Decizie nr. 337 din 24 mai 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 5.384/306/2015 al Judecătoriei Sibiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.318D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 2 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.384/306/2015, Judecătoria Sibiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind săvârşirea, ulterior datei de 1 februarie 2014, a unei infracţiuni aflate în concurs cu alte infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", în măsura în care se aplică în cazul unor pedepse stabilite anterior pentru mai multe infracţiuni concurente, contopite, în temeiul art. 34 din Codul penal din 1969, într-o pedeapsă rezultantă fără aplicarea vreunui spor sau cu aplicarea unui spor mai mic decât cel prevăzut de noul Codul penal, întrucât, prin stabilirea pedepsei rezultante în baza dispoziţiilor de lege criticate se ajunge la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni. În acest sens arată că, în cauză, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind cuprinsă între 10 lei şi 500 de lei). Având în vedere faptul că instanţa a admis cererea inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime, rezultând, deci, că aceste limite reduse sunt de la 8 luni la 3 ani şi 4 luni închisoare sau de la 135 la 225 zile-amendă. Pe cale de consecinţă, în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, pedeapsa care ar putea fi aplicată acestuia este, în mod evident, mai mică decât pedeapsa cea mai mare la care inculpatul a fost deja condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 465/F din 29 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2.212 din 30 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, într-o astfel de ipoteză, procedând la efectuarea operaţiunii obligatorii de contopire a pedepselor, instanţa ar trebui să aplice dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, mecanismul stabilirii pedepsei principale rezultante presupunând, într-o primă etapă, descontopirea pedepsei rezultante aplicate anterior şi repunerea pedepselor componente în individualitatea lor, şi anume 6 ani, 6 ani, 3 ani, 5 ani, 7 ani şi 8 ani, apoi aplicarea pedepsei celei mai grele, cea de 8 ani închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv din 27 ani plus pedeapsa ce ar putea fi aplicată în prezenta cauză (cuprinsă între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare), astfel încât s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă cuprinsă între 17 ani 2 luni şi 20 de zile închisoare şi, respectiv, 18 ani 1 lună şi 10 zile închisoare. O astfel de pedeapsă rezultantă ar fi mai mare cu cel puţin 5 ani şi 10 luni şi cu cel mult 6 ani 9 luni şi 10 zile decât pedeapsa pe care ar executa-o inculpatul în ipoteza în care pedeapsa care ar putea fi aplicată în prezenta cauză (cuprinsă între 8 luni închisoare şi 3 ani şi 4 luni închisoare) ar fi executată separat, distinct de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pe care acesta o execută în prezent. Şi în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului în prezenta cauza la pedeapsa amenzii s-ar ajunge, prin aplicarea mecanismului de contopire a pedepselor, conform art. 39 alin. (1) lit. b), d), e) din Codul penal, la o pedeapsă rezultantă de 17 ani închisoare la care s-ar adăuga amenda ce ar fi stabilită în prezenta cauză. Rezultă deci că prin aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 s-ar ajunge la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile, respectiv a art. 39 din noul Cod penal faţă de art. 34 din Codul penal din 1969, care nu prevedea aplicarea obligatorie a vreunui spor de pedeapsă, inculpatul urmând a fi pus în situaţia de a executa o pedeapsă care depăşeşte cu mult suma dintre pedeapsa rezultantă aplicată definitiv anterior şi pedeapsa ce iar putea fi aplicată în prezenta cauză, respectiv durata pe care ar executa-o inculpatul dacă nu s-ar proceda la contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente. S-ar ajunge astfel, în temeiul art. 39 din Codul penal, la aplicarea, numai prin raportare la pedepsele stabilite anterior în mod definitiv, a unui spor de cel puţin 5 ani şi 10 luni sau, după caz, de 9 ani, însemnând o treime din totalul pedepselor cu închisoarea, printre care şi cele definitiv stabilite, în condiţiile în care, prin sentinţa anterioară de condamnare, nu i s-a aplicat inculpatului niciun spor la stabilirea pedepsei pentru concursul de infracţiuni, conform art. 34 din Codul penal din 1969.

6.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale. Astfel, textul de lege criticat, care stabileşte că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă, nu aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile. În acest sens arată că, în cazul succesiunii de legi penale în timp, cu privire la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea penală mai favorabilă, independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport cu fiecare dintre infracţiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o lex tertia prin combinarea prevederilor din legi succesive. Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancţionator al concursului se va face in concreto, contopind pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi şi apoi potrivit legii noi. Legea incidentă în privinţa operaţiei de contopire a pedepselor şi de stabilire a tratamentului sancţionator este distinctă în raport cu una din legile aplicate pentru judecarea fondului infracţiunilor concurente, urmând a fi, în mod firesc, legea nouă, sub imperiul căreia a fost săvârşită una dintre infracţiunile din structura pluralităţii.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins: "Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă."

11.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

12.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, reţinând că, în baza dispoziţiilor criticate, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului. Curtea a reţinut că, prin reglementarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a urmărit să evite controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, aşa încât a consacrat explicit soluţia majoritară conturată în practica acelei perioade, conform căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar rezulta interpretarea potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni s-ar putea aplica potrivit Codului penal din 1969 sau noului Cod penal atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969. Cu alte cuvinte, s-ar putea susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 consacră, implicit, teza aplicării legii penale mai favorabile în funcţie de instituţii autonome. În această ipoteză, jurisprudenţa apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în a considera concursul de infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă. Legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care este mai favorabilă, aceasta nu excludea aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. S-a arătat că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, s-a statuat însă că "dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile", aşa încât determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni va depinde de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, raţiunea pentru care, în esenţă, s-a apreciat că doar aplicarea globală a legii penale mai favorabile este constituţională - deoarece, în caz contrar, "prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor" - este aceea că, "în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu". Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii a determinat Curtea să statueze asupra imposibilităţii de a aplica legea penală pe instituţii autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuţii a puterii legislative (paragrafele 12-14).

13.Totodată, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015, că, aparent, art. 10 din Legea nr. 187/2012 instituie, prin voinţa legiuitorului, o lex tertia, permiţând, în privinţa tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru majoritatea infracţiunilor componente ale pluralităţii. Curtea a constatat, însă, că art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia prin comiterea ultimei infracţiuni sub legea nouă, aşa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului "legii mai conforme cu interesele apărării sociale", care este legea nouă. Curtea a reţinut că stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, Curtea a constatat că, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, aşadar doar atunci când cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014. Curtea a reţinut că inculpatul, prin săvârşirea unei infracţiuni şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, expunându-se consecinţelor care derivă din acest fapt, aşa încât aplicarea dispoziţiilor legii noi în privinţa concursului, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiţii, Curtea a constatat că este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în mod diferit, după cum toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situaţie tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curţii nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni (paragrafele 15, 16 şi 18).

14.În acelaşi sens este şi Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, în care Curtea constată, pentru motivele mai sus arătate, că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile.

15.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 5.384/306/2015 al Judecătoriei Sibiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sibiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 mai 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică