procesului de creditare şi dinamizarea activităţii de construcţii, menținerea prețurilor în jurul plafoanelor reglementate de către Program. Totodată, având în vedere redresarea economică și creșterea veniturilor medii din ultimii ani, programul „Prima casă” a fost modificat iar plafoanele garantate de stat au fost ajustate atât cu creșterea prețurilor cât și cu ultimele creșteri ale prețurilor ca urmare a creșterii prețurilor la materialele de construcții. Astfel, valoarea finanţării poate fi de maxim 70.000 de EUR (finanţarea acordată de instituţia de credit, în valoare de maximum 66.500 EUR, şi avansul plătit de beneficiar) iar în cazul locuințelor noi (sau a celor reabilitate/consolidate în ultimii 5 ani) valoarea finanţării poate fi cuprinsă între 70.001 EUR şi maximum 140.000 EUR (finanțarea acordată de instituţia de credit, cu o valoare cuprinsă între minimum 59.501 EUR şi maximum 119.000 EUR, la care se adaugă avansul plătit de beneficiar). Un impact indirect al modificării plafoanelor Programului „Noua casă” a fost acela al creșterii prețurilor locuințelor noi în jurul noilor praguri stabilite de lege, având în vedere aceleași reguli de piață.

Taxa pe Valoare Adăugată în cazul locuințelor (TVA). Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că cota de TVA redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite, care au o suprafață utilă de maximum 120 mp, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 450.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de persoane fizice.

Începând cu 1 ianuarie 2022, aceeași cotă redusă de TVA se aplică și la livrarea de locuinţe, ca parte a politicii sociale, care au o suprafaţă utilă de maximum 120 mp, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, și care depăşesc suma de

450.000 lei (aprox. 90.000 EUR), dar nu depăşeşte suma de 700.000 lei (aprox. 140.000 EUR), exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de persoane fizice în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice. Astfel, orice persoană fizică poate achiziționa, începând cu data de 1 ianuarie 2022, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice, o singură locuinţă a cărei valoare depășește suma de 450.000 lei (aprox. 90.000 EUR), dar nu depăşeşte suma de 700.000 lei (aprox. 140.000 EUR), exclusiv TVA, cu cota redusă de 5%, ca parte a politicii sociale.

Se observă astfel o corelare a plafoanelor prevăzute atât de Codul fiscal cât și de Programul

„Noua casă”, acestea fiind modificate până la valoarea de 140.000 EUR astfel încât să încurajeze achiziția de locuințe la prețuri mai mari. În afară de încurajarea achiziționării locuințelor la prețuri

mai mari, aceste măsuri au avut ca efect indirect creșterea prețurilor la locuințe în jurul marjei prevăzute atât de Codul fiscal cât și de Programul „Noua casă”.

Figura 11. Venituri totale medii lunare ale gospodăriilor

!image

Sursa: Institutul Național de Statistică, baza de date TEMPO

Conform Regulamentului BNR nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, cu modificările și completările ulterioare, la acordarea unui credit, nivelul maxim al gradului total de îndatorare stabilit nu poate depăşi 40%. În cazul persoanelor care nu deţin şi nu au deţinut în proprietate nicio locuinţă, prin excepţie de la cele menționate mai sus, la acordarea primului credit pentru investiţii imobiliare contractat în scopul achiziţionării unui imobil ce urmează să fie locuit de debitor, nivelul maxim al gradului total de îndatorare nu poate depăşi 45%. Fără a aduce atingere dispoziţiilor anterioare, la acordarea unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute unei persoane neacoperite în mod natural la riscul valutar, împrumutătorii se asigură că ponderea obligaţiilor lunare de plată decurgând din credite sau alte finanţări rambursabile în valută sau indexate la cursul unei valute în veniturile nete lunare luate în considerare, respectiv veniturile din care s-au dedus obligaţiile fiscale, nu depăşeşte 20%, cu excepţia acordării primului credit pentru investiţii imobiliare, contractat în scopul achiziţionării unui imobil ce urmează să fie locuit de debitor, unei persoane care nu deţine şi nu a deţinut în proprietate nicio locuinţă, când ponderea la care se face referire în prezentul alineat nu poate depăşi 25%.

Astfel, deși se observă o creștere a venitului mediu lunar al gospodăriilor cu aprox. 277% în anul 2020 față de anul 2008, având în vedere impactul multiplu al tuturor factorilor menționați mai sus (rata inflației, creșterea prețurilor la utilități, devalorizarea Leului în raport cu Euro și creșterea prețurilor atât la locuințele noi cât și la locuințele vechi), în ciuda măsurilor stabilite de stat pentru încurajarea achiziției și a creditării locuințelor, se constată o incapacitate a persoanelor cu venituri mici și medii de a achiziționa sau închiria pe piață locuințe decente la prețuri accesibile. În concluzie, intervenția statului pentru creșterea accesului persoanelor cu venituri mici sau medii la locuințe

decente la preșuri accesibile este cu atât mai necesară cu cât predicțiile privind piața imobiliară, rata inflației și nivelul prețurilor nu sunt încurajatoare pe termen scurt sau mediu.

Nevoia de locuințe publice

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a desfășurat în perioada februarie – aprilie 2022 un proces de colectare a informațiilor statistice privind locuințele publice, pe baza unui chestionar online, în vederea analizei nevoii de locuințe publice la nivelul tuturor unităților administrativ-teritoriale (UAT).

Chestionarul a urmărit estimarea fondului de locuințe publice existent și a cererii de locuințe pentru fiecare categorie definită conform legislației în vigoare, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale. Estimarea cererii de locuințe publice a avut în vedere numărul cererilor depuse la nivel de unitate administrativ-teritorială pentru obținerea unei locuințe publice pe de o parte, și estimarea nevoii pentru construcția de locuințe din fonduri publice, stabilite prin documente aprobate la nivel local, pe de altă parte.

Datele prezentate trebuie interpretate cu prudență, ținând cont de faptul că estimarea nevoii de locuințe publice pe baza solicitărilor înregistrate subestimează cererea pentru acest tip de locuințe. Aceasta deoarece nu toți cei care îndeplinesc condițiile pentru a primi o locuință publică reușesc să își depună dosarul pentru a le fi înregistrată solicitarea (nu au dosarul complet sau nu cunosc că pot solicita o locuință).

Rata de răspuns la chestionar a fost de 43% în ansamblul eșantionului, respectiv 63% dintre localitățile urbane și 41% din cele rurale. Din cele 3181 unități administrativ-teritoriale, 1384 au transmis răspunsuri complete la chestionarul transmis: 204 municipii și orașe și 1180 comune. 336 de unități administrativ-teritoriale care au răspuns la chestionar fac parte din zone urbane funcționale.

Deși datele colectate reflectă parțial situația privind stocul și nevoia de locuințe publice, având în vedere rata de răspuns, pun totuși în evidență o serie de concluzii importante (a se vedea Tabelul 7):

La nivelul unităților administrativ-teritoriale, stocul de locuințe publice este relativ redus și concentrat la nivel teritorial, având în vedere că doar 14% dintre UAT-urile care au răspuns la chestionar declară că pe teritoriul lor există locuințe pentru tineri (conform Legii nr.152

/1998), 12% - locuințe sociale (conform Legii 114/1996), 5% - locuințe de necesitate (conform Legii 114/1996) și 2% - locuințe pentru specialiști din domeniile sănătate și educație construite prin ANL (conform Legii nr. 152/1998);

Cea mai mare parte a locuințelor publice sunt situate în zonele urbane, ceea ce era de așteptat având în vedere rolul acestora și faptul că ele concentrează un volum mult mai mare de populație. În doar 6% dintre UAT-urile care au răspuns la chestionar, situate în rural, există locuințe sociale și în 4% locuințe pentru tineri sub 35 de ani construite prin ANL conform Legii nr. 152/1998;

Numărul solicitărilor pentru locuințe publice înregistrat la nivelul unităților administrativ teritoriale depășește cu mult numărul locuințelor existente pentru toate categoriile de locuințe publice;

Cele mai multe solicitări sunt pentru locuințe sociale (40.161 cereri de locuințe sociale înregistrate în 222 localități) și locuințe pentru tineri sub 35 de ani (38.976 cereri de locuințe pentru tineri înregistrate în 282 localități);

Cea mai mare parte a acestor solicitări sunt înregistrate în zonele urbane, după cum se poate observa în figura de mai jos: 33175 cereri de locuințe pentru tineri și 38085 cereri de locuințe sociale;

Cererea de locuințe este în realitate mult mai mare dacă avem în vedere faptul că rezultatele obținute nu acoperă toate unitățile administrativ-teritoriale și că nu toți cei în nevoie reușesc să depună o cerere sau sunt informați că au acest drept.

Tabelul 6. Stocul și nevoia de locuințe publice estimată pe baza solicitărilor înregistrate la nivel UAT (total)

Sursa: ancheta MDLPA privind nevoia de locuințe publice (februarie – aprilie 2022)

În cazul a 73% dintre UAT-urile care au răspuns la chestionar nu există niciun document de referință aprobat la nivel local care să prevadă nevoia de locuințe, ceea ce pune în evidență slaba reprezentare a acestui aspect în documentele strategice.

Tabelul 7. Nevoia de locuințe publice conform documentelor aprobate la nivel local

Sursa: ancheta MDLPA privind nevoia de locuințe publice (februarie – aprilie 2022)

În același timp, documentele de referință prevăd construirea unui număr mult mai mic de locuințe în raport cu nevoia de la nivel local, probabil deoarece bugetele locale nu le permit să își asume construirea unui număr mai mare de locuințe.

Figura 12. Unități administrativ-teritoriale în care au fost înregistrate cereri pentru locuințe

!image

Sursa: ancheta MDLPA privind nevoia de locuințe publice (februarie – aprilie 2022)

Comunități marginalizate, așezări informale și persoane fără adăpost

În ceea ce privește zonele urbane marginalizate, acestea sunt definite, conform Atlasului Zonelor Urbane Marginalizate din România (2013)14, drept zone cu un nivel scăzut de capital uman, cu o rată redusă a ocupării forței de muncă cu forme legale şi o calitate precară a locuințelor. Această definiție a fost extinsă ulterior și către zonele rurale.

Zone urbane marginalizate se găsesc în toate categoriile de orașe (mici, mijlocii, mari) și în toate regiunile țării. Totuși, ponderea populației ce trăiește în sectoare de recensământ în care au fost identificate comunități marginalizate este de peste zece ori mai ridicată în orașele foarte mici, comparativ cu București. În 56 orașe nu sunt identificate zone marginalizate, dar în cinci orașe peste o treime din populație, aproximativ 47% trăiește în astfel de zone, în 14 orașe între 20% și 31% din populație, iar în 50 de orașe procentul ajunge la 10-19% din populația totală.

!image

14 Banca Mondială (2013), Atlasul Zonelor Urbane Marginalizate;

Conform Atlasului zonelor marginalizate rurale și al dezvoltării umane locale din România (2015)15, au fost identificate două categorii de zone marginalizate rurale: prima este legată de izolarea geografică, iar a doua este legată de poziția periferică a zonei marginalizate pe teritoriul satelor bine conectate. La definirea zonelor rurale marginalizate, au fost utilizate trei criterii:

(i)capitalul uman, (ii) locurile de muncă declarate și (iii) condițiile de locuit. Din perspectiva locuirii, indicatorii care au stat la baza identificării zonelor rurale marginalizate includ: proporţia locuinţelor fără curent electric; proporţia locuinţelor supraaglomerate (<15,33 mp pe persoană); nesiguranță locativă: proporția gospodăriilor care nu dețin locuința în proprietate.

Zonele marginalizate rurale sunt distribuite pe teritoriul administrativ al unui număr destul de ridicat de comune (991), respectiv 35% din numărul total de comune al României, diferențele regionale fiind semnificative (număr maxim în regiunea Nord-Est 11,3% și minim în regiunea București-Ilfov 0,6%).

În perioada de programare 2014-2020, strategiile de dezvoltare locală au devenit punctul central al politicilor UE. Abordarea condusă la nivel local a rezultat din formalizarea coeziunii teritoriale ca obiectiv pentru Uniunea Europeană (UE), în conformitate cu Tratatul actualizat privind funcționarea UE (TFUE) și reglementările ulterioare pentru Fondurile structurale și de investiții europene aprobate în 2013. Trei tipuri de planuri sau instrumente strategice locale au fost integrate prin programele UE, și anume Dezvoltarea locală plasată sub responsabilitatea comunității (DLRC), Investițiile Teritoriale Integrate (ITI) și Strategiile integrate de dezvoltare urbană (SIDU).

Pentru a fi plasate cu adevărat sub responsabilitatea comunității, DLRC necesită eforturi intense de comunicare și schimb de informații între membrii comunității și diferitele părți interesate Aceasta ar include o serie de aspecte precum prioritățile, obiectivele, succesiunea activităților, impactul dorit și posibilele riscuri pentru proiectele selectate pentru finanțare. Acest lucru trebuie realizat într-o transparență totală, în timp ce comunitatea trebuie implicată în toate etapele de elaborare a proiectului și ale procesului decizional. Mobilizarea comunităților marginalizate necesită câteva elemente cheie, inclusiv mobilizarea resurselor, a persoanelor și a liderilor din comunități, participarea unui facilitator extern (formator sau mediator), dezvoltarea unor activități de consolidare a comunității, implicarea mass-media, precum și punerea în aplicare a monitorizării bazate pe comunitate.

Finanțarea POCU pentru DLRC este condiționată de prezentarea unei Strategii de Dezvoltare Locală (SDL) detaliate de către Grupurile de Acțiune Locală (GAL)

16.Măsurile propuse în SDL pentru atingerea obiectivelor trebuie să fie coerente cu activitățile eligibile finanțate din POCU (AP 5, Obiectivul specific 5.1) și cu cele din POR (AP 9, Obiectivul specific 9.1.). La nivelul operațiunilor/ proiectelor care vor fi finanțate din POCU (Etapa III) se recomandă ca măsurile destinate ocupării forței de muncă să aibă au o pondere de minim 40% din totalul măsurilor propuse în proiecte. POCU a beneficiat de 201 milioane de Euro pentru finanțarea intervențiilor DLRC cu scopul reducerii dezechilibrelor teritoriale prin implicarea comunităților locale în perioada de programare 2014- 2020.

!image

15 Banca Mondială (2015), Atlasul Zonelor Rurale Marginalizate și al dezvoltării umane locale din România;

16 Banca Mondială (2020), Livrabilul 1.b Raport cu recomandări practice pentru îmbunătățirea documentelor strategice, a mecanismelor de implementare și a planurilor de acțiuni asociate acestora (bazate pe zona studiată), în cadrul acordului de asistență tehnică pe tema Evaluărilor impactului teritorial în ceea ce privește investițiile publice

De-a lungul anilor, incluziunea socială s-a impus ca un punct focal în eforturile de regenerare urbană din România printr-un accent crescut pus pe politicile de inovare social în cadrul procesului de planificare. Astfel de eforturi au fost ajutate prin emergența dezvoltării locale plasate sub responsabilitatea comunității (DLRC) în cadrul actualei perioade de programare a Uniunii Europene, care servește abordării excluziunii sociale prin includerea minorităților și altor categorii defavorizate în cadrul procesului de luare a deciziilor, pentru a se asigura cu privire la îmbunătățirea calității vieții acestora, mai degrabă decât înrăutățirea acesteia prin eforturile de dezvoltare urbană și regenerare urbană17. Totuși, luarea în calcul a DLRC drept instrument în elaborarea Strategiilor de Dezvoltare Locală nu a fost consistentă la nivelul țării, iar o evaluare a DLRC din anul 2019 care a vizat 9 orașe din România a subliniat lipsa de consistență dintre legislație și mecanismul DLRC cu privire la planificarea teritorială și planificarea la nivel municipal18.

Așezările informale sunt definite conform Legii 350/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 151/2019 drept o „grupare de minimum 3 unități destinate locuirii dezvoltate spontan, ocupate de persoane sau familii care fac parte din grupuri vulnerabile definite conform Legii asistenței sociale nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au niciun drept asupra imobilelor pe care le ocupă. Așezările informale sunt situate de obicei la periferia localităților urbane sau rurale, cuprind locuințe improvizate, realizate din materiale recuperate, și/sau locuințe realizate din materiale de construcții convenționale, iar prin localizarea și caracteristicile socio-demografice generează excluziune, segregare și marginalizare socială. Prin situarea în zone de risc natural (alunecări de teren, inundații), biologic (gropi de gunoi, depozite de deșeuri, situri contaminate și altele asemenea) sau antropic (zone de siguranță sau zone de protecție ale obiectivelor Seveso, ale infrastructurilor tehnico-edilitare și altele asemenea), unele așezări informale pun în pericol siguranța și sănătatea locuitorilor lor”.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi de elaborare şi actualizare a documentaţiilor de urbanism, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 233/2016, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, dezvoltării și administrației nr. 3494/2020, în anul 2021 a fost inițiată procedura de colectare a informațiilor privind situația așezărilor informale la nivelul unităților administrativ-teritoriale. Fișele de date au fost completată de către autoritățile publice locale și centralizate la nivel județean. Toate cele 41 de județe și municipiul București (sectoarele 2 și 3) au transmis informațiile centralizate Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației. În următoarele județe nu au fost identificate așezări informale, conform definiției din Legea 151 / 2019 sau au fost deja implementate o serie de măsuri care nu mai condus la reglementarea situației de informalitate, astfel încât așezările informale care în trecut existau pe teritoriile acestor județe nu mai îndeplinesc criteriile pentru a putea fi încadrate în această categorie: Constanța, Giurgiu, Gorj, Iași, Ialomița, Olt, Teleorman, Vaslui.

Centralizarea și analiza acestor date pune în evidență faptul că în România există 393 de așezări informale în care locuiesc 71.965 locuitori. Situația privind distribuția teritorială, amplasarea, expunerea la diverse riscuri naturale și tehnologice, caracteristici privind locuirea în

!image

17 Banca Mondială (2021), Livrabilul 1. Document Însoțitor 2 Analiza documentelor strategice, legislative și de planificare cu impact asupra dezvoltării urbane, în cadrul acordului pentru servicii de asistență tehnică rambursabile privind Politica Urbană a României

18 ROMACT (2019), Primele evoluții ale abordării DLRC în 9 comunități urbane din România, https://coeromact. org/sites/default/files/romact_resources_files/CLLD_REPORT_RO.pdf

aceste așezări informale, caracteristicile socio-demografice și nivelul de integrare ale rezidenților acestor așezări, precum și tipuri de măsuri privind îmbunătățirea condițiilor de locuire care au fost sau sunt în curs de implementare la nivel local, sunt prezentate în Raportul privind situația așezărilor informale în România, realizat în anul 2022 de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, conform ordinului ministrului lucrărilor publice, dezvoltării și administrației nr. 3494/2020.

În ceea ce privește unitățile administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora există așezări informale, precizăm că din cele 3181 de unități administrativ-teritoriale, 194 au raportat existența acestora pe teritoriul lor. Dintre acestea, 65% sunt situate la nivelul comunelor (125 UAT-uri), 20% în orașe (38 UAT-uri), 16 % în municipii (31 UAT-uri). De asemenea, dintre acestea 62 de UAT-uri, reprezentând 32%, sunt situate în zonele urbane funcționale.

Figura 13. Comunități marginalizate și așezări informale

!image

Sursa datelor: Atlasul zonelor urbane și rurale marginalizate (MMSS, Banca Mondială); baza de date a MDLPA privind așezările informale

Persoanele fără adăpost. Potrivit art. 6 lit. z) din Legea asistenței sociale nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare, persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar-economic, juridic ori din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă,

locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituții sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate și nu au domiciliu ori reședință.

Potrivit Rapoartelor referitoare la aplicarea prevederilor Legii nr.116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, cu modificările ulterioare elaborate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, la nivelul anului 2020 erau raportate 2.050 de persoane fără adăpost, în creștere față de anul 2019, când fuseseră raportate 1.515 de persoane fără adăpost. O altă estimare a numărului persoanelor fără adăpost este prezentată în Politica publică națională care vizează persoanele fără adăpost, document elaborat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, conform căruia la nivel național în anul 2020 erau 5.528 persoane fără adăpost. Această estimare este subevaluată, având în vedere că această valoare se referă numai la persoanele care beneficiază de diferite servicii sociale.

De altfel, fenomenul persoanelor fără adăpost și riscurile de excludere de la locuință au crescut și s-au diversificat într-un ritm mult mai rapid decât răspunsurile sistemelor publice la această realitate socială, conform raportărilor oficiale, ceea ce întărește nevoia de intervenție publică în acord cu principiului 19 al Pilonului european al drepturilor sociale, care prevede că trebuie asigurat accesul la locuințe sociale și la asistență pentru locuințe de bună calitate pentru persoanele aflate într-o situație dificilă.

Conform proiectului de Politică publică națională care vizează persoanele fără adăpost, elaborat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, din analiza datelor de recensământ reiese faptul că persoanele fără adăpost trăiesc majoritar în mediul urban, o treime din populația declarată persoană fără adăpost fiind localizată în capitală. Aceleași date de recensământ indică faptul că această categorie vulnerabilă se concentrează majoritar în orașe reședință de județ (peste 85%), fenomenul fiind mai pregnant în rândul persoanelor de sex masculin și afectând în special adulții de vârstă activă (între 25 și 64 de ani). Aceleași date de recensământ (2011) indicau faptul că 1 din 10 persoane erau copii.

Principalele provocări

Provocările identificate în această secțiune se reflectă în viziunea Strategiei Naționale a Locuirii, care vizează rezolvarea acestor provocări printr-o serie de obiective strategice și obiective specifice, care au cel mai mare potențial să răspundă nevoilor din domeniul locuirii în România.

Pilonul 1. Locuire incluzivă

Provocări privind accesul tuturor la locuințe

În România se înregistrează una dintre cele mai acute lipse de locuințe din Europa, mai accentuată în zonele urbane

România este țara cu cea mai mare rată de deprivare de locuințe la nivelul UE. Grupurile sărace și marginalizate ale României se confruntă, atât în zonele urbane, cât și în cele rurale, cu provocări serioase în sectorul locuințelor, inclusiv în ceea ce privește locuințele de calitate scăzută, infrastructura inadecvată și lipsa de siguranță a ocupării. În acest sens, situația în zonele urbane este considerată mai gravă decât în zonele rurale sau periurbane. Având în vedere veniturile scăzute și lipsa de acces la locuințe adecvate și accesibile ca preț, gospodăriile sărace locuiesc adesea în condiții improprii, în locuințe supraaglomerate, cămine de nefamiliști sau de confort redus care au aparținut

fostelor unități industriale, degradate, sau unități de locuințe sociale slab întreținute, situate în zone segregate etc. Supraaglomerarea este mai puțin întâlnită în zonele rurale. Deși în zonele rurale populația este mai săracă, valorile suprafeței locuibile sunt superioare, comparativ cu cele din mediul urban.

În ansamblu, sectorul locuințelor din România înregistrează inegalități puternice și deprivare severă. Toate aglomerările urbane prezintă insule ale sărăciei, comunități segregate spațial ce sunt afectate de lipsa de locuințe, un nivel scăzut al ocupării forței de muncă și al accesului la educație. În zone unde nu este reglementată funcțiunea de locuire, conform documentațiilor urbanistice în vigoare, gradul de informalitate al locuirii a crescut. Grupurile cu venituri reduse sunt din ce în ce mai excluse de la locuințele adecvate din orașele mijlocii și mari, având în vedere alternativele limitate de acces la locuințe la prețuri accesibile.

Lipsa locuințelor variază adesea din punct de vedere teritorial. Zonele marginalizate nu sunt monitorizate cu periodicitate prin raportări statistice în ceea ce privește calitatea locuirii și implicit a vieții, nivelul de venituri și gradul de dezvoltare în diferite zone din interiorul unităților administrativ-teritoriale.

Una dintre categoriile afectate de lipsa de locuințe este reprezentată de persoanele de etnie romă, ca urmare a participării mai scăzute la educație, discriminării și ocupării reduse. Factorii istorici (adică sedentarizarea forțată începând cu anii ‘50) au generat apariția fenomenului așezărilor informale. Locuitorii acestor așezări sunt afectați de nesiguranța locuirii, în absența titlurilor de proprietate sau a formelor legale de ocupare, a accesului scăzut la serviciile și utilitățile publice, iar sănătatea și siguranța acestora sunt adesea expuse riscului de privare severă și de apariție a fenomenului persoanelor fără adăpost, având în vedere starea locuințelor lor.

Persoanele cu dizabilități, tinerii care provin din sistemul de îngrijire instituționalizat și vârstnicii sunt alte grupuri vulnerabile în raport cu locuirea adecvată și accesul la locuințe accesibile. Nevoile lor reflectă faptul că facilitarea accesului la o locuință este insuficient în lipsa asistenței necesare pentru ca astfel de grupuri să ajungă la o viață independentă. Locuințele pentru grupurile vulnerabile trebuie, de asemenea, să respecte anumite elemente de accesibilitate: rampe, uși de acces, nevoia unui anumit spațiu pentru băi etc. Strategia națională pentru includerea persoanelor cu dizabilități19 indică faptul că „pentru o proporție semnificativă a persoanelor cu dizabilități, accesul la clădirile de locuit, spațiile de muncă, clădirile disponibile pentru public, infrastructura de transport și alte facilități, rămâne o barieră”.

Nevoia de intervenții în zonele marginalizate și așezări informale

Degradarea fizică și structurală a locuințelor din zonele marginalizate și din cadrul așezărilor informale, coroborată cu capitalul uman scăzut, criminalitatea și marginalizarea, au făcut ca unele cartiere să se transforme treptat în zone segregate cu condiții de locuire insalubre ce pun în pericol starea de sănătate a ocupanților. Problemele s-au agravat de-a lungul timpului, astfel de zone fiind de obicei marginale în cadrul intervențiilor publice, deoarece soluționarea lor necesită măsuri și instrumente de intervenție integrate de incluziune. Așa cum este ilustrat de „Atlasul zonelor urbane marginalizate din Romania” și „Atlasul zonelor rurale marginalizate şi al dezvoltării umane locale din România”, realizate de Banca Mondială, atât zonele rurale, cât și orașele din România se confruntă cu insule de sărăcie severă, privarea de locuințe fiind un element-cheie.

!image

19 Strategia Națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități "O Românie echitabilă" 2022-2027

Zonele marginalizate necesită intervenții atât prin programe de reabilitare fizică, renovare, construcție de noi infrastructuri utilitare și de acces, amenajări de spații publice, cât prin îmbunătățirea accesului la servicii publice de bază, în mod deosebit de sănătate și educație, precum și servicii sociale.

În contextul unei planificări urbane și teritoriale deficitare, fenomenul locuirii informale cunoaște o dinamică necontrolată, implicând comunitățile sărace localizate la marginea orașelor sau în zone mai greu accesibile. Locuințele situate în aceste zone sunt cele mai expuse riscurilor sociale și deprivării severe de la locuire, dat fiind că acestea nu au trecut printr-un proces convențional de planificare și autorizare. Locuitorii se confruntă cu nesiguranța ocupării, ceea ce le limitează accesul la servicii și investiții publice. Nerecunoașterea fenomenului și a problemelor asociate, le face în mare parte neeligibile pentru majoritatea programelor de finanțare a investițiilor. Până în prezent programele de finanțare publice sau din fonduri europene nerambursabile din România au fost puțin orientate să funcționeze într-o logică a reducerii sau combaterii fenomenului de informalitate a locuințelor - de exemplu, nu se pot accesa fonduri UE pentru a construi un drum într-o zonă în care din documentele oficiale, nu reiese că locuiesc rezidenți.

Autoritățile publice locale au avut tendința de a îndepărta persoanele aflate în situația de sărăcie în afara comunității, sărăcia fiind adesea asociată cu lipsa de educație, comportamentul deviant și infracționalitatea. Segregarea spațială a accentuat cercul sărăciei, împiedicând accesul acestor comunități la servicii de educație, sănătate și locuri de muncă.

În România există aproximativ 72.000 de locuitori care trăiesc în așezări informale, la marginea satelor și orașelor (rezultate parțiale la nivelul lunii aprilie 2022 ale procesului de colectare a datelor). Această estimare este rezultatul unui proces de colectare a datelor privind așezările informale, demarat de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației în anul 2021, pe baza unei fișe de date, completate de către autoritățile administrației publice locale pentru fiecare așezare informală de pe teritoriul unităților administrativ-teritoriale din România. Au fost raportate aproximativ 393 de așezări informale.

În temeiul Legii nr. 151/2019, așezările informale sunt „grupuri de cel puțin 3 unități locative dezvoltate spontan, ocupate de persoane sau familii care fac parte din grupuri vulnerabile definite conform Legii asistenței sociale nr. 292/2011, și care nu au drepturi asupra terenului pe care îl ocupă. Așezările informale sunt situate de obicei la periferia localităților urbane sau rurale, includ locuințe improvizate, realizate din materiale recuperate și / sau locuințe realizate din materiale de construcție convenționale, iar prin localizarea lor și caracteristicile socio-demografice generează excludere, segregare și marginalizare socială. Situându-se în zone cu risc natural (alunecări de teren, inundații), risc biologic (gropi de gunoi, depozite de deșeuri, situri contaminate și altele asemenea) sau risc antropic (zone de siguranță sau protecție definite de obiectivele SEVESO, ale infrastructurilor tehnico-publice și așa mai departe), unele așezări informale pun în pericol siguranța și sănătatea locuitorilor lor. ”

Principalul factor care a dus la apariția primelor nuclee de așezări informale este istoric și este legat de sedentarizarea forțată a romilor în perioada comunistă, începând cu 1948. Împreună cu sistematizarea forțată a satelor, populația de romi s-a mutat adesea în unități locative la marginea orașelor și satelor, în special în zonele urbane sărace sau în așezările semi-urbane din zonele agricole.

Mai mulți factori socio-economici au contribuit la apariția și la răspândirea acestui fenomen. Aceștia sunt legați de urbanizarea rapidă și de sistematizarea forțată a terenurilor în perioada 1950-1975; mobilitatea rezidențială provocată de acestea; și restructurarea post-socialistă a economiei naționale, care a dus la o creștere a sărăciei și a excluziunii sociale, precum și la un acces scăzut la locuințe pentru categoriile defavorizate după 1990. Mai mult, un sistem de planificare a teritoriului slab, precum și lipsa unor instrumentele de gestionare a terenurilor au contribuit la acest fenomen. Locuința informală este rezultatul marginalizării sociale și economice, determinat de restructurarea bazei economice locale a multor orașe românești, în deceniile următoare căderii regimului comunist.

Deși așezările informale și zonele urbane defavorizate sunt cunoscute ca zone de segregare socio-rezidențială, oferirea de locuințe publice de închiriere la chirii subvenționate, pentru a reloca persoanele care locuiesc în acestea, nu poate fi soluția unică sau predominantă. Mulți locuitori din așezări informale, după cum indică consultările făcute în cadrul proiectelor de cercetare anterioare despre acest fenomen în România20, nu se așteaptă neapărat la o locuință diferită, ci mai degrabă la o îmbunătățire sau extindere a locuinței lor existente, împreună cu sprijin pentru a obține titluri de proprietate asupra terenurilor și o mai bună racordare la utilitățile publice. Schemele de relocare asistată ar fi necesare pentru acele cazuri în care locuințele sunt situate în zone expuse la pericole sau sunt periculoase sau în zone mult prea îndepărtate pentru a fi posibilă o conexiune cu drumurile și utilitățile.

Fenomenul lipsei de adăpost

Fenomenul persoanelor fără adăpost și riscurile de excludere de la locuință au crescut și s-au diversificat într-un ritm mult mai rapid decât răspunsurile sistemelor publice la această realitate socială. Persoanele care locuiesc în condiții inadecvate au fost estimate în 2019 la aproximativ 15.000 la nivel național, cu o concentrație ridicată (88%) în marile orașe și municipii, în special în București cu aproximativ 5.000 de persoane, dintre care cel puțin un sfert erau copii și tineri cu vârsta sub 35 de ani. Analiza din raportul ESPN (2019) de țară al României privind Strategii naționale de combatere a lipsei unui adăpost și a excluderii de la locuire21 (National strategies to fight homelessness and housing exclusion) indică faptul că datele disponibile nu permit o evaluare exactă a dinamicii fenomenului, furnizorii de servicii sociale fiind de acord că profilul persoanelor fără adăpost de pe stradă s-a schimbat în ultimele decenii. Ponderea adulților tineri care locuiesc pe stradă a crescut și au apărut două noi categorii de persoane fără adăpost: persoanele în vârstă (din cauza escrocheriilor imobiliare) și familiile întregi (din cauza evacuărilor).

Noua dinamică înregistrată indică o schimbare a cauzelor lipsei unui adăpost de la motive individuale (de exemplu, dependența de droguri, violența și dezintegrarea familiei, divorțul și/sau decesul unui membru al familiei) la motive structurale (evacuări în masă datorate recuperării proprietăților, lipsa politicilor de sprijin pentru locuințe și fond insuficient de locuințe sociale). A apărut o nouă formă de excludere de la locuire, transformând persoanele fără adăpost într-o realitate

!image

20 Proiectul „No Man's Land: Locuirea informală în comunitățile de romi. Recunoaștere, responsabilitate și soluții comune” proiect prezentat pe site-ul www.locuireinformala.ro

21 National strategies to fight homelessness and housing exclusion, European Social Policy Network (ESPN) , https://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=1135 furtherNews=yes langId=en newsId=9456

colectivă și segregată - comunități marginalizate și habitate informale, înrădăcinate în realitățile economice post-comuniste22.

Abordarea României cu privire la lipsa adăpostului și de excludere de la locuință este o combinație de programe privind locuințele (dezvoltare de locuințe sociale/de necesitate și reabilitare/regenerare a zonelor de locuit precare) și servicii de răspuns în caz de urgență. Serviciile preventive și serviciile de sprijin tind să fie oferite doar de către autoritățile locale care au capacitatea administrativă și financiară de a le furniza. Beneficiile sociale ca mijloc atât de prevenire a excluziunii de la locuire, cât și de a permite accesul la locuințe adecvate la prețuri accesibile, sunt limitate la beneficiile de încălzire acordate în lunile reci. Astfel, puterea lor de a oferi o protecție adecvată este scăzută.

Majoritatea ONG-urilor și coalițiilor pentru drepturile la locuință propun o abordare centrată pe:

a)creșterea fondului de locuințe sociale, împreună cu reabilitarea fondului de locuințe atât private, cât și publice, în zonele marginalizate și /sau comunități informale; și b) construcția de locuințe la prețuri accesibile pentru grupurile cele mai vulnerabile, în special populația de romi. Totodată, susțin furnizarea de către autoritățile locale de locuințe sigure și accesibile ca preț, disponibilitatea unor locuințe sociale adecvate, accesul echitabil la locuințe al persoanelor fără adăpost și al celor care se confruntă cu riscul de evacuare23.

Deficitul locuințelor accesibilizate pentru vârstnici și persoane cu dizabilități

Vârstnicii care reprezintă un grup demografic în creștere în condițiile manifestării unui proces accentuat de îmbătrânire demografică în România, persoanele cu dizabilități sau adulții tineri care ies din sistemul instituțional de îngrijire a copiilor au nevoi speciale care nu sunt legate exclusiv de capacitatea lor de a-și permite o casă adecvată. Astfel de grupuri necesită scheme de însoțire a locuințelor, inclusiv asistență medicală, sprijin în diferite activități gospodărești, asistență psihologică, precum și – în special pentru ultimele grupuri – consiliere pentru adaptarea la responsabilitățile individuale și drepturile vieții independente și sprijin pentru accesarea unui loc de muncă, pentru a face față costurilor de locuință. În plus, grupurile cu mobilitate redusă (vârstnici, cu dizabilități) pot necesita caracteristici speciale pentru accesibilitate, rampe pentru scaune cu rotile, praguri de ușă optimizate, precum și alte elemente de proiectare incluzivă.

În 2018, România încă număra peste 18.00024 de adulți cu dizabilități instituționalizați. Convenția ONU25 pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, semnată de guvernul României în urmă cu mai bine de un deceniu, subliniază necesitatea promovării și respectării demnității și autonomiei individuale a persoanelor cu dizabilități, inclusiv dreptul la viață independentă și luarea propriilor alegeri / decizii. Dezinstituționalizarea este o prioritate pentru Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, însă există prea puține practici și prea puține evoluții pentru ca locuințele să devină mai accesibile pentru acele grupuri.

!image

22 Politică publică națională care vizează persoanele fără adăpost, Proiect: „FIECARE OM CONTEAZĂ! Evaluarea nevoilor persoanelor fără adăpost și a impactului serviciilor sociale existente asupra calității vieții acestora” COD: SIPOCA 575 (SMIS 126131), Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, http://www.mmuncii.ro/j33/images/proiecte/SIPOCA575/SIPOCA575-politica- publica.pdf

23 National strategies to fight homelessness and housing exclusion, European Social Policy Network (ESPN) , https://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=1135 furtherNews=yes langId=en newsId=9456

24 http://anpd.gov.ro/web/wp-content/uploads/2018/10/ANPD-evolutii-trim-II-2018-MMJS-publicabil.pdf

25 http://anpd.gov.ro/web/conventia/

Locuințele pentru închiriat

Oficial, fondul de locuințe de închiriat reprezintă 3% din totalul pieței din România, iar neoficial se estimează intervalul de 7-15% la nivel național.26 O parte semnificativă a pieței de închiriere este o sursă de evaziune fiscală și speculație în detrimentul statului și al chiriașilor. Doi factori principali pot contribui la aceasta: regulile evacuării pro-chiriași și proprietarii care nu doresc să semneze un contract de închiriere oficial, deoarece evacuarea unui chiriaș „rău-platnic” devine atunci dificilă. Proprietarii plătesc impozite pe veniturile din închiriere, inclusiv contribuția de asigurări sociale de sănătate (CASS), iar acest lucru este un factor de descurajare pentru crearea unui contract de închiriere oficial.

În plus, fondul public de locuințe, oferit spre închiriere la prețuri accesibile, este foarte limitat, ceea ce împiedică accesul la locuințe al gospodăriilor care nu își permit să achiziționeze locuințe pe piața liberă. O evaluare generală a fondului de locuințe publice de închiriere existent este dificilă, parțial din cauza terminologiei confuze. Pe scurt, există mai multe categorii de locuințe publice de închiriere, unele folosite interschimbabil: „locuințe sociale” pot fi utilizate ca „locuințe de necesitate” și invers, după cum impun condițiile. Autoritățile locale au adesea diferite alte categorii de imobile în fondul de locuințe aflat în proprietatea lor, utilizate ca „locuințe de stat”. Acestea includ unități de locuințe naționalizate pentru care nu au fost depuse cereri pentru restituire sau de achiziționare din partea chiriașilor, foste cămine pentru muncitori trecute în proprietatea publică în urma restructurării unor mari foste companii de stat. Astfel de unități sunt de obicei închiriate (deși aceasta nu este regula) grupurilor cu venituri mici, astfel că au un caracter social. Totuși, acestea nu se încadrează formal în denumirea juridică de „locuințe sociale”. Pe lângă acestea, există și „locuințe protejate”, pentru persoanele cu dizabilități, locuințe pentru diferite categorii profesionale necesare în circumscripția respectivă. Această confuzie terminologică a contribuit la dificultatea monitorizării fondului public de locuințe și la direcționarea acestuia către nevoile reale, cele mai stricte.

Un sondaj realizat în anul 2014 pentru fundamentarea Strategiei Naționale a Locuirii și pentru Strategia de Incluziune Socială și de Reducere a Sărăciei evidențiază o serie de probleme privind locuințele sociale în termeni de fond disponibil și calitatea acestuia. Astfel, multe dintre gospodăriile beneficiare de locuințe sociale înregistrează datorii restante la plata utilităților. De asemenea, majoritatea locuințelor sociale sunt apartamente supraaglomerate de dimensiuni mici, de 1-2 camere / 10-37 mp. Spațiile și instalațiile comune (electricitate, canalizare, apă etc.) sunt de obicei deteriorate și / sau nu sunt întreținute, adesea deconectate din cauza arieratelor. Deoarece majoritatea instalațiilor sunt vechi și nu au fost întreținute corespunzător, subsolurile acestor blocuri sunt de obicei inundate și insalubre, prezentând pericole pentru sănătate.

Localizarea noilor locuințe publice destinate închirierii ridică adesea probleme. Terenul deținut de autoritățile publice locale nu este utilizat în mod optim sau transparent pentru construcția de locuințe publice spre închiriere27, deși Guvernul a finanțat construcția unor „locuințe sociale”,

„locuințe de strictă necesitate” și „locuințe pentru tineri” pe terenurile deținute de autoritățile locale. Practica selectării terenurilor pentru construcția de locuințe publice de închiriere ridică trei probleme importante. Prima se referă la absența generală a unei abordări integrate a

!image

26 „Către o Strategie Națională în materie de locuințe: Evaluarea domeniului locuirii”, Banca Mondială, 2015

27 ***, 2020, Document de poziție în domeniul politicilor publice privind domeniul locuirii sociale în vederea inițierii demersurilor pentru modificarea legislației în domeniu și îmbunătățirea Programului de Construcții de Locuințe Sociale derulat de către Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației. Asociația Alături de Voi – Iași.

grupurilor vulnerabile - inclusiv prin localizarea locuințelor sociale în zone accesibile, care sunt, de asemenea, dotate cu infrastructură de educație, infrastructură de sănătate și transport public. Mai mult, deși este esențial pentru integrarea persoanelor marginalizate, crearea unui mediu incluziv din punct de vedere social nu este un principiu practicat în planificarea dezvoltării locuințelor sociale în România. În acest sens, multe terenuri identificate de autoritățile publice pentru construirea sau cumpărarea de locuințe sociale se găsesc izolate de oraș, în zone neaccesibilizate sau în cartiere care au deja probleme sociale, ceea ce contribuie la segregarea acestor grupuri.

Al doilea aspect, corelat cu primul, se referă la un decalaj semnificativ în legislația națională în ceea ce privește politicile funciare și rezervele de terenuri. Legislația de planificare urbană nu include prevederi care permit rezervarea de terenuri pentru infrastructura publică și locuințe sociale în zonele de dezvoltare urbană. Lipsa rezervelor de teren este adesea menționată ca una dintre cele mai importante constrângeri legate de implementarea proiectelor de construcție de locuințe sociale.

Al treilea aspect este legat de inventarierea și gestionarea bunurilor imobiliare ale autorităților publice locale, și anume practica de a avea un inventar actualizat al terenurilor și clădirilor pe care le dețin și de a le utiliza într-un mod eficient, din punct de vedere social și financiar, pentru dezvoltarea de proiecte publice (inclusiv construcția de noi locuințe sociale sau renovarea și reconversia clădirilor existente în acest scop). Deși autoritățile publice locale au fost obligate să efectueze aceste inventare imobiliare potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, există încă multe situații în care acestea nu au toate informațiile necesare și nu valorifică bunuri imobile care pot fi mobilizate pentru a dezvolta, printre altele, locuințe sociale.

Locuințele de închiriat trebuie să fie promovate ca o alternativă de locuire, importantă în special pentru atragerea și reținerea rezidenților în orașele lipsite de locuri muncă, dar cu economii în ascensiune. Trebuie stimulată formalizarea contractelor de închiriere și includerea locuințelor disponibile în fondul de locuințe destinate închirierii.

Politicile din domeniul locuirii trebuie să accelereze furnizarea și alocarea mai bună a locuințelor publice pentru a răspunde nevoilor celor mai vulnerabile grupuri. Astfel de locuințe publice de închiriat trebuie să ia în considerare profilul și provocările beneficiarilor vizați, și în același timp să țină cont de amplasare, asigurarea mixului social și standardele de proiectare a locuințelor.

Cu toate acestea, locuințele de închiriat nu sunt singura soluție posibilă pentru a asigura accesul la locuințe al celor care au nevoie. Schemele de vouchere ar putea fi luate în considerare în zone cu echipare tehnico-edilitară adecvată. Programele de îmbunătățire și de adaptare a locuințelor ar putea funcționa și pentru familiile care au o locuință, însă inadecvată în ceea ce privește dimensiunea, funcționalitatea și siguranța. În plus, este nevoie de asistență complementară pentru locuințe pentru a sprijini viața independentă a persoanelor cu dizabilități, vârstnici și a altor grupuri constând în servicii personalizate de asistență socială, asistență psihologică și medicală, calificarea forței de muncă și mediere.

PILONUL 2. LOCUIRE ACCESIBILĂ ȘI SERVICII PUBLICE DE CALITATE

Provocări privind locuințele adecvate la costuri accesibile

Fiind țara cu cea mai întinsă suprafață din Europa de Sud-Est, România are aproximativ 20,12 milioane de locuitori și 7,4 milioane de familii28. Fondul de locuințe cuprinde 5,3 milioane de clădiri rezidențiale, în total 8,7 milioane de unități de locuințe. Potrivit celui mai recent recensământ oficial, peste jumătate din familiile din România (55,3%) locuiau în zonele urbane.

Fondul locativ din orașele din România este dominat de locuințe aflate în blocuri de apartamente, ce conțin 67,6% din fondul de locuințe urban. Doar 2,4% din fondul de locuințe din zonele rurale se află în blocuri. Aceasta înseamnă că administrarea condominiilor este, în mare măsură, o provocare a vieții urbane.

Deficiențe privind accesibilitatea locuințelor

Accesul la o locuință adecvată la costuri accesibile este o condiție de bază pentru o viață decentă, pentru toți locuitorii, indiferent de vârstă și statut socioeconomic. Accesul la locuințe este recunoscut în Declarația universală a drepturilor omului (articolul 25) ca unul dintre drepturile fundamentale ale indivizilor. Cu toate acestea, costurile locuințelor sunt în continuă creștere (cumpărare, chirie, întreținere), ceea ce face dificil pentru multe familii să își permită o locuință decentă.

Situația inaccesibilității unei locuințe este evaluată în general prin măsurarea cheltuielilor cu locuința29 comparativ cu venitul net al acelei gospodării. Eurostat definește o gospodărie ca

„supraîncărcată” atunci când costurile totale ale locuințelor reprezintă mai mult de 40% din venitul net. În 2018, 9,6% din populația UE-27 trăia în gospodării care au cheltuit 40% sau mai mult din venitul lor echivalent disponibil pentru locuințe. Proporția populației ale cărei costuri de locuințe au depășit 40% din venitul lor disponibil echivalent a fost cea mai mare pentru chiriașii cu chirii de preț de piață (25,1%) și cea mai mică pentru persoanele din locuințele ocupate de proprietari cu împrumut sau ipotecă (4,0%).

Media UE-27 indică diferențe semnificative între statele membre ale UE: la o extremă există o serie de țări în care o proporție relativ mică din populație s-a confruntat cu o

„supraîncărcare” a costului locuințelor în 2018, în special Malta (1,7%) și Cipru (2,0%). La cealaltă extremă, două din cinci persoane (39,5%) din Grecia și mai mult de una din șase (17,9%) din populația din Bulgaria au cheltuit mai mult de 40% din venitul lor echivalent disponibil pentru locuințe, la fel ca în jur de una din 10 persoane în România (10,3 %).30

În privința statutului de proprietate și proporției populației ale cărei costuri de locuințe au depășit 40% din venitul lor disponibil (în cazul chiriașilor cu chirii de preț de piață), există, de asemenea, diferențe mari între statele membre ale UE. În 2018, au existat șase state membre în care mai mult de o treime din populația care locuia ca chiriași cu chirii de preț de piață s-a confruntat cu o suprasolicitare a costului locuinței, această proporție a populației depășind două cincimi în România (46,3%) și Ungaria (46,9%) , ajungând la jumătate în Bulgaria (50,1%) și depășind patru cincimi (83,1%) în Grecia.

În România, ponderea populației supraîndatorate de costurile cu locuința este de 10,3%, cu diferențe semnificative în raport cu tipul de proprietate. Accesibilitatea locuințelor

!image

28 Conform ultimului Recensământ al Institutului Național de Statistică (2011).

29 „Cheltuielile cu locuința" cuprind cheltuielile cu ipoteca, dobânzile, chiria și utilitățile, întreținerea și asigurarea structurală. Citat preluat din “Housing Affordability in the EU: Current situation and recent trends”, Alice Pittini et. all, CECODHAS, 2012.

30 Eurostat, 2018 (cod pentru date online ilc_lvho07a).

este cea mai dificilă pentru chiriașii care închiriază de pe piața liberă (46,3% din aceste gospodării). În funcție de categoriile de costuri ale locuințelor, există implicații diferite asupra diferitelor categorii ale populației. Prin urmare, accesibilitatea locuințelor presupune accesibilitatea de a cumpăra, închiria sau întreține.

Accesibilitatea de a achiziționa o locuință

România înregistrează procentul cel mai ridicat din UE privind populația care deține în proprietate o locuință. Politicile și programele publice, începând cu privatizarea în masă la costuri foarte reduse în anii 1990 și achiziționarea locuințelor de la stat, au încurajat achiziționarea locuințelor ca formă de investiție, generând o masă semnificativă de proprietari.

Programul „Prima casă” a favorizat accesul la proprietatea locuinței prin împrumuturi ipotecare garantate de stat. Cu toate acestea, programul nu a stabilit nicio restricție legată de veniturile beneficiarilor săi. Deși datele disponibile despre beneficiarii săi sunt limitate, consultările anterioare cu sectorul bancar31 arătând că principalul beneficiar al acestui program sunt familiile cu venituri medii din mediul urban. În acest scop, acest program nu a făcut prea mult pentru a sprijini accesibilitatea pentru grupurile cu venituri mici.

Creșterea plafonului la 140.000 euro pentru achiziția unei locuințe noi nu permite accesul tuturor categoriilor de populație la o locuință adecvată și accesibilă ca preț din perspectiva pe care o pun cheltuielile legate de locuință asupra bugetului gospodăriei, construită într-o zonă accesibilizată din perspectiva serviciilor și a dotării tehnico-edilitare, fiind o măsură care a condus artificial la creșterea prețului la locuințele noi și implicit la construirea de către dezvoltatori a unor anumite tipuri de locuințe limitate ca suprafață utilă, reducând posibilitatea noilor proprietari de a opta în timp pentru o locuință cu o suprafață adaptată la noile nevoi și cerințe în materie de locuire.

Riscul de deprivare severă de locuire din perspectiva costurilor locuirii

Această problemă este legată în România de cheltuielile cu locuința din totalul veniturilor lunare ale unei familii. Costurile cu locuința constând în special cele aferente utilităților sunt calculate ca procent din venit. Persoanele cu venituri mici trăiesc în cele mai precare condiții și cheltuiesc o parte mai mare din veniturile lor pe locuință (în medie, 43,7% din venitul gospodăriei este cheltuit doar pentru utilități).

Observatorul European al Locuințelor Sociale a raportat în 202132 că persoanele cu venituri mici au fost cel mai mult afectate de costul locuirii. Aceste costuri reprezentau 35% din veniturile celor cu risc de sărăcie. Situația variază semnificativ între țări, de la țări peste sau apropiate de media UE, cum ar fi România, la țări în care costurile de locuire au avut un impact relativ mai mic asupra veniturilor gospodăriilor (de exemplu, Malta, Portugalia, Slovenia).

Totodată, noul context mondial generat de pandemia de Covid-19, precum și actualul context geopolitic au condus atât la creșterea costurilor privind utilitățile publice, cât și la creșterea prețului locuințelor, indiferent de anul construcției acestora. Astfel, se constată o creștere accentuată a

!image

31 Consultări în vederea documentării raportului intitulat „Sectorul locuințelor în România, Către o Strategie Națională în materie de Locuire”, Banca Mondială, 2015.

32 Observatorul European al Locuințelor Sociale a raportat în 2021, disponibil online https://www.stateofhousing.eu/#p=18

gradului de împovărare a persoanelor cu venituri mici și medii în ceea ce privește cheltuielile cu achiziționarea locuințelor, cât și cu utilitățile publice, toate acestea pe fondul creșterii inflației și pe fondul scăderii puterii de cumpărare.

În acest sens, se constată nevoia de intervenție a statului în vederea facilitării accesului populației la locuințe accesibile din punct de vedere al costurilor în contextul creșterii prețurilor de achiziție, inclusiv la materialele de construcție, al prețurilor la utilități, a creditelor imobiliare și a coșului zilnic pentru un trai decent.

Accesibilitatea în scopul închirierii

În contextul în care costurile locuințelor private de închiriat de pe piața liberă pot fi inaccesibile pentru grupurile cu venituri mai mici, chiria pentru locuințele sociale (unități publice date spre închiriere) se limitează la 10% din venitul lunar. Cu toate acestea, familiile cu venituri mici au dificultăți să susțină aceste cheltuieli, având în vedere costurile pe cap de locuitor ale chiriei publice și povara costurilor utilităților. Costurile nu sunt, de asemenea, frecvent reflectate în confortul oferit de condițiile de locuire. În plus, fondul public de locuințe de închiriere este foarte limitat, astfel că locuințele sociale nu reprezintă o opțiune viabilă pentru mulți dintre cei care au nevoie.

Supraaglomerarea locuințelor

Rata supraaglomerării în Romania se situează printre cele mai ridicate din Europa. În 2019 rata supraaglomerării se apropia de 45,8%, fiind mult mai ridicată față de media UE-27 de 17,1%. Deși nu depinde de gradul de urbanizare, înregistrând valori comparabile atât în zonele rurale, cât și cele urbane, o lipsă mai acută a spațiului de locuit este înregistrată în cazul persoanelor cu venituri mai mici. Multe dintre zonele de locuit supraaglomerate locuite de grupuri cu venituri mici sunt concentrate în zone urbane marginalizate.

Surplus în domeniul locuirii

În același timp, România se plasează la mijlocul ierarhiei statelor UE în funcție de procentul de locuințe neocupate, înregistrând 1.427.410 unități de locuit convenționale neocupate la Recensământul Populației și Locuințelor din 2011, reprezentând 16,4% din numărul total de unități de locuit convenționale. Totodată, având în vedere creșterea stocului de locuințe din ultimii ani, este de așteptat ca numărul unităților de locuit convenționale neocupate să fie substanțial mai mare comparativ cu anul 2011. În acest sens, alături de problemele identificate privind închirierea locuințelor fără contract, achiziționarea de locuințe poate fi interpretată ca investiție de către persoanele care dețin resurse financiare disponibile, generând astfel, în anumite situații, senzația unei cereri crescute care însă nu este bazată pe nevoia de locuințe, ci pe cererea de investiții în active imobiliare. Ponderea locuințelor neocupate este mai mică în mediul urban și mai mare în mediul rural (13,5%, comparativ cu 19,8%). În funcție de contextul local ar trebui analizat dacă și în ce fel acest surplus poate fi mobilizat pentru a răspunde nevoii de locuințe, astfel încât răspunsul autorităților publice să vizeze nu numai construcția de locuințe, ci și utilizarea eficientă a stocului existent.

