Decizie nr. 191 din 25 iunie 2002

Nicolae Popa - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excepţie ridicată de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curţii de Apel Constanta - Secţia civilă.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 iunie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 25 iunie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel Constanta - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excepţie ridicată de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al acelei instanţe.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine ca textul de lege criticat contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât faptele care nu au putut determina naşterea sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii în vigoare, la data când ele s-au realizat nu pot fi socotite, fără încălcarea principiului neretroactivitatii, ca au produs acele efecte, potrivit unei legi posterioare.

În opinia instanţei de judecată, excepţia este nefondata. Se considera ca prin textul de lege criticat nu s-a adus nici o încălcare prevederilor cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, fiind reafirmat şi consolidat un principiu general al dreptului civil, consacrat şi de Constituţia României, anume ocrotirea bunei-credinţe a subdobanditorului cu titlu oneros al unui imobil. Instanţa apreciază, de asemenea, ca pentru protecţia subdobanditorului de buna-credinţa, în raport cu împrejurările concrete ale fiecărui caz, se poate apela şi la alte principii de drept, printre care cel al aparentei în drept şi cel al asigurării securităţii circuitului civil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază ca dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu încalcă principiul neretroactivitatii legilor, întrucât acest text de lege protejeaza pe subdobanditorul de buna-credinţa, afirmandu-se astfel atenţia acordată de legiuitor securităţii circuitului civil. Concluzia acestui punct de vedere este aceea ca prevederile criticate sunt constituţionale.

Guvernul examinează, prin prisma principiilor dreptului civil, consecinţele vânzării unui imobil aparţinând altuia. În ipoteza în care cel puţin cumpărătorul a fost de buna-credinţa, protejarea acestuia ar fi justificată, în conceptia Guvernului, "pe consideratiuni de echitate şi utilitate socială"; soluţia nu este, evident, valabilă în ipoteza dobândirii cu titlu gratuit. Când însă - precizează în continuare Guvernul - ambele părţi cunosc faptul ca vânzătorul nu este proprietarul bunului imobil, sancţiunea este nulitatea absolută, în virtutea principiului "fraus omnia corrumpit". În lumina celor arătate, Guvernul socoteşte ca textul art. 46 alin. (2) din lege nu aduce nici o reglementare noua, ci doar consacra legal, intrun caz special - când vânzător este statul -, o soluţie existenta în practica şi în doctrina. Concluzia este aceea ca textul de lege criticat nu retroactiveaza.

Preşedintele Senatului nu a trimis punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, care au următorul conţinut: "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bunacredinta."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), conform cărora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".

Analizând textul de lege supus controlului de constituţionalitate, Curtea constata ca acesta enunta doua teze distincte.

Prima teza, cu valoare de principiu şi de aplicabilitate generală, lipseşte de eficienta juridică actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de către stat fără titlu valabil, prin sancţionarea lor cu nulitatea absolută.

A doua teza are caracter de excepţie şi reglementează ipoteza în care, prin derogare de la regula, asemenea acte îşi menţin validitatea în situaţiile în care au fost încheiate cu buna-credinţa.

Deşi autorul excepţiei nu îşi circumscrie de plano critica de neconstituţionalitate, care vizează art. 46 alin. (2) în integralitatea sa, din argumentarea excepţiei Curtea constata ca, în realitate, acesta considera ca fiind neconstitutionala doar teza a doua din textul dedus controlului. Sub acest aspect autorul apreciază ca prin validarea actelor de înstrăinare a unor imobile preluate fără titlu - acte în principiu nule - în cazul în care au fost încheiate cu buna-credinţa s-ar conferi bunei-credinţe o eficienta juridică pe care nu o avea anterior, respectiv la data încheierii actului de înstrăinare a cărui validitate este pusă în discuţie.

Din aceasta perspectiva se susţine ca textul de lege dedus controlului de constituţionalitate modifica în mod esenţial regimul juridic aplicabil anterior tuturor actelor de înstrăinare a unor bunuri imobile, încheiate sub imperiul sau, în virtutea principiului "tempus regit actum", ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la neretroactivitatea legii.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate asa cum aceasta a fost ridicată de autorul sau, Curtea retine ca retroactivitatea textului de lege şi deci neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este, în mod necesar, subsecventa admiterii caracterului novator al reglementării pe care textul o consacra. Altfel spus, numai în măsura în care anterior intrării în vigoare a textului de lege dedus controlului de constituţionalitate soluţia consacrată de acesta nu era de conceput - desigur, în considerarea altor temeiuri sau a altor ratiuni - critica de neconstituţionalitate ar putea fi considerată ca fiind intemeiata.

Or, sub acest aspect Curtea constata cele ce urmează:

Potrivit art. 966 din Codul civil, "obligaţia [...] fondată pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect", iar, potrivit art. 968 din acelaşi cod, "cauza este nelicita când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotriva, cunoaşterea de către cumpărător a faptului ca bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectiva în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de buna sau de rea-credinţa, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţa era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Codul civil.

Per a contrario, în măsura în care ambele părţi, sau cel puţin cumpărătorul, au fost de buna-credinţa, intenţia de fraudare a legii nu exista şi, drept urmare, nici cauza ilicită. Asadar, sub acest aspect actul ar putea fi deplin valid.

Validitatea sa rămâne însă discutabila sub un alt aspect, şi anume acela al obiectului. În astfel de situaţii obiectul contractului de înstrăinare consta într-un bun care nu apartinea vânzătorului, fiind, în consecinţa, sustras prerogativei de dispoziţie a acestuia. Recunoaşterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului "nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet".

Totuşi, nici practica şi nici doctrina nu au înţeles sa recunoască în toate cazurile eficienta distructiva, în aceasta materie, a principiului enuntat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobanditorul de bunacredinta al bunului sau imobil, a fost preferat cel din urma. Recunoaşterea prevalentei interesului subdobanditorului de buna-credinţa a fost impusa - în baza unor ratiuni cu o aplicare mult mai larga şi care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilitatii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat asadar suport în ratiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparentei în drept, a cărui esenta este exprimată prin adagiul "error communis facit jus".

Incidenţa acestui principiu este însă subsecventa întrunirii cumulative a doua condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comuna sau unanima şi, de asemenea, invincibila - şi a unei condiţii privind buna-credinţa a subdobanditorului, care trebuie să fie perfecta, adică lipsită de orice culpa sau chiar indoiala imputabilă acestuia.

Astfel fiind, Curtea constata ca este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei, în sensul că soluţia impusa de textul art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 nu era posibila anterior intrării sale în vigoare, întrucât textul în cauza ar fi avut un caracter novator şi, prin aceasta, retroactiv.

În realitate, singurul element "novator" adus de textul dedus controlului îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Consacrarea unei astfel de soluţii legislative a fost impusa legiuitorului şi de împrejurarea ca în aceasta materie eroarea comuna cu privire la concordanta dintre aparenta şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forta unei prezumţii juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifica pe deplin opţiunea legiuitorului de a conferi bunei-credinţe o eficienta juridică similară celei din dreptul comun.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excepţie ridicată de Alexandru Petrescu şi Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curţii de Apel Constanta - Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 iunie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof.univ.dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu