Hotărâre din 23 septembrie 2008

definitivă la 23 decembrie 2008,

(Cererea nr. 24.466/03)

În Cauza Urbanovici împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 septembrie 2008,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 24.466/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Erzebet Gyongyike Urbanovici (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 11 iulie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamanta a susţinut că desfiinţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile pronunţate în favoarea sa în urma promovării unei căi extraordinare de atac i-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul său de proprietate.

3.La data de 29 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. De asemenea, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp atât admisibilitatea, cât şi temeinicia cauzei (art. 29 § 3).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.Reclamanta s-a născut în anul 1959 şi locuieşte în Oradea.

A. Acţiunea în revendicare

5.La data de 14 mai 1999, reclamanta a depus la Judecătoria Oradea o acţiune în revendicare a unei suprafeţe de teren pe care, deşi potrivit cărţii funciare aceasta figura ca aparţinând Consiliului Local Oradea, ea susţinea că o moştenise de la E.S., care o primise de la statul român în schimbul unui alt lot de teren.

Cele 3 instanţe care au soluţionat această cerere au dat câştig de cauză reclamantei. Judecătoria Oradea a pronunţat sentinţa la data de 4 iulie 2000. În urma apelului, respectiv a recursului, formulate de Consiliul Local Oradea, Tribunalul Bihor, respectiv Curtea de Apel Oradea au menţinut sentinţa la data de 16 februarie 2001 şi, ulterior, la data de 21 mai 2001, aceasta din urmă decizie fiind definitivă şi irevocabilă.

6.În faţa tuturor instanţelor care s-au pronunţat asupra cauzei, Consiliul Local Oradea a argumentat faptul că Adeverinţa nr. 10.524 din 14 mai 1955, folosită de reclamantă pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate, era falsă, deoarece conţinea o serie de neregularităţi.

7.Prima instanţă şi instanţa de apel au respins argumentul pe motivul că pârâtul, respectiv apelantul, nu adusese dovezi pentru a-şi dovedi susţinerile. Mai mult, instanţele au observat că, aşa cum reieşea din informaţiile pe care le aveau la dispoziţie, nu fusese începută nicio procedură penală în acest sens.

8.Instanţa de recurs a respins cererea Consiliului Local Oradea de suspendare a procedurii până la soluţionarea cererii de anulare a adeverinţei (procedură descrisă în paragrafele 10-12 de mai jos). Pe fondul cauzei, aceasta a reţinut următoarele:

Într-adevăr, inadvertenţa sesizată de către recurent cu privire la Adeverinţa nr. 10.524 din 14 mai 1955... pare a fi întemeiată, dar, cu toate acestea, nu i se poate înlătura caracterul de început de dovadă scrisă, condiţie în care instanţa de fond, în mod corect, a procedat şi la administrarea altor probe; declaraţiile martorilor au confirmat că între statul român şi E.S. a operat un transfer de terenuri, acesta din urmă exercitând posesia în mod public, paşnic şi netulburat... Această stare de fapt este confirmată şi prin dezmembrămintele topografice ce au fost operate, faptul schimbului de terenuri fiind dovedit indubitabil prin Adresa nr. 28.182 din 18 octombrie 1949, eliberată de Ministerul Agriculturii..., probă ce nu poate fi contestată...

De asemenea, instanţa a observat că cercetarea penală a pretinsei falsificări a adeverinţei din 1955 se încheiase la data de 17 martie 2001, constatându-se prescripţia răspunderii penale. Totuşi, Curtea de Apel Oradea a considerat că, în orice caz, probele administrate, în special adresa din 18 octombrie 1949, au făcut ca cercetarea să devină lipsită de relevanţă.

9.La o dată neprecizată, titlul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciară.

B. Acţiunea în anulare a adeverinţei din 1955

10.La data de 19 aprilie 2001, Consiliul Local Oradea a depus la Judecătoria Oradea o acţiune împotriva reclamantei, urmărind anularea adeverinţei din 14 mai 1955 deoarece cuprindea neregularităţi. Reclamanta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în măsura în care instanţele care au statuat cu privire la acţiunea în revendicare soluţionaseră deja acest aspect.

11.Cauza a fost strămutată la Judecătoria Arad, care, la data de 28 martie 2002, a admis acţiunea, a statuat că documentul era fals şi l-a anulat.

12.Apelul, respectiv recursul reclamantei au fost respinse succesiv de Tribunalul Arad, la data de 10 iulie 2002, şi de Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia irevocabilă din data de 3 decembrie 2002.

C. Recursul în anulare împotriva Deciziei din 21 mai 2001

13.În urma soluţiei date de Curtea de Apel Timişoara, Consiliul Local Oradea a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei din 21 mai 2001. De asemenea, acesta i-a cerut procurorului general să formuleze un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în vederea casării aceleiaşi decizii.

14.Prin Decizia irevocabilă din data de 19 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea procurorului general, a reţinut că adeverinţa din anul 1955 fusese declarată falsă, a casat toate hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare şi, statuând pe fondul cauzei, a respins acţiunea iniţială pe motivul că reclamanta nu îşi dovedise dreptul de proprietate.

Curtea Supremă de Justiţie a reţinut următoarele:

Deşi, conform art. 129 (5) din Codul de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, instanţa de recurs a respins cererea de suspendare a cauzei, considerând că este neîntemeiată, cu toate că soluţia ce urma să se pronunţe în acţiunea în anulare era esenţială pentru pronunţarea unei hotărâri legale.

15.La data de 20 martie 2003, la cererea Consiliului Local Oradea, Judecătoria Oradea, faţă de decizia Curţii Supreme de Justiţie, a luat act de renunţarea la cererea de revizuire formulată.

II. Dreptul intern pertinent

16.Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

Articolul 322

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă... se poate cere în următoarele cazuri:

................................................................

4.....dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii..."

Articolul 330

"Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:

2.când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică;".

17.Art. 330 a fost abrogat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

18.În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta s-a plâns de faptul că dreptul său la un proces echitabil şi dreptul său de proprietate au fost încălcate în măsura în care Hotărârea irevocabilă din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Oradea a fost casată şi, în final, acţiunea sa a fost respinsă pe fond într-o cale extraordinară de atac.

Art. 6 § 1 prevede următoarele, în partea sa relevantă:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

A. Asupra admisibilităţii

19.Invocând Cauza Stoicescu împotriva României (revizuire, nr. 31.551/96, 21 septembrie 2004), Guvernul a argumentat că reclamanta nu a fost victima unei încălcări a prevederilor de mai sus, în măsura în care nu a putut dovedi că a dobândit prin moştenire un drept de proprietate.

20.Reclamanta a contestat această poziţie şi a reiterat că probele aduse în procedura internă i-au confirmat drepturile succesorale.

21.Curtea consideră că excepţia de inadmisibilitate invocată de Guvern ridică probleme care sunt strâns legate de fondul cererii.

Prin urmare, uneşte excepţia preliminară cu fondul cauzei.

22.Curtea constată că cererea nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta constată că ea nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

1.Argumentele părţilor

23.Guvernul a reiterat principiile Curţii cu privire la căile extraordinare de atac prin care au fost anulate hotărâri definitive şi irevocabile. Acesta a informat Curtea că procedura extraordinară folosită în cauză a fost abrogată din Codul de procedură civilă.

24.De asemenea, Guvernul a subliniat că, în măsura în care reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, aceasta nu poate pretinde că avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul său de proprietate ca urmare a casării hotărârii definitive şi irevocabile.

Totuşi, în cazul în care Curtea va considera că reclamanta avea un "bun", Guvernul arată că ingerinţa a fost prevăzută de lege şi a urmărit un scop legitim, cu care a fost proporţională. În mod special, Guvernul a mai arătat că, întrucât adeverinţa folosită de reclamantă fusese declarată falsă, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia irevocabilă tocmai pentru a corecta o eroare judiciară comisă de instanţele ordinare.

25.Reclamanta se opune poziţiei Guvernului. Aceasta a arătat că, admiţând un recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat toate hotărârile anterioare ce îi erau favorabile, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil şi determinând-o să îşi piardă titlul de proprietate asupra terenului în discuţie.

2.Aprecierea Curţii

a)Principii generale

26.Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenţei sale bine stabilite, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este el garantat de art. 6 § 1, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă, printre altele, supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai fie readusă în discuţie (Cauza Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, § 61, CEDO 1999-VII).

27.Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze ce ridicau probleme similare cu cea din prezenta speţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece a considerat că recursul în anulare analizat a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, în măsura în care promovarea sa nu se afla la dispoziţia părţilor din proces, ci numai la dispoziţia procurorului general, şi deoarece, prin admiterea cererii, Curtea Supremă de Justiţie a desfiinţat o întreagă procedură judiciară care s-a finalizat cu o hotărâre judecătorească ce avea autoritate de lucru judecat şi care, mai mult decât atât, fusese şi executată (vezi, printre multe altele, Brumărescu, menţionată mai sus, § 62; S.C. Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005; şi Cornif împotriva României, nr. 42.872/02, §§ 29 şi 30, 11 ianuarie 2007).

28.De asemenea, Curtea a considerat că o casare a unei astfel de decizii după ce a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă a constituit o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ce nu putea fi justificată decât dacă se dovedea, printre altele, că s-a făcut "pentru cauză de utilitate publică" şi "în condiţiile prevăzute de lege". Mai mult, orice ingerinţă asupra dreptului de proprietate trebuie să respecte şi cerinţa proporţionalităţii (vezi Brumărescu, §§ 77 şi 78; S.C. Maşinexportimport Industrial Group - S.A., § 44; şi Cornif, §§ 39 şi 40, hotărâri menţionate mai sus).

29.Curtea reiterează că niciuna dintre părţi nu are dreptul să ceară revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a fondului cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a corecta erorile judiciare, nu pentru a realiza o nouă analiză a fondului cauzei. Revizuirea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra chestiunii puse în discuţie nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. O abatere de la acest principiu este justificată numai atunci când este dictată de circumstanţe substanţiale şi imperios necesare (vezi Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

30.Chiar dacă o astfel de revizuire ar fi justificată, anumite circumstanţe speciale ale cauzei ar putea revela faptul că modalitatea efectivă în care a fost folosită această cale a afectat însăşi esenţa unui proces echitabil. În mod special, Curtea trebuie să evalueze dacă, într-o anumită speţă, puterea de a promova şi de a derula un recurs extraordinar a fost exercitată de autorităţi astfel încât să păstreze, în cea mai mare măsură posibilă, un just echilibru între interesele în cauză (vezi, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, § 57, CEDO 2004-VIII).

b)Aplicarea acestor principii în cauza de faţă

31.În cauza de faţă, instanţele au statuat în favoarea reclamantei într-o acţiune în revendicare şi au considerat irelevant pentru cauză faptul că unul dintre documentele folosite ca probă ar putea fi fals.

Aşadar, Curtea consideră că intervenţia Curţii Supreme de Justiţie nu era necesară pentru a aborda această problemă, deoarece instanţele comune au avut destule ocazii să remedieze pretinsa eroare în interpretarea lor.

32.Presupunând chiar, aşa cum argumentează Guvernul, că judecătorii au greşit atunci când au refuzat să suspende procedura de recurs, o astfel de omisiune nu îi poate fi imputată reclamantei, care a informat instanţele despre existenţa celor două proceduri paralele (vezi, în special, paragraful 10 de mai sus).

33.În acest sens, Curtea subliniază că statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite şi, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele [vezi, mutatis mutandis, Roşca împotriva Moldovei, nr. 6.267/02, § 25, 22 martie 2005; Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10.508/02, § 59, 23 octombrie 2007; şi Driza împotriva Albaniei, nr. 33.771/02, § 69, CEDO 2007-... (extrase)].

34.Mai mult, Curtea observă că, în timp ce instanţele ordinare, în special instanţa de ultim rang, şi-au bazat hotărârile pe mai multe documente şi depoziţii ale martorilor, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea din unicul motiv al nulităţii actului fals, fără a-şi exprima o opinie cu privire la celelalte mijloace de probă sau, cel puţin, fără a explica de ce le-a înlăturat.

35.Din acelaşi motiv, Curtea consideră că această cauză este mult diferită de Cauza Stoicescu, menţionată mai sus, în care singurul act de proprietate al reclamantului asupra proprietăţii în litigiu, şi anume certificatul de moştenitor, a fost ulterior anulat (vezi Stoicescu, menţionată mai sus, §§ 57 şi 58).

36.Curtea nu poate specula asupra modului în care s-ar fi finalizat cauza în cazul în care Curtea Supremă de Justiţie (sau instanţele comune într-o nouă acţiune în revendicare) ar fi reanalizat restul probelor din dosar. Totuşi, aceasta observă că situaţia creată nu îi poate fi imputată reclamantei şi consideră că formularea unei noi acţiuni în revendicare ar supune-o unei sarcini disproporţionate, ce nu poate fi justificată în circumstanţele speciale ale cauzei.

37.Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că o casare a Deciziei irevocabile din 21 mai 2001 nu reprezintă decât un apel deghizat şi, folosindu-l, autorităţile nu au asigurat un just echilibru între interesele aflate în joc şi astfel au încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

38.De asemenea, deoarece prin Decizia irevocabilă din 21 mai 2001 reclamanta a fost recunoscută ca proprietar al terenului în litigiu, reclamanta poate pretinde că are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, iar casarea deciziei respective după ce a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă şi după ce a fost executată va constitui o ingerinţă în dreptul beneficiarului deciziei la o liniştită posesie a acelui bun (vezi Brumărescu, menţionată mai sus, § 74). Presupunând chiar că o astfel de ingerinţă ar putea fi considerată că serveşte unui interes public, Curtea constată că ea nu era justificată, deoarece nu a fost păstrat un just echilibru, iar reclamanta a fost obligată să suporte o sarcină individuală şi excesivă (Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 75-80).

39.Pentru toate aceste motive, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi constată că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

40.Conform art. 41 din Convenţie:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

41.Reclamanta nu a formulat o cerere de reparaţie echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu se impune să îi acorde vreo sumă în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Arsenovici împotriva României, nr. 77.210/01, § 55, 7 februarie 2008).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1.uneşte cu fondul şi respinge excepţia preliminară a Guvernului;

2.declară cererea admisibilă;

3.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;

4.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Întocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 23 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall, Santiago Quesada,

preşedinte grefier