Piața locuințelor din România prezintă dinamici foarte variate la nivel național care reflectă evoluția socio-economică la nivel teritorial și necesită dezvoltarea unor politici adecvate acestora

Proiectele de finalizare a locuințelor noi din ultimul deceniu s-au concentrat în zonele urbane mai mari, în special în noile dezvoltări rezidențiale la marginea orașului. În toată România, cele mai dinamice piețe de locuințe sunt situate în regiunile de vest și centru și în jurul Capitalei.

Orașele mai mari din România se confruntă cu lipsa locuințelor și prețuri în creștere și provocări privind accesul la locuințe pentru anumite grupuri sociale. În schimb, orașele mijlocii înregistrează locuințe neocupate tot mai numeroase din cauza migrației pronunțate și declinului demografic.

În timp ce creșterea economică a fost concentrată într-o serie de zone urbane, noua ofertă de locuințe a fost mai mare în părțile de vest ale țării și mai mică în părțile de sud și de est (cu excepția Bucureștiului). Astfel, în timp ce Regiunile Nord-Est și Sud Muntenia sunt în fruntea celor mai populate regiuni, acestea înregistrează scoruri mai mici în ceea ce privește noile unități de locuit finalizate. Astfel de dinamici reflectă, de asemenea, tendințe socio-demografice mai largi de emigrație - mai pronunțate în părțile de est ale României33 – și saturația forței de muncă în părțile de vest ale țării, care sunt mai bine poziționate pentru industriile orientate spre export.

Cea mai dinamică creștere a ofertei de locuințe (dezvoltarea de noi unități locative) în ultimii 5 ani s-a înregistrat în regiunile nord-vest și central. Spre deosebire, Regiunea de Nord- Est se confruntă cu o scădere a ofertei de locuințe, în timp ce regiunile de sud ale Munteniei, Olteniei și București-Ilfov incluse au tendințe moderate de creștere-staționare.

Tendințele pieței imobiliare din România în ultimul deceniu au fost marcate de o redresare a prețurilor după criza pieței financiare globale din 2008-2009. Prețurile pieței locuințelor au atins în cele din urmă rate de creștere pozitive în perioada 2013-2014 și de atunci au crescut constant într-un ritm lent.

La nivel urban creșterea prețului locuințelor a fost mai ridicată în orașele vestice. De exemplu, prețurile locuințelor în Municipiul Cluj-Napoca au crescut mai mult decât cele înregistrate în capitală, chiar dacă veniturile medii din Municipiul București sunt mai ridicate comparativ cu cele înregistrate în județul Cluj, ceea ce înseamnă că zonele urbane precum Municipiul Cluj-Napoca au devenit tot mai puțin accesibile pentru cea mai mare parte a populației.

Puternică tradiție de proprietate asupra locuințelor și redusă în materie de închiriere, cu consecințe asupra mobilității forței de muncă

În ansamblu, românii au o puternică preferință culturală pentru proprietate, statut favorizat de o succesiune de politici și programe desfășurate în ultimele decenii: privatizarea în masă a fondului locativ de stat, dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele construite de ANL, programul Prima Casă de susținere a cumpărării de locuințe, oferind garanții de împrumut și dobânzi subvenționate cumpărătorilor de primă casă. Piața de închiriere este considerabil mai puțin dezvoltată și o mare parte din aceasta funcționează fără contracte formale.

Una dintre implicațiile faptului că cea mai mare parte a fondului de locuințe se află în proprietate privată, în paralel cu oferta limitată de locuințe la prețuri scăzute, este că mobilitatea forței de muncă în România este restricționată. În esență, oamenii tind să fie captivi acolo unde se află casa lor.

Intervenții proactive reduse ale autorităților pe piața locuințelor

!image

33 „Orașe Magnet”, Banca Mondială, 2018, p. 101.

Piețele imobiliare primare sunt legate intrinsec de piețele funciare. Noua dinamică a ofertei de locuințe depinde dacă există și unde este situat terenul disponibil, în ce măsură terenul disponibil este pe piață, dacă poate fi ușor dezvoltat și este echipat cu infrastructura de accesibilitate și utilități edilitare. Piața locuințelor secundare depinde de practicile de întreținere și renovare, precum și de dinamica cartierelor din interiorul orașului: densitatea și provocările cu care se confruntă, transformările sociale, calitatea infrastructurii și serviciile publice. Toate acestea susțin potențialele mijloace de intervenție a sectorului public pentru a influența oferta de locuințe și întreținerea fondului de locuințe.

Politicile de administrare a terenurilor aproape inexistente la nivel local, acoperirea slabă a cadastrului digital, litigiile și proprietatea incertă în urma unui proces lent de restituire au contribuit la creșterea presiunii asupra terenurilor din afara granițelor administrative ale orașului, acestea fiind mai ieftine și ușor de obținut. Impozitele pe proprietate în România sunt foarte mici, astfel posibilitatea de a stimula dezvoltarea terenurilor neutilizate din interiorul orașelor este limitată.

În plus, autoritățile din România au avut, în ultimele decenii, un rol mai puțin activ ca furnizor de locuințe, locuințele cu finanțare publică înregistrând un declin brusc în ultimele decenii, ajungând la o pondere nesemnificativă din producția totală în prezent.

Lipsa de accesibilitate a unei locuințe pentru tineri cu vârste între 18-35 de ani

Datele Eurostat34 evidențiază o serie de probleme cu care se confruntă tinerii din România în ceea ce privește accesul la locuințe. Astfel, în anul 2020, 57,8% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 34 de ani locuiau cu părinții, situația fiind diferențiată în funcție de gen - 54% din totalul bărbaților cu vârste cuprinse între 25-34 ani, comparativ cu 28% dintre femei. Totodată, conform aceleiași surse, statele în care tinerii care părăsesc casa părintească la o vârstă mai înaintată au o probabilitate mai mare de a se confrunta mai puternic cu fenomenul tinerilor NEET, tineri care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare.

11,1% dintre tinerii între 20 și 24 ani din România trăiesc în gospodării care utilizează mai mult de 40% din venit pentru cheltuielile cu locuința conform datelor Eurostat din anul 2020, împovărând bugetele gospodăriilor.

Rezultatele unei analize realizate de Consiliul Tineretului din România, referitor la accesul tinerilor la programul Noua Casă35 evidențiază faptul că în condițiile în care gradul de îndatorare recomandat este de 28%, iar un grad ideal ar fi de 20%, aceasta ar însemna că venitul net minim lunar al unui tânăr ar trebui sa fie de 10.757 lei, respectiv 15.060 de lei pentru a putea achiziționa o locuință profitând de plafonul maxim al garanției de stat. Practic, programul Noua Casă este orientat către beneficiari cu resurse financiare mai mari, în detrimentul tinerilor care au o mai mare nevoie.

Corelarea ineficientă a politicilor din domeniul locuirii cu politicile de planificare spațială

Locuințele, ca domeniu politic, sunt legate intrinsec de politicile de planificare urbană și de gestionare a terenurilor. Deficiențele acestora din urmă afectează rezultatele în domeniul locuințelor. Sistemul de planificare urbană și teritorială nu a anticipat și nu a abordat suficient nevoile de locuințe și extinderea urbană la periferia orașului. De multe ori, deoarece extinderea s-a făcut dincolo de granițele administrative ale orașului, o planificare urbană coerentă a acestor zone

!image

34 Eurostat (2020), Living conditions in Europe - poverty and social exclusion

35 Consiliul Tineretului din România (2022), Tineri acasă, https://ctr.ro/wp-content/uploads/2022/05/Analiza-Tineri-Acasa.pdf

rezidențiale în expansiune ar necesita cooperarea între primăriile învecinate la nivel metropolitan. Există puțină experiență și practică a acestor colaborări, chiar dacă nevoia de planificare la nivel metropolitan a fost semnalată de mult timp ca un domeniu important de îmbunătățire36.

La nivel local, autoritățile publice au mai degrabă o abordare bazată pe oportunități decât una strategică, bazată pe nevoi. În acest sens, proiectele predominante în domeniul locuirii, înscrise cu prioritate în strategiile de dezvoltare locală, au în general legătură cu izolarea termică a condominiilor, având în vedere disponibilitatea finanțării UE pentru acest aspect sau cu construcția de locuințe prin programele naționale actuale.

Multe orașe din România nu au un plan urbanistic general actualizat. Cadastrul digital nu este actualizat. Practica administrării activelor municipale - inclusiv fondul său de locuințe - este deficitară. În plus, sistemele oficiale de colectare a datelor oferă informații statistice cu o granularitate teritorială care ascunde fenomenele sărăciei concentrate spațial și privarea de locuințe. Toate acestea reprezintă bariere în ceea ce privește cunoașterea provocărilor legate de locuințe, elaborarea și direcționarea acțiunilor.

Creșterea cererii de locuințe și a prețurilor acestora în orașele mari din România a stat la baza tendinței de extindere urbană. După cum a arătat analiza precedentă a Băncii Mondiale37, zona metropolitană a tuturor celor 7 așa-numiți „poli de creștere” a scăzut în realitate din punct de vedere demografic în perioada 1992-2012, creșterea demografică și dezvoltările rezidențiale fiind concentrate în regiunea peri-urbană. Mai precis, 32,5%38 dintre noile unități locative construite între 1990 și 2015 în România au fost realizate în zonele suburbană și peri-urbană a Bucureștiului și a municipiilor-reședință de județ. Adeseori, o astfel de dezvoltare rezidențială cu ritm rapid la periferie nu a fost precedată – uneori nici urmată – de planificare urbană coerentă și investiții adecvate în infrastructura de utilități, dotări publice și sisteme de transport metropolitan pentru a permite naveta.

Spre deosebire de dinamica pieței locuințelor din zonele urbane mari, alte orașe din România se confruntă cu rate de neocupare în creștere. În ultimul deceniu, unele regiuni și orașe s-au depopulat masiv, în timp ce altele au înregistrat creșteri demografice semnificative, având însă o ofertă redusă de locuințe. Prin urmare, există o subutilizare semnificativă a locuințelor, pe de o parte, și o lipsă de locuințe, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, există locuințe colective sau individuale, însă nu întotdeauna localizate acolo unde sunt locurile de muncă. Rata ridicată a proprietății nu conferă mobilitatea rezidențială necesară în raport cu dinamica pieței forței de muncă și valorificarea oportunităților pe care aceasta le oferă.

Inegalități inter-regionale, intra-regionale și urban-rurale

Dinamica piețelor locuințelor variază foarte mult pe teritoriul României. Majoritatea dezvoltărilor rezidențiale din ultimele decenii s-au înregistrat în zonele periurbane ale orașelor mari. Capitala și regiunile din vest regrupează cel mai mare procentaj al clădirilor noi, spre deosebire de regiunile sudice și estice. Orașele mari se confruntă cu provocări mai mari decât acelea din orașele medii și mici. Prima categorie de orașe se confruntă cu creșterea prețurilor și cu expansiunea urbană,

!image

36 “Orașe Magnet: Migrația și naveta în România”, Banca Mondială, 2018.

37 „Polii de creștere. Etapa următoare”, Banca Mondială, 2013.

38 Comentariu al expertului BM în materie de dezvoltare urbană referitor la prelucrarea datelor pentru raportul Orașe Magnet (Banca Mondială, 2018), disponibil la adresa: https://blogs.worldbank.org/europeandcentralasia/come-job-stay-city-attraction- magnet-cities-romania

pe când cea a orașelor medii și mici se reduce ca dimensiuni demografice și trebuie să facă față condițiilor modeste de pe piață, creșterii numărului de locuințe disponibile și degradării fizice și structurale accentuate.

Creșterile prețurilor locuințelor în orașele din vestul României reprezintă o provocare pentru reținerea sau atragerea forței de muncă necesare pentru a sprijini economiile locale în creștere și pentru a face față deficitului tot mai accentuat de forță de muncă. Peste 200.000 de persoane s-ar putea muta în zonele urbane funcționale din municipiile Cluj-Napoca și Timișoara în viitorul apropiat, așa cum se estimează în cercetările anterioare ale Băncii Mondiale privind modelele de migrație39.

Unele dintre zonele urbane mai mari ale României au devenit, de asemenea, din ce în ce mai atractive pentru turism, astfel achiziționarea de locuințe a crescut ca o investiție potențială sau o utilizare ca a doua locuință. Orașe precum municipiul Constanța, situate la malul mării, sau cele din Transilvania precum municipiile Sibiu, Brașov și Cluj-Napoca au înregistrat, de exemplu, o tendință accentuată în listarea unităților rezidențiale drept închirieri turistice.

În ceea ce privește accesul la servicii de bază, în ansamblu, datele oficiale indică un acces relativ mai crescut la utilitățile publice, cum ar fi sistemele de apă și canalizare din zonele urbane, comparativ cu zonele rurale.

Dezvoltări rezidențiale noi și extinderea de la periferia marilor orașe

O planificare urbană solidă care precedă dezvoltările rezidențiale este o condiție esențială a locuințelor de calitate, deoarece asigură o echipare adecvată cu infrastructură, utilități, spații publice și servicii publice de bază – precum școli, spitale etc. – și asigură o conectivitate adecvată a acestora. Fondul actual de locuințe din România este un rezultat al unor principii, practici și reglementări urbanistice substanțial diferite – și adesea contradictorii – în perioada comunistă și post-comunistă.

Extinderea suprafeței intravilanului orașelor s-a realizat în majoritatea cazurilor nejustificat, fără o valorificare optimă a terenurilor vacante din interiorul orașelor sau a terenurilor fostelor unități industriale ce necesită operațiuni de regenerare și sunt localizate în zone accesibilizate. Multe din noile dezvoltări imobiliare sunt localizate la periferia orașului. Acestea nu sunt lipsite de propriile lor provocări. România are încă un sistem de planificare și proiectare urbană și teritorială ineficient, care a permis extinderea zonelor rezidențiale pe fostele terenuri agricole ieftine situate în special în extravilan, prin proceduri facile și fără acces la infrastructura tehnico-edilitară de bază. Migrarea dinspre centru spre periferie în căutarea satisfacerii anumitor nevoi și opțiuni de locuire s-a făcut organic, creându-se astfel o presiune suplimentară asupra infrastructurii din interiorul orașelor, în raport cu lipsa acesteia în noile zone rezidențiale periferice și intercondiționarea noilor dezvoltări de asigurarea infrastructurii și serviciilor publice de bază.

Noile zone rezidențiale construite după 1990 la periferia orașelor s-au confruntat cu un alt tip de dinamică. În anii 1990, investițiile imobiliare s-au realizat într-un vid legislativ privind proiectarea și planificare urbană și teritorială. Până la emiterea Legii nr. 350/2001 privind urbanismul și amenajarea teritoriului, cu modificările și completările ulterioare, investițiile imobiliare au fost realizate în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În absența

!image

39 „Orașe Magnet”, Banca Mondială, 2018, p. 115.

unor reglementări juridice precise și a unor norme tehnice de planificare urbană, care să apere interesul public, dezvoltările rezidențiale au fost în mare parte realizate în interesul economic al investitorului/dezvoltatorului. Multe dintre noile zone rezidențiale construite în această perioadă au fost realizate pe baza planurilor urbanistice zonale inițiate de dezvoltator, care s-au concentrat doar pe schimbarea utilizării terenului dintr-o singură parcelă (de exemplu, din teren agricol în rezidențial), fără a se ține cont de contextul zonal sau urban de ansamblu. Aceste inițiative la nivelul parcelei, care sunt practicate chiar și astăzi, nu oferă o viziune pentru dezvoltarea zonelor adiacente sau a contextului urban mai larg, ci mai degrabă una fragmentată la nivelul parcelei și nu este în măsură să ia în considerare infrastructura publică și servicii care ar fi necesare pentru o dezvoltare mai extinsă.

Legislația din anii 2000 a încurajat și mai mult extinderea intravilanului. Prin legea finanțării publice locale din 200640 s-a modificat distribuția transferurilor interguvernamentale proporțional cu suprafața de intravilan din unitatea teritorială, printre alți factori. Acest lucru a creat un stimulent pentru autoritățile locale de a-și extinde suprafețele construibile, fără a fi obligate să justifice cererea de noi terenuri urbane. Acest lucru a încurajat și sprijinit extinderea urbană și fragmentarea spațiului construit.

Disfuncționalitățile sistemului de urbanizare s-au manifestat într-o perioadă de presiuni crescânde în sensul dezvoltării la periferia orașelor, dintre care majoritatea prin reconversia terenurilor ieftine, ușor de transformat din terenuri agricole.

Implicațiile negative ale acestui fenomen se reflectă atât în calitatea vieții din aceste zone rezidențiale, cât și în centrele urbane din vecinătatea lor. Deoarece noile zone rezidențiale astfel dezvoltate tind să fie cu o funcțiune unică (rezidențial), ele generează mai multe provocări legate de deplasarea la locul de muncă și accesul la serviciile publice (cum ar fi unitățile educaționale, de sănătate și administrative), crescând presiunea asupra celor existente în proximitate și provocând în același timp congestii suplimentare de trafic și poluare.

O altă provocare ridicată de astfel de dezvoltări este legată de infrastructura de utilități publice (de exemplu, rețelele de apă și canalizare), care de obicei nu se dezvoltă în același ritm cu zonele rezidențiale nou dezvoltate. În consecință, multe dintre aceste zone rămân deconectate de ani de zile sau încă nu au acces la utilitățile de bază. Mai mult, reducerea terenurilor agricole și împădurite ca urmare a extinderii urbane, împreună cu traficul sporit și poluarea aerului rezultată, cauzează disfuncționalități de mediu atât pentru zona nou locuită, cât și pentru orașele învecinate.

Reducerea spațiului public

Populația urbană s-a triplat în timpul regimului comunist ca urmare a politicii de urbanizare accelerată, susținută de investiții publice majore în dezvoltarea de locuințe urbane și industrializare, care vizau asigurarea locurilor de muncă în oraș pentru nou-veniții din zonele rurale. Ca urmare a acestor politici, 70% din fondul de locuințe a fost realizat între anii 1960-1989, majoritatea fiind situate în blocuri de locuințe colective.

Calitatea vieții în aceste cartiere socialiste este în prezent marcată de transformările societale și spațiale care au avut loc în deceniile următoare construirii lor. Aceste zone de locuire colectivă, echipate inițial cu servicii publice și infrastructură proiectate pentru un anumit număr de rezidenți și vehicule, au suferit o densificare necontrolată, supraîncărcând infrastructura

!image

40 Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

publică.41 În multe cazuri, pe spațiile publice verzi dintre aceste blocuri, restituite proprietarilor inițiali, au fost dezvoltate noi clădiri rezidențiale sau cu alte funcțiuni.42 În alt caz, proprietarii unităților de la parter și-au extins locuințele spre exterior sau și-au apropriat spații verzi împrejmuite, destinate inițial uzului comun. Astfel, spațiul public a scăzut dramatic, chiar dacă numărul locuitorilor din aceste cartiere a crescut. În plus, numărul de mașini a crescut de aproape patru ori – de la 2,2 milioane în 1989 la 8,2 milioane de mașini în 2018 în toată țara – cu o creștere mică sau deloc corespunzătoare a locurilor de parcare în aceste complexe de locuințe. Acest lucru este vizibil în „marea” de mașini parcate pe trotuarele marilor orașe ale României.

Administrarea necorespunzătoare a clădirilor rezidențiale

Din punctul de vedere al tipologiilor clădirilor rezidențiale, 72% dintre locuințele situate în zonele urbane se află în blocuri cu mai multe etaje, ce numără, în medie 40 de apartamente într-un bloc43. Depășirea duratei de viață, coroborată cu necesitatea unor ample operațiuni de renovare moderată sau aprofundată a condominiilor impune întreținerea corespunzătoare a acestui fond de locuințe. Dincolo de vârsta clădirilor, multe dintre clădirile rezidențiale urbane multifamiliale sunt deteriorate din cauza unei întrețineri deficitare.44

Privatizarea rapidă a fondului de locuințe în anii 1990 a făcut ca o generație de chiriași să devină proprietari, cu efort financiar mic și o înțelegere limitată a responsabilității lor colective de a administra un condominiu. Ratele de proprietate în mediul urban au crescut de la 63,54% la 95,89% în anii care au urmat căderii regimului comunist. În 1992, 84% din locuințele de stat erau situate în blocuri multietajate. Din acest fond de stat, mai mult de 92% dintre unități au fost privatizate în mai puțin de un deceniu.

Mai mulți factori au condus la neglijarea și degradarea treptată a structurilor și spațiilor comune ale acestor clădiri, dintre care: capacitatea financiară sau tehnică limitată a proprietarilor de a gestiona sau întreține clădirile și lipsa mecanismelor de asigurare a întreținerii de către asociațiile de proprietari (care au mandat legal să întrețină și să administreze astfel de clădiri). Asociațiile de proprietari sunt structuri relativ recente în România, un prim act normativ dedicat care reglementează gestionarea condominiului și funcționarea asociațiilor de proprietari fiind adoptat în anul 2001, înlocuită succesiv în anul 2007 și 2018. Lipsa de reglementări legislative în acest sens din anii 1990 și 2000 a făcut ca, în cazul în care erau înființate asociații de proprietari de locuințe, să fie utilizate, în general, exclusiv pentru plata facturilor de utilități comune.

PILONUL 3. LOCUIRE SIGURĂ ȘI DURABILĂ

Provocări în asigurarea condițiilor pentru un fond de locuințe sigure și durabile

Învechirea fondului de locuințe

România are un fond de locuințe învechit, a cărui degradare este accentuată de întreținerea deficitară și de riscurile naturale. România este o țară expusă riscurilor multiple, care se confruntă totodată cu presiunile determinate de schimbările climatice. În același timp, declinul demografic pronunțat afectează dinamica piețelor imobiliare, atât în zonele urbane în declin,

!image

41 „Sectorul locuințelor în România, Către o Strategie Națională în materie de Locuire”, Banca Mondială, 2015.

42 Potrivit Legii Funciare nr. 18/1991.

43 Ibid

44 „Sectorul locuințelor în România, Către o Strategie Națională în materie de Locuire”, Banca Mondială, 2015.

cât și în zonele rurale. În plus, întrucât cea mai mare parte a fondului de locuințe este construit înainte de 1989, acesta trebuie adaptat standardelor de eficiență energetică și consolidat seismic.

Cartierele istorice se confruntă cu problema depopulării, incertitudini privind statutul juridic al imobilelor care sunt subiectul litigiilor aferente procesului de retrocedare, neglijența proprietarilor sau lipsa resurselor pentru renovare. Într-adevăr, a interveni pentru protejarea și punerea în valoare a clădirilor clasate ca monument istoric sau a celor amplasate în zone construite protejate, implică un proces de autorizare lung și dificil.

Cartierele de blocuri socialiste, construite pe tot parcursul procesului de urbanizare cu ritm rapid al României se confruntă cu degradarea, pe măsură ce depășesc durata de viață normată. Numeroasele locuințe neocupate, în special în orașele cele mai afectate de migrație și declin demografic, asociate cu problema asociațiilor de proprietari de locuințe cu capacitate redusă de întreținere a imobilelor, fac ca gestiunea acestui fond să fie dificilă. Stimulate de politicile UE și sprijinite prin finanțare guvernamentală și din fonduri europene nerambursabile, măsurile privind îmbunătățirea performanței energetice au vizat multe astfel de clădiri rezidențiale multietajate. O critică obișnuită a unor astfel de intervenții este calitatea scăzută a lucrărilor, favorizată de licitații publice realizate exclusiv pe criterii bazate pe costuri.

În mediul urban, peste 80% dintre locuințe au fost construite înainte de 1980, astfel încât o parte semnificativă din fondul de locuințe existent necesită reparații ori îmbunătățiri, având în vedere vulnerabilitatea seismică a fondului construit din România și gradul scăzut de eficiență energetică a clădirilor rezidențiale.

Clădirile rezidențiale multifamiliale construite în perioada 1947-1989 au în special nevoie de intervenții de eficiență energetică și de modernizare și reabilitare a zonelor comune și a elementelor de clădire comune. Spre deosebire de acestea, vechiul fond de locuințe realizat înainte de 1947, precum și unele blocuri construite în perioada comunistă înainte de codul de proiectare seismică din 1978 ar putea necesita adaptare seismică și intervenții mai mari de regenerare urbană. Conform Strategiei Naționale de Reducere a Riscului Seismic (SNRRS), aproximativ 57% din fondul construit rezidențial este expus unui nivel de hazard seismic mediu, iar aproximativ 12% din acesta este expus unui nivel de hazard seismic ridicat.

Expunerea la risc seismic

România este una dintre țările cel mai expuse la riscul seismic45 dintre toate statele membre UE. La nivel mondial, România și Italia apar în topul primelor 10 state cu cele mai mari suprafețe de terenuri situate în intravilan, în zone cu risc crescut de producere a cutremurelor46. România este expusă la seisme din mai multe surse, cea mai semnificativă fiind sursa seismică de adâncime medie Vrancea, care afectează două treimi din România, având impact major și în sudul și estul țării, inclusiv asupra Bucureștiului.

Un procentaj mare din clădirile rezidențiale din România sunt expuse riscului seismic. Cele mai recente date privind expunerea clădirilor rezidențiale și a populației la cutremure în România au fost produse în cadrul proiectului Ro-RISK („Evaluarea riscurilor de dezastre la nivel

!image

45 „Diagnostic sistematic de țară pentru România - Contextul aspectelor de mediu înconjurător și catastrofele naturale”, Banca Mondială. 2018.

46 Atlasul uman al Lumii 2017: Expunerea mondială la riscuri de dezastre naturale - https://ec.europa.eu/jrc/en/publication/eurscientific-and-technical-research-reports/atlas-human-planet-2017-global- exposure-natural-hazards

naţional”), care a luat în considerare numărul și distribuția geografică a clădirilor, a unităților de locuințe convenționale și a rezidenților din ultimele trei recensăminte naționale47.

Clădirile construite înainte de utilizarea codurilor moderne în materie de construcții sunt considerate cu un grad mai mare de vulnerabilitate. Codurile de construcție din 1978 până în 2012 prevedeau o rezistență seismică moderată sau bună. Rezistența clădirilor construite în această perioadă este influențată de întreținerea clădirii și de modificările întreprinse în timp. Mai mult, chiar și clădirile construite mai recent pot suferi daune în caz de cutremur, deoarece performanța lor depinde de calitatea construcției, precum și de întreținerea lor în timp.48

Deși au fost efectuate anchete tehnice la nivel național pentru a evalua nivelul riscului seismic pentru clădirile rezidențiale multietajate, acestea nu reflectă amploarea reală a clădirilor rezidențiale vulnerabile la riscul seismic din România. Astfel de sondaje au fost efectuate până în prezent, iar rezultatele au fost făcute publice doar pentru doar aproximativ 3.000 de clădiri rezidențiale din România, acestea reprezentând doar 0,05% din numărul total de clădiri estimate a fi expuse riscului seismic, conform evaluărilor Ro-Risk. Dintre acestea, 446 de clădiri au fost încadrate în Clasa I de risc seismic - foarte riscant (din care 356 sunt situate în București), însumând 7.579 de locuințe.

Bucureștiul este capitala cea mai expusă la cutremure din Uniunea Europeană49, dată fiind vecinătatea sa cu zona seismică Vrancea. Riscul aferent și expunerea la un viitor cutremur în contextul Bucureștiului este important de evidențiat, având în vedere dimensiunea sa demografică (capitala cumulează 10% din populația României), fondul construit învechit și faptul că Bucureștiul și împrejurimile sale generează mai mult de 25% din PIB-ul țării.

Au trecut peste 25 de ani de la lansarea unui program guvernamental de cofinanțare a consolidării seismice a clădirilor rezidențiale multietajate având risc seismic I (RS I) (în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente, aprobată cu modificări prin Legea nr. 82/1995, republicată, cu modificărie și completările ulterioare). Totuși, rezultatele programului au fost limitate până în prezent de alocările bugetare reduse, de dificultatea de a mobiliza rezidenții / proprietarii imobilelor vizate de aceste măsuri, precum și de lipsa viabilității economice a intervențiilor de adaptare în condiții de piață nefavorabile.

Deși este obligatorie, gradul de cuprindere în asigurare al locuințelor la nivel național este scăzut. Nivelul actual de acoperire cu polițe de asigurare pentru calamități naturale oferite de PAID este de 19,41% din locuințele din România și de 39,32% din totalul locuințelor din București. Gradul de cuprindere în asigurare al locuințelor mai mare în București este explicat de numărul de ipoteci active pe locuințe, care impun asigurarea locuinței, și de existența celei mai dinamice piețe imobiliare rezidențiale din România.

Degradarea clădirilor rezidențiale istorice

Clădirile rezidențiale istorice se confruntă cu provocări în materie de administrare. Ca urmare a schimbării regimurilor de proprietate, începând cu naționalizarea din timpul regimului

!image

47 Pe baza lucrărilor efectuate în cadrul Serviciilor consultative rambursabile pentru „Consolidarea capacității de planificare strategică a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice pentru renovarea fondului național de clădiri pentru eficiență energetică și risc seismic în România”;

48 Pe baza studiilor din cadrul Acordului de Servicii Tehnice Rambursabile din Programul de Dezvoltare Urbană a Bucureștiului, Componenta 4 – Programul de Reducere a Riscului Seismic din București;

49 Pavel, Văcăreanu et al. (2018), Assessment of seismic risk scenarios for Bucharest, Romania, Nat Hazards

comunist, până la retrocedarea lentă și la proceselor în contencios care au urmat după 1990, aceste clădiri s-au degradat în timp din cauza lipsei sau a întreținerii necorespunzătoare.

Mai mult decât atât, deși zonele centrale ale orașelor, unde sunt amplasate cele mai multe clădiri istorice și arhitecturale proeminente, ar trebui să fie cele mai dinamice, actualul regim juridic și fiscal nu încurajează regenerarea acestor zone. De fapt, în numeroase orașe acestea se numără printre zonele în care se fac cele mai modeste investiții. Impozitele scăzute pe proprietate nu stimulează sau nu incită renovarea sau utilizarea optimă a proprietăților, deoarece este o soluție ieftină ca proprietarii să lase proprietățile neocupate și / sau neîntreținute. În plus, procesele greoaie de autorizare pentru reabilitarea clădirilor istorice, inclusiv costul ridicat al reparațiilor și sprijinul limitat de cofinanțare înseamnă că astfel de active sunt adesea evitate de investitorii privați sau chiar de cei publici. Există, de asemenea, multe gospodării cu venituri mici și medii care trăiesc în clădiri sau cartiere istorice în locuințe degradate, dar fără a avea resursele financiare și sprijin din partea autorităților administrației publice locale pentru a face îmbunătățirile necesare.

În contextul promovării proiectului de Lege privind Codul Patrimoniului Cultural, este necesară consolidarea procesului de inventariere și instituire a regimului de protecție legală a patrimoniului cultural imobil, iar în vederea salvării de la dispariție sau deteriorare semnificativă a monumentelor istorice, Guvernul și autoritățile administrației publice locale pot derula programe de expropriere a imobilelor înscrise pe lista monumentelor istorice în stare fizică de precolaps și colaps.

Locuințele de necesitate

Conform Legii locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, locuința de necesitate este o locuință destinată cazării temporare a persoanelor și familiilor ale căror locuințe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuințe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum și a lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri locuite.

Conform raportului elaborat de Banca Mondială – „Locuirea în România. Prioritizarea programelor și proiectelor” - (2015), numărul locuințelor de necesitate trebuie să crească, iar asigurarea unui fond imobiliar de necesitate ar trebui să reprezinte o măsură preventivă și nu reactivă pentru situațiile prevăzute în Legea nr. 114/1996. De asemenea, nevoia urgentă de consolidare seismică va necesita relocarea temporară a ocupanților din clădirile periculoase în locuințe temporare. Aceste locuințe trebuie furnizate de stat sub forma unor locuințe aflate în proprietatea statului sau vouchere pentru închiriere.

Având în vedere deficitul de locuințe aflate în proprietatea statului, este prioritară extinderea acestui fond imobiliar care poate fi utilizat pentru soluționarea necesarului de locuințe temporare în caz de dezastre naturale sau pentru realizarea lucrărilor de consolidare. În acest context, furnizarea de către unitățile administrativ-teritoriale a locuințelor de necesitate sub forma unor vouchere pentru închiriere poate reprezenta doar o măsură complementară.

Totodată, Legea nr. 114/1996 prevede cadrul prin care autoritățile locale pot aloca fonduri pentru locuințe de necesitate. Instituțiile care pun în aplicare prevederile privind locuințele de necesitate sunt, prin urmare, autoritățile administrației publice locale.

Același raport al Băncii Mondiale evidențiază faptul că deși cadrul legal permite autorităților locale să facă investiții în locuințe de necesitate, stimulentele sunt puține, iar monitorizarea modului în care autoritățile locale continuă acest proces este slabă.

Astfel, este necesară definirea la nivelul Strategiei Naționale a Locuirii a:

cadrului de extindere a fondului imobiliar aflat în proprietatea statului care ar putea fi utilizat ca fond imobiliar de necesitate;

asigurarea unui sistem adecvat de monitorizare a nevoii de investiții în sectorul locuințe de necesitate în raport cu expunerea la risc (identificată prin hărțile de risc);

crearea unui sistem de mentenanță a acestui fond imobiliar.

Provocări în creșterea calității locuirii

Problema calității aerului interior – expunerea la radon în clădirile rezidențiale Organizația Mondială a Sănătății consideră radonul a doua cauză de cancer pulmonar în

rândul populației generale, după tabagism. Radonul este un gaz radioactiv incolor, inodor, care apare în mod natural în diferite cantități pe toate tipurile de roci și soluri. Poate deveni dăunător pentru sănătatea publică dacă oamenii sunt expuși o perioadă lungă de timp, chiar și la niveluri mai scăzute sau medii. Din acest motiv, expunerea la radon în clădirile rezidențiale a început să fie vizată de politicile de atenuare a radonului în diferite țări, pe lângă expunerea la radon la locul de muncă, deoarece oamenii își petrec cel mai mult timp în casele lor.

O directivă UE din 201350 a obligat statele membre UE să adopte standarde corespunzătoare și Planurile Naționale de Acțiune la Radon (PNAR) pentru a sprijini cercetarea cu privire la expunerea la radon și a institui măsuri adecvate de diminuare a riscului și de sensibilizare a populației. Datorită acestei directive, Guvernul României a adoptat în 2018 un plan de acțiune la nivel național51. MDLPA participă, alături de lângă Ministerul Sănătății, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Ministerul Cercetării și Inovării la implementarea PNAR. Teritoriul României este expus acestui pericol, confirmat de cercetări care vizează până acum zone din centrul și vestul țării. Nivelul de referință al concentrației de radon interior este de 300 Bq / m3. Directiva UE 2013/59 impune statelor membre să identifice locuințele cu concentrații de radon (ca medie anuală) care depășesc nivelul de referință și să încurajeze, după caz, prin mijloace tehnice sau prin alte mijloace, măsuri de reducere a concentrației de radon în aceste locuințe (Art 7452).

Gestionarea acestui pericol natural este important să fie luată în considerare atât în construcția de clădiri noi (prevenire), cât și în cazul clădirilor existente (atenuare sau remediere). OMS indică faptul că „strategiile primare de prevenire și atenuare a radonului se concentrează pe etanșarea căilor de intrare a radonului și pe inversarea diferențelor de presiune a aerului dintre spațiul interior ocupat și solul exterior prin diferite tehnici de depresurizare a solului.”

Dacă în România măsurile publice în acest sens au fost aproape inexistente până în prezent, alte state coordonează birouri dedicate acestei probleme și campanii de sensibilizare publică pentru a-i ajuta pe proprietari să afle dacă locuința lor este situată într-o zonă cu expunere

!image

50 Directiva 2013/59/EURATOM a Consiliului din 5 decembrie 2013 prevede principalele standarde de siguranță vizând protecția împotriva pericolelor care decurg din expunerea la radiații de ionizare și abrogă Directivele 89/618/Euratom, 90/641/Euratom, 96/29/Euratom, 97/43/Euratom și 2003/122/Euratom. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 2014; L13;

51 Pe baza Hotărârii Guvernului nr. 526/2018 pentru aprobarea Planului național de acțiune la radon;

52 Textul integral al Directivei 2013/59/EURATOM poate fi consultat la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal- content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013L0059 from=EN

ridicată la radon. În caz afirmativ, autoritățile oferă sprijin prin pachete de măsurare a expunerii la radon, asistență tehnică pentru stabilirea măsurilor de reducere a nivelului de radon și cofinanțare pentru implementarea unor astfel de măsuri.

Gradul scăzut de eficiență energetică a clădirilor rezidențiale

Având în vedere vârsta predominantă a fondului de locuințe, renovarea și reînnoirea sunt provocări semnificative, în special pentru zonele din centrul orașelor. Această provocare este și mai complicată în cazul clădirilor rezidențiale cu proprietăți comune care necesită consens, acțiuni comune și investiții pentru renovarea și modernizarea unui condominiu.

Varietatea programelor care vizează renovarea locuințelor este limitată. Cele mai mari alocări bugetare sunt acordate lucrărilor de eficiență energetică și izolare termică a clădirilor rezidențiale multietajate, cofinanțate de UE. Un program de consolidare a clădirilor rezidențiale cu mai multe etaje cu risc seismic a fost stabilit pe baza dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 20/1994. Cu toate acestea, rezultatele acestui program au fost modeste, chiar dacă că au avut loc mai multe modificări ale programului, în special în ceea ce privește caracterul anual al alocărilor bugetare care generează întârzieri și lipsă de previzibilitate în implementare.

Riscurile cauzate de sistemele individuale de încălzire tot mai numeroase. Un studiu realizat în 2017 de MDLPA menționează că, în ultimul deceniu, a existat o tendință constantă de deconectare de la sistemele de încălzire centralizate pentru a le trece la sistemele individuale de încălzire a apartamentelor pe bază de gaze, din cauza eficienței scăzute cu care se confruntă vechile sisteme centralizate de termoficare.53 Deși sunt considerate o alternativă viabilă la un sistem centralizat de termoficare, multe dintre centralele individuale de încălzire nu mai sunt conforme cu reglementările de siguranță, în cazul celor mai vechi. Un raport54 al Departamentului pentru Situații de Urgență din 2018 a estimat că sute de oameni își pierd viața și mii de gospodării înregistrează pagube materiale în fiecare an din cauza improvizațiilor făcute la instalațiile electrice sau de gaz.

PILONUL 4. ÎNTĂRIREA CAPACITĂȚII ADMINISTRATIVE

Provocări ale cadrului de reglementare și a structurii de guvernanță în domeniul locuirii

Cadrul juridic și instituțional cu privire la locuire este ineficace în gestionarea celor mai acute dificultăți din domeniu

Autoritățile responsabile cu domeniul locuirii au rolul central în privința monitorizării nevoii de locuințe și stabilirii cadrului de reglementare și finanțare în acest domeniu. Acest lucru necesită, totuși, în primul rând un cadru adecvat de reglementare, competențe și capacități instituționale și resurse bugetare. Cadrul legal care stă la baza locuințelor are nevoie de actualizare pentru a spori transparența, armonizarea cu alte domenii de politică complementare și pentru a ajuta la eficacitatea programelor de finanțare. Strategia națională în domeniul locuirii are rolul de a coordona diversele direcții de acțiune și de a stabili obiective strategice asumate de instituții și niveluri de autoritate cu atribuții complementare. Practica elaborării strategiilor locale de locuințe

!image

53 Strategia de mobilizare a investițiilor pentru reabilitarea fondului actual de clădiri rezidențiale și comerciale, atât publice, cât și private, la nivel național, 2017.

54 http://www.dsu.mai.gov.ro/wp-content/uploads/2019/02/Brosura-Bilant-DSU-2018.pdf

trebuie promovată, în special pentru autoritățile locale care gestionează teritorii care se confruntă cu lipsa acută de locuințe. Indisponibilitatea datelor spațiale relevante pentru monitorizarea necesarului de locuințe și a rezultatelor programelor este, de asemenea, o provocare majoră pentru guvernanță în acest domeniu.

Cadrul juridic esențial cu privire la locuințe este depășit. În special, diferitele denumiri juridice ale unităților locative deținute de autoritățile locale, unele interschimbabile și cu grupuri țintă suprapuse (adică „locuințe sociale”, „locuințe de necesitate”, „locuințe pentru tineri”, „locuințe de serviciu”, „locuințe protejate”), îngreunează transparența, raportarea și alocarea.

Cadrul instituțional nu este conceput astfel încât să răspundă nevoilor de locuințe. La nivel central, problema locuințelor se încadrează între responsabilitățile a două ministere. Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Administrației, pe de o parte, supraveghează problema renovării fondurilor de locuințe, gestionează un program de investiții în locuințe sociale și coordonează activitatea Agenției Naționale a Locuințelor. Pe de altă parte, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale este autoritatea administrației publice centrale însărcinată cu combaterea sărăciei și are propriile sale instrumente de sprijinire a accesului la locuințe pentru grupurile vulnerabile, în principal sub formă de servicii sociale. În plus, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor promovează programe pentru a reduce amprenta de carbon prin scăderea emisiilor de gaze cu efect de seră în sectorul rezidențial. Nu în ultimul rând, Ministerul Finanțelor facilitează achiziția unui imobil cu destinația de locuință, prin intermediul contractării de credite garantate de stat în cadrul programului Noua Casă. Aceste linii de acțiune nu sunt, în general, armonizate la nivelul unor obiective strategice care să contribuie la satisfacerea nevoii de locuințe a tuturor cetățenilor.

Deconectarea instituțională la nivel central se reflectă în continuare și la nivelul local. Aparatul de specialitate al autorităților administrațiilor publice locale nu este structurat astfel încât să stabilească, implementeze și să monitorizeze direcții de acțiune la nivel local în domeniul locuirii, fiind necesară crearea și consolidarea unor structuri specializate în organigramă pe tema locuirii.

În sectorul locuirii este necesar să se aloce resurse bugetare mai mari și mai bine direcționate, susținute de resurse umane adecvate și de cunoștințe practice (precum ghiduri, metodologii etc.) atât la nivel central, cât și la nivel local. Este important să subliniem că „fondurile mai bine cheltuite” sunt mai importante decât „mai multe fonduri” – analizele Băncii Mondiale au indicat că există numeroase programe și investiții în domeniul locuințelor în România, cu toate acestea, impactul și implementarea lor sunt puțin evaluate, iar adesea ele nu sunt asociate cu obiective strategice generale.

După patru decenii de urbanizare în ritm alert, în care noua ofertă de locuințe a fost controlată și condusă de stat, primul deceniu post-revoluție a înregistrat o scădere accentuată a ofertei de locuințe în zonele urbane și, de asemenea, o scădere accentuată a ofertei de locuințe realizate cu finanțare publică. Între anii 1990 și 2000, unitățile destinate locuirii dezvoltate cu fonduri publice au scăzut de la 88% la 6% din oferta anuală de locuințe, pondere care a continuat să scadă până la 2-3% în ultimii 5 ani. O creștere a ponderii locuințelor cu finanțare publică a fost înregistrată la începutul anilor 2000, ca urmare a contractării de împrumuturi de la instituțiile internaționale pentru ANL pentru a extinde rezultatele Programului de locuințe pentru tineri, în timp ce oferta totală de locuințe era foarte mică în perioada respectivă, piața dezvoltatorilor privați fiind încă limitată. În perioada 2013-2018, oferta medie de unități destinate locuirii construite cu fonduri publice a fost de 2.016 unități / an la nivel național.

Locuințele nu se numără printre principalele domenii politice prioritare ale autorităților administrației publice centrale și locale din România

Construcția de locuințe este un obiectiv major, de interes național pe termen lung, al administrației publice centrale și locale, conform art. 1 din Legea nr. 114/1996.

Unul dintre motive este lipsa dezbaterii publice și progresul limitat pentru îmbunătățirea politicilor și reglementărilor în domeniul locuințelor în ultimele două decenii. Astfel, este necesară armonizarea terminologiei în domeniu, clarificarea rolurilor autorităților publice în ceea ce privește locuințele, evaluarea rezultatelor și impactului programelor guvernamentale implementate, integrarea principiilor și practicilor europene actuale în domeniu.

Locuința nu mai apare în titlul ministerului cu responsabilități în domeniu (așa cum a apărut pentru o perioadă scurtă de timp între 2007 și 2009). Ca domeniu politic, locuința nu este domeniul central al niciunui departament din cadrul MDLPA. De asemenea, bugetele publice nu conțin niciun capitol distinct pentru a contura investițiile în locuințe, ceea ce face dificilă monitorizarea investițiilor publice în acest domeniu.

Agenția Națională pentru Locuințe are o vastă răspundere în ceea ce privește implementarea programelor de locuințe, astfel cum este definită de lege. Astfel, ANL este de așteptat să dezvolte programe pentru construirea de locuințe de închiriere pentru tineri, locuințe sociale și de necesitate, locuințe pentru specialiști în educație și sănătate, reabilitare / reconstrucție a locuințelor distruse sau grav deteriorate afectate de calamități naturale, construirea de locuințe de închiriere prin atragerea de capital privat, prin concesiune de lucrări publice, în condițiile legii, construirea altor proprietăți publice ale statului sau a unităților administrativ-teritoriale, precum și intervenții la construcțiile existente. Cu toate acestea, în practică, cea mai mare parte a fondului de locuințe construit de ANL este constituit din locuințe de închiriat pentru tineri și un fond limitat de locuințe destinat pentru împrumuturi ipotecare private. Edificarea locuințelor prin programul propriu al ANL se realizează doar din fonduri private, asigurate de viitorii proprietari (avans și credit ipotecar contractat de beneficiar de la o instituție financiar bancară cu care colaborează ANL). Aceste tipuri de locuințe se edifică doar dacă sunt asigurate sursele de finanțare de către viitorii beneficiari.

Există discrepanțe semnificative în ceea ce privește politicile de locuire coordonate de către MDLPA, pe de o parte, și politicile promovate de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, pe de altă parte. Primul coordonează principalele programe de investiții guvernamentale în ceea ce privește locuințele subvenționate, în timp ce cel de-al doilea este în general responsabil cu politicile și programele pentru grupurile marginalizate. Fiecare dintre cele două ministere are responsabilități și mandate complementare definite de un cadru legislativ specific, chiar dacă acestea se suprapun asupra unor obiective similare de a asigura accesul la locuințe pentru persoanele marginalizate. Cu toate acestea, există mai multe domenii de reglementare și acțiune în care cele două instituții ar avea nevoie de o mai bună coordonare pentru acordarea dreptului la locuință (prevăzută de Legea nr. 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, cu modificările ulterioare, a cărei implementare este coordonată de către MMSS), precum și accesul gratuit și nelimitat la locuințe ca drept al oricărui cetățean (prevăzut de Legea Locuinței nr. 114/1996 a cărei implementare este coordonată de MDLPA).

Programele de locuințe guvernamentale și locale nu sunt armonizate și nu fac parte dintr-o politică națională sau locală de locuințe. La nivel național și local există informații limitate despre nevoile de locuințe. Dispozițiile legale care stabilesc monitorizarea nevoii de locuințe și

impactul / rezultatele obținute prin implementarea programelor de locuințe nu sunt puse în aplicare. În acest context, este foarte dificil să se evalueze impactul programelor existente și ajustarea acestora în raport cu nevoile locale care trebuie satisfăcute la nivel local și național.

Autoritățile publice locale au multe responsabilități în domeniul asigurării accesului la locuințe (pentru cumpărare sau chirie) pentru diferite categorii de persoane. Cu toate acestea, lipsește orice politică generală sau prevederi legale pentru a stabili priorități în îndeplinirea acestor responsabilități. În plus, atribuirea de responsabilități către autoritățile publice locale în domeniul locuirii, nu este întotdeauna însoțită de resurse suficiente (umane și financiare) pentru îndeplinirea acestor responsabilități.

Discrepanțele existente la nivel central între programele de investiții în locuințe gestionate de către MDLPA și sprijinul pentru acoperirea costurilor de închiriere asigurat prin MMSS se reflectă și la nivel local. Există unități însărcinate cu administrarea activelor publice, departamente de asistență socială care identifică persoanele eligibile pentru beneficii sociale, departamente de investiții care implementează diferite investiții pentru modernizarea drumurilor, renovarea școlilor sau construirea de locuințe. Totuși, locuirea - ca și alte domenii de politică locală - are nevoie de gândire strategică și capacitate operațională pentru a acoperii acțiuni complementare: investiții, gestionarea activelor, gestionarea cazurilor gospodăriilor vulnerabile, etc.

Insuficientă promovare a bunelor practici în materie de întreținere a locuințelor și de inovație în sectorul construcțiilor

Autoritățile publice au avut în mică măsură rolul de promotori în ceea ce privește exploatarea noilor tehnici și promovarea noilor standarde și principii în domeniul locuirii. La aceasta au contribuit lipsa dezbaterii publice și progresul limitat pentru îmbunătățirea politicilor și reglementărilor în domeniul locuințelor în ultimele două decenii. Există o sensibilizare insuficientă din partea autorităților cu privire la riscul pe care îl prezintă diferitele hazarde, astfel încât proprietarii din sectorul rezidențial să fie mobilizați să participe la implementarea măsurilor pentru reducerea riscului seismic la imobilele cu destinația de locuințe. În cazul oricărei acțiuni, acestea au fost mai degrabă de sus în jos, fiind executate lucrări de consolidare de autoritățile administrației publice locale, fără a dezvolta capacitatea proprietarilor de locuințe și a asociațiilor de proprietari de a acționa în beneficiul lor.

Programele și instrumentele existente nu sunt eficiente și suficient de bine monitorizate

Există o varietate de programe și instrumente juridice care permit acțiuni privind diferite aspecte legate de locuințe. Totuși, nu există un mecanism de raportare sau procedură instituită care să ajute la colectarea datelor privind nevoile de locuințe sau să monitorizeze rezultatele și eficacitatea acestor instrumente.

Oferta de locuințe este în mare parte dominată de dezvoltări private bazate pe mecanisme de piață și completată într-o măsură limitată de locuințe construite cu fonduri publice. Construirea locuințelor individuale în regim privat este încă un fapt comun, în special - dar nu exclusiv - în zonele rurale. Lipsesc scheme alternative de furnizare a locuințelor la prețuri accesibile, în cadrul cărora autoritățile administrației publice să contribuie prin cofinanțare sau resurse (cum ar fi terenuri, clădiri cu potențial de reconversie rezidențială, etc.), iar entitățile private să contribuie prin investiții private. Un set de programe au fost inițiate de ANL cu scopul de a reuni fonduri private și resurse publice, dar nu au încă rezultate, fie din cauza alocărilor bugetare limitate

/ absente, fie a altor provocări de proiectare a programelor. Acest model trebuie studiat în continuare, deoarece prezintă o oportunitate de a valorifica resursele publice, alocate locuințelor, într-un mod mai eficient, adică pentru o producție mai mare de unități de locuințe accesibile în raport cu fondurile investite.

Mai multe ajustări ale cadrului legal au deschis calea către mecanisme alternative de producție a locuințelor, cum ar fi cooperativele de locuințe. Legea din 2005 care reglementează cooperarea în România55 a introdus noțiunea de cooperative de locuințe, descrise ca persoane juridice asociative care reunesc resurse pentru dezvoltarea sau administrarea unităților de locuințe. Cu toate acestea, această dispoziție nu are, până în prezent, niciun ghid de implementare și instrumente de sprijin, iar practicile actuale ale cooperativelor de locuințe nu au fost documentate și implementate în România. Mecanismul de garantare a împrumuturilor pentru cumpărătorii unei prime locuințe a fost extins în 201756 astfel încât să includă posibilitatea de a accesa un credit prin

„structuri asociative care dezvoltă locuințe colective”. Nu există date cu privire la măsura în care această prevedere a fost implementată în practică. Ultima modificare a programului Prima Casă, adoptată în septembrie 2020, a exclus finanțarea acestor structuri asociative.

Finanțarea în sectorul locuirii în România a cunoscut o creștere rapidă până în 2008, însă creditele pentru locuințe au înregistrat rate ale creșterii semnificative la scurt timp după aceea. Astfel, în perioada 2011-2018, valoarea creditelor pentru locuințe restante s-a dublat, de la 7,7 mld. la 15,8 mld. EUR.

România încă mai are o datorie scăzută la creditele pentru locuințe pe cap de locuitor (cu vârsta mai mare de 18 ani), respectiv 998 EUR (Bulgaria înregistrează valoarea cea mai scăzută, de 805 EUR). Acest nivel reprezintă doar 5,7% din media UE 28. EMF consideră că România este o piață ipotecară cu potențial de creștere semnificativ, întrucât creditele pentru locuințe reprezintă doar 7,7% din PIB, cel mai mic nivel din UE. Printre motivele menționate de CEM care justifică acest potențial de creștere se numără faptul că România este o piață ipotecară pentru locuințe de dată recentă, primele împrumuturi pentru locuințe fiind acordate în 2001, procentul populației care locuiește în locuințe supraaglomerate este ridicat, iar fondul de locuințe este vechi57. Potrivit Eurostat, doar 1,1% din proprietarii de case au un credit ipotecar sau de locuință, o pondere considerabil mai mică decât alte țări din EUR.

Piața ipotecară a fost inițial dominată de împrumuturi în valută (în 2012, 95% din creditele ipotecare erau exprimate în valută), până când reformele, combinate cu o scădere a ratelor dobânzii în moneda locală în perioada 2012-2014, au îndreptat treptat soldul către împrumuturile în RON58. O critică obișnuită este aceea că dezvoltatorii au construit locuințe de dimensiuni mai mici și de calitate inferioară, pentru a se încadra în valoarea creditului acordat de programul

„Prima Casă”. Anul 2017 a adus schimbări importante programului „Prima Casă”, cu noi tipuri de împrumuturi incluse în program59. Astfel, beneficiarii programului au putut accesa împrumuturi pentru consolidarea seismică a unui imobil pe care intenționau să îl cumpere.

!image

55 Lege nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, republicată, cu modificările ulterioare.

56 Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 717/2009 privind aprobarea normelor de implementare a programului "Prima casă", astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 80/2017.

57 Hypostat (2019), EMF – Federația Europeană a Creditului Ipotecar, disponibil la: https://hypo.org/emf/publications/hypostat/

58 Banca Mondială (2014), Evaluare în domeniul locuirii

59 Conform modificărilor aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 80/2017 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 717/2009 privind aprobarea normelor de implementare a programului "Prima casă".

Un dezavantaj semnificativ al acestui program este acela că criteriile pentru tipurile de locuințe care ar putea fi achiziționate prin intermediul acestui program (care au suferit numeroase modificări începând cu 2009) au condus la distorsiuni semnificative ale ofertei de locuințe. Astfel, valoarea maximă a împrumutului impusă de program (max. 60.000 EUR, crescută mai recent la 72.000 EUR pentru anumite categorii, respectiv 140.000 euro din 2020) a favorizat puternic dezvoltarea unităților de locuințe de dimensiuni mai mici, cu un confort mai redus, în acest prag maxim al împrumutului. Acest lucru a alimentat o creștere a proiectelor imobiliare la marginea orașelor mari (ex. Popești-Leordeni, Domnești, Chiajna, Florești, Ciurea, etc.), prin conversia terenurilor agricole, care erau ușor disponibile și ieftine, dar aceste zone nu beneficiau de echipare tehnico-edilitară.

!image

Capitolul IIIScopul, obiectivele generale și specifice ale Strategiei Naționale a Locuirii

!image

Scopul Strategiei Naționale a Locuirii

Asigurarea cadrului instituțional, de reglementare și finanțare pentru susținerea locuirii incluzive și îmbunătățirea accesului la locuințe și condiții de locuire adecvate, sigure, durabile și la prețuri accesibile pentru toate categoriile de persoane, până în anul 2050. Astfel, intervențiile promovate prin Strategia Națională a Locuirii vor fi corelate cu cele stabilite prin Strategia Națională de Renovare pe Termen Lung, ambele contribuind la îmbunătățirea condițiilor de locuire și a accesului tuturor la locuire adecvată, precum și la atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă în termeni de creștere a performanței energetice în sectorul rezidențial și reducerea amprentei de carbon.

Direcțiile de acțiune și măsurile propuse în Strategia Națională a Locuirii (SNL) vizează perioada 2022-2027 și fac parte integrantă din Planul de Acțiune, care va fi reactualizat pentru fiecare exercițiu financiar stabilit la nivel european prin Cadrul financiar multianual al UE.

Principii generale

Principiile care stau la baza Strategiei Naționale a Locuirii sunt următoarele:

Cooperarea – mecanismele de coordonare și decizie din domeniul locuirii vor fi consolidate, prin creșterea participării factorilor interesați în monitorizarea implementării strategiei, prin utilizarea formatelor de dialog inițiate prin Politica Urbană a României. Pentru atingerea obiectivelor propuse în cadrul strategiei este susținută mobilizarea tuturor actorilor relevanți. Un rol important va reveni Comitetului de monitorizare a Strategiei Naţionale a Locuirii, grup de lucru interministerial, fără personalitate juridică, care va fi organizat în coordonarea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației. Comitetul de monitorizare a Strategiei Naţionale a Locuirii are ca atribuţie monitorizarea implementării Strategiei Naţionale a Locuirii. În plus, politicile privind locuirea trebuie să fie suficient de flexibile pentru a reflecta într-o manieră mai bună realitățile și provocările de la nivel național și local, astfel încât modificarea planului de acțiune al Strategiei după perioada 2022-2027 să conducă la identificarea celor mai bune direcții de acțiune în raport cu obiectivele asumate.

Complementaritatea intervențiilor – atingerea obiectivelor Strategiei are în vedere corelarea intervențiilor tuturor actorilor de la nivel central, cu responsabilități în domeniul locuirii, asigurând astfel coerența investițiilor în infrastructură și servicii furnizate. La aceasta va contribui activitatea desfășurată de Comitetul de monitorizare a Strategiei Naţionale a Locuirii.

Transparență - pe parcursul întregului proces de implementare a strategiei, documentele de implementare, raportare și monitorizare a progresului trebuie să fie publice pentru a crește gradul de implicare al părților interesate. Totodată, prin indicatorii de monitorizare a programelor din domeniul locuirii este asigurat un proces transparent de evaluare a rezultatelor strategiei în termeni de ținte și reforme.

Relevanța nevoilor de intervenție - definirea ariilor prioritare și implementarea măsurilor în funcție de nevoile reale, a programelor și proiectelor pentru o mai mare eficiență în vederea realizării obiectivelor, în special prin reformarea și propunerea unor noi programe în domeniul locuirii, precum și coordonarea investițiilor, pentru o acțiune coerentă și eficientă.

Adiționalitatea fondurilor - alocarea eficace și suficientă de resurse prin utilizarea complementară a fondurilor de la bugetul de stat, de la bugetele locale, a instrumentelor financiare ale UE sau a altor surse de finanțare va asigura sinergia intervențiilor în atingerea obiectivelor Strategiei.

Orientarea către rezultate și predictibilitate – pentru îndeplinirea țintelor asumate prin Strategie, autoritățile publice centrale vor adapta și revizui Planul de acțiune și programele de investiții, pe baza monitorizării rezultatelor obținute, asigurând totodată și resursele financiare necesare, atât prin bugetul de stat, cât și prin finanțările europene nerambursabile.

Nimeni nu este lăsat în urmă – Strategia Națională a Locuirii preia principiul „leave no one behind”, promovat de Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă și Noua Agendă Urbană, concentrând o serie de măsuri care vizează îmbunătățirea condițiilor de locuire și asigurarea locuirii pentru persoanele care provin din comunități marginalizate și grupuri vulnerabile în cadrul Pilonului 1 – Locuire incluzivă, recunoscând că locuirea reprezintă o nevoie de bază și un drept fundamental. Astfel, intervențiile statului sunt orientate către asigurarea condițiilor adecvate de locuire îndeosebi în cazul persoanelor care întâmpină dificultăți în satisfacerea acestei nevoi prin resurse proprii, în condițiile excluderii accesului la diferite piețe (a muncii, a locuirii).

Crearea unui mediu incluziv din punct de vedere social (mixitate socială) – măsurile propuse în cadrul Strategiei Naționale a Locuirii urmăresc evitarea situațiilor de segregare socială, prin concentrarea spațială a persoanelor care fac parte din grupuri vulnerabile, în special formarea unor insule de sărăcie urbană. În acest sens, se va evita construirea locuințelor publice în zone izolate, departe de centrele urbane, precum și față de mijloacele de transport public și de serviciile publice de bază, precum cele de sănătate, educație și servicii sociale.

Principiul nediscriminării și al egalității de șanse – recunoscând locuirea ca fiind un drept fundamental al omului, toate categoriile de persoane, inclusiv cele fac parte din grupuri vulnerabile, provin comunități marginalizate sau așezări informale, beneficiază de măsuri și acțiuni privind accesul la locuire adecvată indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate.

Intervenția bazată pe dovezi - procesul decizional pentru fundamentarea investițiilor și reformelor incluse în planul de acțiune al Strategiei, precum și revizuirea acestuia după perioada 2022-2027 se bazează pe analiza de date factuale, informații statistice furnizate de către autorități ale administrației publice centrale și locale, indicatori de monitorizare a programelor de investiții din domeniul locuirii, precum și pe expertiza profesională a specialiștilor.

Asigurarea dreptului la un mediu de viață sănătos – are în vedere adoptarea unei perspective antidiscriminatorii în sensul Noii Carte de la Leipzig prin care este promovat conceptul de „oraș just” care oferă șanse egale la un mediu de viață sănătos pentru toți, indiferent de sex, statut socio-economic, vârstă și origine. În acest sens, Strategia Națională a Locuirii subliniază nevoia corelării politicilor mediu, de locuire și de sănătate printr-o „perspectivă antirasistă și să elimine posibilitatea ca oamenii stigmatizați și inferiorizați pe baza etniei sau clasei sau statutului lor social,

să fie forțați, din cauze diverse, să locuiască într-un mediu toxic ce le pune sănătatea și viața în pericol”60.

Obiective, direcții de acțiune și măsuri

Obiectivele strategiei sunt construite în jurul celor 4 piloni: locuire incluzivă, locuire accesibilă și servicii publice de calitate, tranziția verde – locuire sigură și durabilă, întărirea capacității administrative.

Pilonul 1: Locuire incluzivă cuprinde obiectivele și direcțiile de acțiune identificate pentru accesul la locuință și îmbunătățirea condițiilor de locuire ale persoanelor care provin din comunități marginalizate și grupuri vulnerabile, inclusiv așezări informale.

Obiectivul strategic corespunzător pilonului 1: Îmbunătățirea, facilitarea și simplificarea accesului persoanelor care provin din comunități marginalizate și grupuri vulnerabile la locuințe și condiții adecvate de locuire

Obiectivul strategic derivă din provocările care vizează accesul dificil la locuințe al persoanelor care provin din comunități marginalizate, inclusiv așezări informale, sau al celor care fac parte din grupuri vulnerabile. Accesul la locuire este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, iar guvernele naționale au obligația de a crea premisele instituționale și cadrul legal pentru garantarea acestui drept.

Prin decizia E/C.12/ROU/Q/6 din 15.11.2021, Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite, pe baza propunerilor Comitetului pentru Drepturi Economice, Sociale și Culturale a inclus dreptul la locuință adecvată pe lista problemelor ce trebuie monitorizate în România, în conformitate cu prevederile Convenției Internaționale cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, adoptată de Adunarea Generală a ONU în decembrie 1966.

Statele membre semnatare ale Declarației de la Lisabona privind Platforma europeană pentru combaterea fenomenului persoanelor fără adăpost, printre care și România, și-au asumat angajamentul de a combate lipsa de adăpost, care reprezintă una dintre formele extreme de excluziune socială, afectând negativ sănătatea fizică și mentală a oamenilor, bunăstarea și calitatea vieții, precum și accesul acestora la locuri de muncă și servicii economice și sociale. Totodată, unul dintre principiile Pilonului european al drepturilor sociale, semnat de către Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană în anul 2017, este asigurarea accesului la locuințe sociale sau la o asistență pentru locuințe de bună calitate pentru persoanele aflate într-o situație dificilă, precum și servicii adecvate, pentru a promova incluziunea lor socială. De asemenea, adaptarea sau gândirea unor noi locuințe și cartiere trebuie să răspundă provocărilor unei societăți din ce în ce mai îmbătrânite și nevoilor unor categorii sociale cu nevoi speciale.

În politicile de locuire incluzive, locuințele sunt recunoscute ca drept al cetățenilor, mai degrabă decât un activ financiar sau un bun privilegiat. Acesta este un principiu fundamental, propus de convențiile organizațiilor internaționale, politicile și orientările UE. Costurile legate de locuire pun cea mai mare presiune asupra bugetelor gospodăriilor din România. Astfel, guvernele centrale și locale trebuie să propună programe de sprijin pentru a ajuta grupurile vulnerabile să aibă acces la

!image

60 Fundația Desire (2022), Enhojust Policy Brief: Pentru O Justiție Antirasistă De Mediu Și De Locuire (În România), https://www.desire-ro.eu/wp-content/uploads/ENHOJUST_policy-brief_romana.pdf

condiții adecvate de locuire. Politicile din domeniul locuirii trebuie să accelereze furnizarea și alocarea mai bună a locuințelor pentru a răspunde nevoilor celor mai vulnerabile grupuri. În acest sens, este necesară dezvoltarea unor noi instrumente, inclusiv prin analizarea și promovarea oportunității funcționării unui organism la nivel regional/local în domeniul închirierii sociale.

În același timp, politicile din domeniul locuirii trebuie să ia în considerare și să fie sensibile la caracteristicile socio-economice ale beneficiarilor vizați și provocările cu care aceștia se confruntă, contribuind la integrarea socială prin asigurarea accesului la servicii publice de bază, cum sunt cele de sănătate,educație și servicii sociale. Astfel, este susținută construirea de locuințe pentru specialiști prin armonizarea diferitelor intervenții care vizează oferirea unor servicii publice de calitate de care să beneficieze comunitățile marginalizate și grupurile vulnerabile, în special la nivelul localităților mici, unde există un deficit acut de personal calificat în domeniul educației si sănătății.

Având în vedere că așezările informale și comunitățile marginalizate reprezintă forme de excludere socială și segregare spațială este necesară identificarea unor soluții de îmbunătățire a accesului la servicii de bază, inclusiv prin atragerea de specialiști din domeniile educație și sănătate care să desfășoare activități în beneficiul acestor comunități. În cazul acestor comunități, complementar măsurilor care vizează îmbunătățirea condițiilor de locuire, sunt necesare intervenții integrate care să faciliteze incluziunea socială astfel încât persoanele care provin din grupuri vulnerabile și comunități marginalizate să depășească situația de vulnerabilitate, ieșind din cercul vicios al sărăciei. În acest sens, investițiile care vizează îmbunătățirea calității locuințelor pentru categoriile și grupurile vulnerabile, reducând privarea severă de locuință, în special pentru persoanele din comunitățile marginalizate din zonele urbane și rurale:

vor asigura o abordare care garantează complementaritatea/corespunde cu investițiile existente sau viitoare ale centrelor comunitare integrate (adică furnizarea de servicii educaționale, sociale și de asistență medicală de bază) finanțate în cadrul FSE+ și al fondurilor viitoarei politici de coeziune;

vor asigura acces complementar la educație și la servicii de sănătate în comunitățile marginalizate (conform versiunii actualizate a Atlasului comunităților marginalizate);

vor asigura evitarea segregării sociale;

vor asigura posibilitatea de a utiliza zonele metropolitane, consorțiile administrative și asociațiile de dezvoltare intercomunitară (ADI) pentru implementarea investițiilor.

Având în vedere aceste aspecte, precum și provocările cu care se confruntă comunitățile marginalizate, inclusiv populația din așezările informale, și grupurile vulnerabile, pentru atingerea acestui obiectiv strategic, sunt propuse următoarele obiective specifice și direcții de acțiune:

Obiectiv specific Direcții de acțiune

Obiectiv specific Direcții de acțiune

!image

!image

Pilonul 2: Locuire accesibilă și servicii publice de calitate cuprinde obiectivele și direcțiile de acțiune identificate pentru îmbunătățirea accesului la locuințe și la condiții de locuire la costuri suportabile.

Obiectivul strategic corespunzător pilonului 2: Dezvoltarea cadrului de reglementare și finanțare în vederea asigurării locuirii accesibile și a serviciilor publice de calitate în acord cu tendințele de dezvoltare urbană și teritorială

Acest obiectiv strategic are rolul de a răspunde provocărilor legate de deprivarea severă de locuințe, determinată de costurile ridicate de achiziție și de întreținere a locuințelor. Această situație a fost accentuată de situația economică generată de pandemia de Covid-19 care a condus la creșterea vulnerabilității gospodăriilor cu venituri reduse pe de-o parte, precum și împovărarea gospodăriilor în general prin costurile ridicate ale locuirii, pe de altă parte.

În plus, criza sanitară a pus în evidență nevoia furnizării unor servicii de calitate în proximitatea locuinței, printr-o bună planificare urbană. Tot în acest sens, accesul la spații publice care conferă calitate locuirii reprezintă o problemă, atât în cazul orașelor care se confruntă cu extindere urbană, cât și în cazul celor afectate de declin. De asemenea, serviciile publice de bază de sănătate și educație sunt afectate de slaba armonizare a politicilor locale de locuire cu cele de planificare spațială.

Pentru a reduce inegalitățile urban-rurale în ceea ce privește accesul la rețele de utilități și la servicii publice, se are în vedere creșterea atractivității zonelor rurale prin continuarea investițiilor implementate prin programele naționale de dezvoltare locală, cât și prin programe de finanțare prin fonduri europene nerambursabile. Construcția de locuințe pentru specialiști din sănătate și învățământ va conduce la creșterea atractivității zonelor rurale pentru specialiști de a lucra în respectivele localități, contribuind la depășirea dificultăților de atragere a personalului calificat în aceste zone.

Strategia Națională a Locuirii subliniază importanța furnizării unor locuințe de calitate, care să fie bine conectate la rețeaua de spații verzii și să fie amplasate în zone compacte, cu funcțiuni mixte. Totodată, strategia are în vedere recomandările Declarației ministeriale de la Nisa (2022) privind rolul noilor dezvoltări rezidențiale și al intervențiilor pentru renovarea stocului existent de locuințe asupra creșterii accesibilității locuirii în termeni de suportabilitate a costurilor. Aceste noi dezvoltări rezidențiale trebuie să aibă în vedere principiile dezvoltării urbane integrate, pentru a reduce consumul nesustenabil de terenuri prin extindere urbană.

Pentru a consolida relația dintre politicile de locuire și cele de planificare urbană, este necesară explorarea unei noi abordări a spațiilor urbane care să țină cont mai bine de diferitele nevoi și tranziții de la o logică a mobilității la una a accesului la dotările și serviciile de bază61. Unul dintre conceptele cheie care poate contribui la creșterea calității vieții, în special în cazul noilor dezvoltări rezidențiale, care trebuie să beneficieze de toată infrastructura tehnico-edilitară și socială, este cel al

„orașului de 15 minute”. Sintetic, principalele elemente pe care acesta pune accent sunt prezentate în diagrama următoare.

!image

Figura 14.

Orașul de 15 minute62

!image

61 Politica Urbană a României, raport al Băncii Mondiale „Livrabil 3. Contribuții la Politica Urbană 2020-2035” (2021)

62 Adaptare după „Shanghai Community Planning Guidelines” (2016); Promovat de Carlos Moreno și primarul Parisului, Anne Hidalgo, conceptul orașului de 15 minute a obținut un sprijin semnificativ din cauza pandemiei. Orașul de 15 minute este o paradigmă urbanistică care susține un mod de viață mai local, având în prim plan un timp redus al navetei.

Având în vedere aceste aspecte, sunt propuse următoarele obiective specifice și direcții de acțiune:

Obiectiv specific Direcții de acțiune

!image

!image

Pilonul 3: Tranziția verde - Locuire sigură și durabilă cuprinde obiectivele și direcțiile de acțiune identificate pentru creșterea calității, siguranței și durabilității locuirii, asigurând îndeplinirea obiectivelor de mediu și a tranziției verzi.

Obiectivul strategic corespunzător pilonului 3: Creșterea rezilienței zonelor de locuit la riscuri naturale și a contribuției domeniului locuirii la îndeplinirea obiectivelor privind atenuarea și adaptarea la schimbările climatice și implementarea Pactului Ecologic European

Acest obiectiv strategic corespunde preocupărilor de la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește reducerea amprentei de carbon prin scăderea emisiilor de gaze cu efect de seră și a consumului de energie în sectorul rezidențial. Aceste aspecte sunt semnalate și în Declarația ministerială de la Nisa (2022), conform căreia este necesară îmbunătățirea performanței energetice a fondului existent de clădiri, promovarea utilizării surselor regenerabile de energie la clădiri, creșterea gradului de ocupare a locuințelor vacante, asigurarea calității fondului construit care face parte din patrimoniul cultural imobil și încurajarea economiei circulare în activitățile de renovare și construire a clădirilor de locuit.

În stabilirea obiectivelor specifice aferente pilonul 3 al Strategiei Naționale a Locuirii s-a urmărit corelare cu principiile propuse prin strategia UE Renovation Wave, Strategia Națională de Renovare pe Termen Lung și Strategia Națională de Reducere a Riscului Seismic, din perspectiva unei abordări integrate pentru atingerea obiectivelor de climă, energie și consolidare seismică.

În ceea ce privește economia circulară, o provocare este faptul că domeniul construcțiilor generează un volum considerabil de deșeuri, aproape toate provenind din reabilitări sau demolări

ale clădirilor. Gestionarea deșeurilor generate de sectorul construcțiilor, inclusiv cele rezidențiale, joacă un rol important în performanța de mediu a clădirilor și a infrastructurii, pe parcursul întregii durate de viață a acestora, conform Comunicării Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor COM(2015) 614 „Închiderea buclei - un plan de acțiune al UE pentru economia circulară”.

Obiectivele specifice și direcțiile de acțiune sunt următoarele:

Obiectiv specific Direcții de acțiune

!image

!image

Pilonul 4: Întărirea capacității administrative cuprinde obiectivele și direcțiile de acțiune destinate creșterii cooperării și îmbunătățirii structurii de guvernanță a domeniului locuirii.

Obiectivul strategic corespunzător pilonului 4: Întărirea cooperării între nivelurile administrative, armonizarea obiectivelor trans-sectoriale cu impact asupra domeniului locuirii și eficientizarea procesului de monitorizare a măsurilor în acest domeniu

Strategia Națională a Locuirii urmărește realizarea reformei legislative și instituționale, prin identificarea și clarificarea rolului fiecărui actor relevant în domeniul locuirii cu scopul asigurării cadrului de guvernanță și a unui mecanism de colaborare și schimb de bune practici.

Una dintre reformele vizate de acest obiectiv strategic se referă la modernizarea cadrului legislativ al domeniului locuirii pentru a integra prioritățile asociate locuirii incluzive, accesibile, durabile și reziliente, precum și pentru a redefini elementele care fac obiectul Legii Locuinței nr. 114/1996 – tipurile de locuințe, criteriile de eligibilitate pentru acordarea unui tip de locuință publică, drepturile și obligațiile care decurg din proprietatea asupra locuinței.

În vederea îmbunătățirii cadrului de guvernanță, este propusă consolidarea rolului pe care îl are Agenția Națională pentru Locuințe în domeniu prin creșterea capacității de monitorizare a programelor pe care le gestionează și a cererii de locuințe în vederea armonizării programelor în raport cu nevoia de locuințe.

Totodată, prin acest obiectiv strategic este promovată colaborarea între diferite niveluri administrative atât în ceea ce privește raportarea unor indicatori comuni, în profil teritorial, în vederea dezvoltării programelor și politicilor din domeniul locuirii care să fie cât mai aproape de specificul local, cât și în sensul schimbului de bune practici și identificării de soluții comune.

Obiectivele specifice și direcțiile de acțiune sunt următoarele:

Obiectiv specific Direcții de acțiune

Obiectiv specific Direcții de acțiune

!image

!image

Capitolul IVRezultate și indicatori

!image

Rezultate așteptate

Strategia Națională a Locuirii urmărește atingerea până în anul 2050 a țintelor prezentate în continuare, cu precizarea faptului că Planul de acțiune pentru perioada 2022-2027 reprezintă o etapă intermediară către atingerea acestora:

Construirea a cel puțin 60.000 de locuințe publice, din care minim 40.000 locuințe sociale;

Nicio persoană lipsită de adăpost;

Clarificarea situației juridice a tuturor așezărilor informale și condiții adecvate de locuire pentru toți locuitorii;

Un parc național de clădiri rezidențiale cu un nivel ridicat de performanță energetică, decarbonat și rezilient la cutremure;

Asigurarea accesului tuturor gospodăriilor la infrastructura de echipare tehnico-edilitară și servicii publice (de educație, sănătate și transport);

Alinierea ratei supraaglomerării la media înregistrată la nivelul Uniunii Europene.

Rezultatele Planului de Acțiune pentru perioada 2022-2027, din cadrul Strategiei Naționale a Locuirii sunt formulate în sensul atingerii unui set minimal de ținte și implementării unor reforme care sunt corelate cu prioritățile stabilite în cadrul noii perioade de programare 2021-2027 și investițiile asumate prin Planul Național de Redresare și Reziliență.

Reformele propuse prin Strategia Națională a Locuirii urmăresc clarificarea și îmbunătățirea cadrului normativ, precum și dezvoltarea unor instrumente care să faciliteze implementarea acestuia.

Revizuirea, simplificarea și transparentizarea procedurii de alocare a locuințelor sociale

Analizarea și promovarea oportunității funcționării unui organism la nivel regional/local în domeniul închirierii sociale

Elaborarea unui Plan Național de Acțiune dedicat problematicii așezărilor informale

Încurajarea dezvoltării pieței chiriilor prin îmbunătățirea cadrului normativ care reglementează închirierea locuințelor

Crearea unui cadru de reglementare privind acordarea unor stimulente pentru a încuraja închirierea pe piață a locuințelor neutilizate/vacante

Sprijinirea dezvoltării unor proiecte demonstrative pentru testarea și implementarea unor tehnici de construcție ecologice

Elaborare ghid dedicat administrării condominiilor de către asociațiile de proprietari (tipuri de intervenții, exemple de bune practici, mecanisme legislative și financiare)

Revizuirea Legii locuinței nr. 114/1996, prin clarificarea tipurilor de locuințe și a regimului juridic al acestora, precum și a structurii de guvernanță în domeniul locuirii

Revizuirea și actualizarea actelor juridice cheie (inclusiv norme metodologice, reglementări tehnice) privind locuințele

Armonizarea metodologiilor și instrumentelor de monitorizare a necesarului de locuințe (inclusiv a bazelor de date) utilizate de către autoritățile cu responsabilități în domeniu

Consolidarea domeniului locuirii la nivel central și local

Consolidarea rolului Agenției Naționale pentru Locuințe

Plan Național de Acțiune pentru Locuințe Sociale pentru îmbunătățirea guvernanței în domeniu

Indicatori de monitorizare a implementării Strategiei Naționale a Locuirii

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației va monitoriza implementarea Strategiei Naționale a Locuirii printr-un set de indicatori care corespund fiecărui obiectiv specific și va elabora un Raport privind starea locuirii în România la un interval de trei ani.

!image

Pilon Obiectiv specific Indicator Sursa

Locuire incluzivă

În procesul de colectare a datelor în profil teritorial vor fi implicate autoritățile administrației publice locale și ministerele cu responsabilități în domeniul locuirii. De asemenea, Raportul va cuprinde și indicatori de monitorizare a programelor în domeniul locuirii, gestionate de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației sau de către alte autorități ale administrației publice centrale.

Asigurarea accesului la locuințe

Rata depravării severe de locuire

INS (indicator colectat pentru Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă)

Pilon Obiectiv specific Indicator Sursa

!image

Numărul de persoane care trăiesc în așezări informale

Ponderea cererilor de locuințe sociale soluționate din totalul cererilor înregistrate

MDLPA

Numărul de persoane fără adăpost beneficiare de servicii conform legislației în vigoare

MMSS

Numărul de familii/persoane din locuințe sociale

MDLPA

Persoane care nu au baie/duș și nici toaletă în locuință, după statutul de sărăcie

INS (indicator colectat pentru Strategia Națională de Dezvoltare

Durabilă)

Îmbunătățirea condițiilor de locuire

Populația care trăiește într-o locuință cu un acoperiș cu probleme de izolație, pereți, podele sau fundație cu igrasie sau mucegai la nivelul cadrelor ferestrelor sau al podelei

EUROSTAT

Cheltuieli guvernamentale cu locuirea, inclusiv subvenții pentru chirie și ajutoare pentru plata utilităților

MMSS, MDLPA

Rata de supraaglomerare

INS (indicator colectat pentru Strategia Națională de Dezvoltare

Durabilă)

Locuire accesibilă și servicii publice

Locuințe adecvate la costuri accesibile

Asigurarea de locuințe accesibile ca preț

Ponderea cheltuielilor cu locuința din coșul minim de consum pentru un trai

MDLPA (Cadrul de Referință

pentru Orașe Durabile, indicator preluat din Politica Urbană a României)

de calitate

decent INS

Dezvoltarea locuințelor în corelare cu politicile de planificare urbană și teritorială

Raportul dintre consumul de teren și rata de creștere a populației

Populația conectată la sistemele de apă potabilă, canalizare și stații de epurare

MDLPA (Cadrul de Referință pentru Orașe Durabile, indicator preluat din Politica Urbană a

României)

MDLPA

!image

Capitolul VMonitorizare și evaluare

!image

Structura de guvernanță

Implementarea, monitorizarea și evaluarea Strategiei Naționale a Locuirii implică crearea unei structuri de guvernanță care să includă toți actorii relevanți. În acest sens, în cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației va fi creată o structură cu atribuții specifice în domeniul locuirii care să asigure coordonarea acestei structuri de guvernanță.

Totodată, structura de guvernanță a SNL este corelată cu cea dezvoltată în cadrul Politicii Urbane a României, astfel încât vor fi preluate formatele de dialog ale acesteia:

Comitetul de coordonare format din reprezentanți la nivel politic - secretari de stat - ai ministerelor relevante din perspectiva domeniului locuirii (spre exemplu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, Ministerul Finanțelor, Ministerul Educației, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Ministerul Fondurilor și Proiectelor Europene, Ministerul Sănătății) și reprezentanți ai structurilor asociative ale autorităților publice locale. La nivel tehnic, acesta va fi reprezentat de specialiști din cadrul ministerelor de linie și reprezentanți la nivel tehnic ai structurilor asociative ale autorităților publice locale, cu rol de corelare și monitorizare a activităților și a îndeplinirii indicatorilor cheie de performanță aferenți strategiei, care vor constitui Comitetul de monitorizare a Strategiei Naţionale a Locuirii;

Comitetul consultativ format din specialiști din mediul universitar, mediul privat, ONG, precum și din alte instituții publice.

Funcțiile de monitorizare și evaluare sunt asigurate de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, prin direcția de specialitate, cu sprijin din partea autorităților locale și ale autorităților publice centrale cu responsabilități în domeniul locuirii, care fac parte din Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii. Aceasta reprezintă un grup de lucru interministerial, fără personalitate juridică, care va fi organizat în coordonarea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, având ca atribuție monitorizarea implementării Strategiei Naționale a Locuirii și propunerea de măsuri care să conducă la respectarea termenelor din prezenta strategie și atingerea țintelor.

Din Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii fac parte autorități ale administrației publice centrale cu responsabilități în domeniul locuirii, structuri asociative ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor din României și autorități de management pentru programele de investiții privind locuirea și reprezentanți ai Secretariatului General al Guvernului.

Principalele responsabilități ale Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii:

Asigură datele și informațiile necesare procesului de monitorizare a implementării SNL;

Analizează raportările periodice (din trei în trei ani) elaborate de către MDLPA, privind starea locuirii în România;

Propune măsuri prin care sunt corelate strategiile naționale sau europene cu impact în domeniul locuirii

Principalele responsabilități ale MDLPA:

Asigură secretariatul tehnic al Comitetului de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii;

Integrează recomandările Comitetului de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii în activitatea de implementare a strategiei;

Asigură implementarea SNL în corelare cu măsurile prevăzute în alte politici naționale (ex. Politica Urbană a României, Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă a României, Strategia Națională de Renovare pe Termen Lung, Strategia pentru Reducerea Riscului Seismic, Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2022-2027);

Dezvoltarea procedurii și a instrumentelor de monitorizare și evaluare;

Dezvoltarea de parteneriate interinstituționale pentru colectarea datelor;

Pregătirea și diseminarea Raportului privind starea locuirii în România, elaborat din trei în trei ani, prin care se realizează monitorizarea implementării SNL și rezultatele obținute, atât în termeni de atingere a țintelor, cât și a provocărilor din domeniu;

Elaborarea variantei revizuite a planului de acțiune pentru perioada următoare de implementare, post 2027;

Stabilirea unui mecanism în parteneriat cu ministerele care au competențe în domeniul locuirii - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, Ministerul Finanțelor, Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Ministerul Fondurilor și Proiectelor Europene - pentru monitorizarea implementării măsurilor prevăzute în SNL și de adaptare a planului de acțiune în raport cu nevoia de locuire;

Stabilirea unui mecanism în parteneriat cu Agenția Națională pentru Locuințe în scopul întăririi rolului strategic al ANL, prin monitorizarea implementării măsurilor prevăzute în SNL, identificarea nevoii dezvoltării unor noi programe, evaluarea programelor în derulare și a nevoii de locuințe în România, precum și adaptarea planului de acțiune în raport cu nevoia de locuințe și provocările din domeniul locuirii;

Monitorizarea programelor de dezvoltare locală și a celor cu finanțare europeană nerambursabilă prin care sunt create condițiile optime de locuire la nivelul unităților administrativ-teritoriale;

Monitorizarea anuală a evoluției așezărilor informale conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi de elaborare şi actualizare a documentaţiilor de urbanism, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 233/2016, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, dezvoltării și administrației nr. 3494/2020.

Principalele responsabilități ale autorităților locale sunt:

Transmiterea anuală de date și informații către MDLPA și ANL privind implementarea programelor naționale în domeniul locuirii, a investițiilor realizate de la bugetele locale, stocul și nevoia de locuințe;

Transmiterea anuală a fișelor de date privind așezările informale către MDLPA, în vederea preluării în Observatorul Teritorial Național;

Monitorizarea la nivel local a problemelor din domeniul locuirii, precum și a nevoii de locuințe;

Monitorizarea la nivel local a programelor și investițiilor din domeniul locuirii și transmiterea propunerilor de îmbunătățire către Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii, prin MDLPA.

Raportul privind starea locuirii în România este realizat din trei în trei ani, după intrarea în vigoare a SNL, și are rolul de a oferi input în procesul de actualizare a Planului de Acțiune. Raportul cuprinde analize ale:

indicatorilor de monitorizare a implementării SNL, prezentați în capitolul „Rezultate așteptate și Indicatori”;

principalilor indicatori în profil teritorial din domeniul locuirii, colectați prin Recensământul Populației și Locuințelor, precum și cei publicați periodic de către Institutul Național de Statistică;

indicatorilor de monitorizare a programelor naționale de investiții în domeniul locuirii, care vor fi stabiliți de către Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii, la propunerea MDLPA;

indicatorilor puși la dispoziția MDLPA de către Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii care vizează dimensiunile sectoriale ale locuirii.

Planul de acțiune al Strategiei Naționale a Locuirii este reactualizat pentru fiecare perioadă corespunzătoare Cadrului financiar multianual al UE, pe baza rapoartelor privind starea locuirii în România, a recomandărilor și a solicitărilor formulate în cadrul Comitetului de Monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii de specialiștii din cadrul ministerelor cu responsabilități în domeniul locuirii, precum și a priorităților strategice stabilite la nivel european și național.

Etape ulterioare

În termen de 3 ani de la adoptarea Strategiei Naționale a Locuirii, va fi elaborat Raportul privind starea locuirii în România. Acesta va reprezenta documentul pe care căruia va fi reactualizat Planul de Acțiune. În procesul de elaborare a acestuia va fi implicat Comitetul de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii, care are rolul de a analiza evoluția principalelor dimensiuni cuprinse în Strategie și de a formula recomandări privind reactualizarea Planului de Acțiune.

Planul de Acțiune este elaborat pentru perioadele corespunzătoare fiecărei perioade de finanțare din Cadrul de finanțare multianual al UE.

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației va iniția Raportul privind starea locuirii în României, care va cuprinde date și informații furnizate de către membrii Comitetului de monitorizare a Strategiei Naționale a Locuirii și tipurile de indicatori prezentați în secțiunea

Rezultate așteptate și Indicatori.

!image

Capitolul VIImplicații bugetare și juridice

!image

Implicațiile bugetare și sursele de finanțare

Strategia Națională a Locuirii cuprinde atât măsuri care nu presupun finanțări suplimentare, întrucât acestea se încadrează în acțiunile deja inițiate pentru reformarea cadrului de reglementare în domeniul locuirii, cât și măsuri pentru care este necesară alocarea de finanțare din diverse surse.

Acestea din urmă au scopul de a îmbunătăți accesul tuturor la condiții adecvate de locuire, de a crește fondul de locuințe, de a asigura reziliența și durabilitatea stocului de locuințe și de a dezvolta spații publice de calitate, precum și a facilităților/serviciilor publice de bază adecvate.

Implementarea eficientă a măsurilor prevăzute în Strategia Națională a Locuirii depinde de alocarea corespunzătoare de resurse financiare, prin utilizarea complementară a fondurilor de la bugetul de stat, a instrumentelor financiare ale UE din noua perioadă de programare, a fondurilor de la bugetele locale și a altor surse de finanțare, într-un mod integrat, cu scopul evitării fragmentării finanțării sau a suprapunerilor care vizează aceleași intervenții.

Reformele și măsurile care vizează îmbunătățirea capacității administrative, propuse prin Strategia Națională a Locuirii, necesită identificarea unor noi oportunități de finanțare la nivel european privind asistența tehnică și susținerea implementării unor reforme, precum și alocări de la bugetul de stat.

Principalele surse de finanțare din fonduri UE și naționale sunt următoarele:

Implicațiile asupra cadrului juridic

Din perspectiva implicațiilor juridice, pentru implementarea Strategiei Naționale a Locuirii și a Planului de acțiune pentru perioada 2022-2027 este necesară aplicarea măsurilor care au ca scop clarificarea și îmbunătățirea cadrului normativ, prin modificarea și simplificarea reglementărilor existente, precum și elaborarea de noi reglementări pentru a îndeplini în mod eficient obiectivele de politică din domeniul locuirii.

Pentru aplicarea prevederilor Strategiei Naționale a Locuirii, sunt necesare următoarele măsuri normative: revizuirea Legii locuinței nr. 114/1996, prin clarificarea tipurilor de locuințe și a regimului juridic al acestora; revizuirea și actualizarea actelor juridice cheie (inclusiv norme metodologice, reglementări tehnice) privind locuințele, ca efect al modificării Legii nr. 114/1996.

Reformele susținute prin Strategia Națională a Locuirii urmăresc: revizuirea, simplificarea și transparentizarea procedurii de alocare a locuințelor sociale; analizarea și promovarea oportunității funcționării unui organism la nivel regional/local în domeniul închirierii sociale; elaborarea unui Plan Național de Acțiune dedicat problematicii așezărilor informale; încurajarea dezvoltării pieței chiriilor prin îmbunătățirea cadrului normativ care reglementează închirierea locuințelor; crearea unui cadru de reglementare privind acordarea unor stimulente pentru a încuraja închirierea pe piață a locuințelor neutilizate/vacante.

!image

Anexă. Planul de acțiune 2022 – 2027

!image

93

1.Cadrul operațional al Strategiei Naționale a Locuirii – de la provocări la obiective

94

95

96

97

98

99

100

101

102

103

104

105

106

107

108

109

110

111

112

113

114

115

116

117