Decizie nr. 1.433 din 4 noiembrie 2010

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. 2 şi 3, art. 321 şi art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Traian Vasea, Mihăiţă Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu şi Victor Şerban în Dosarul nr. 4.199/118/2007 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece critica autorului se fundamentează pe compararea mai multor texte legale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 25 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4.199/118/2007, Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 180 alin. 2 şi 3, art. 321 şi art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Traian Vasea, Mihăiţă Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu şi Victor Şerban.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 180 alin. 2 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 124 referitoare la Înfăptuirea justiţiei şi art. 16 alin. (1) şi (2) privind principiul egalităţii în drepturi, deoarece, de vreme ce nu există niciun fel de diferenţă între infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 din Codul penal şi contravenţia prevăzută de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, nu se justifică incriminarea penală a actelor de violenţă în funcţie de numărul zilelor de îngrijiri medicale. O astfel de incriminare poate da naştere la interpretări ori speculaţii cu privire la considerentele care au stat la baza actului normativ.

Dispoziţiile art. 180 alin. 3 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 4, art. 11, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 31, art. 53, art. 124, art. 126 şi art. 131, fiind, în opinia autorului, contrare Legii fundamentale "în situaţia în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi din oficiu de către organele abilitate ale statului."

Dispoziţiile art. 321 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 30 alin. (1) referitoare la libertatea de exprimare, art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei în numele legii şi la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea acesteia şi art. 126 referitoare la Instanţele judecătoreşti, deoarece inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru săvârşirea de acte şi gesturi prin care s-a adus atingere bunelor moravuri. O astfel de incriminare afectează libertatea de exprimare, care este inviolabilă. De asemenea, legiuitorul nu face o distincţie clară între această infracţiune şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 61/1991. Modalitatea de departajare efectivă a unei contravenţii de o infracţiune nu este însă reglementată de lege, astfel că există posibilitatea interpretării subiective a acestor texte de lege.

Dispoziţiile art. 20 raportate la art. 175 alin. 1 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie, art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, art. 126 alin. (1) referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece instituie un tratament discriminatoriu între inculpaţii cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi cei cercetaţi pentru vătămare corporală gravă prevăzute şi pedepsite de art. 182 alin. 2 din Codul penal în varianta referitoare la punerea în primejdie a vieţii unei persoane. În opinia sa, pericolul social al faptei de vătămare corporală gravă este mai ridicat decât la tentativa de omor. Se arată că, pentru a se reţine infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 lit. i) din Codul penal este necesar să se stabilească dacă inculpaţii s-au înţeles să ucidă victimele cu aceeaşi ocazie, iar în realizarea acestei hotărâri să fi aplicat fiecare lovituri victimei, cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în pericol. Tentativa de omor constă în punerea în executare a hotărârii de a ucide o persoană, iar vătămarea corporală gravă, în punerea în primejdie a vieţii persoanei. Ele sunt legate prin urmarea produsă, comună ambelor fapte, respectiv "punerea în primejdie a vieţii". Această din urmă expresie comportă două accepţiuni: una juridică şi alta medico-legală. Prin urmare, infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în vedere decât accepţiunea medico-legală a expresiei, pe când tentativa la omor vizează doar accepţiunea juridică. Aşa fiind, împrejurarea că victima a suferit leziuni care necesită pentru vindecare 100110 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viaţa, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea juridică a faptei în tentativă la omor, ci doar în vătămare corporală gravă.

Tribunalul Constanţa - Secţia penală opinează că susţinerile autorilor excepţiei vizează noţiuni de drept material, care nu reprezintă o problemă de control constituţional, ci una de legiferare ori de politică legislativă.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale contestate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 180 alin. 2 şi 3 - Lovirea sau alte violenţe, art. 321 - Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice şi art. 20 - Conţinutul tentativei raportat la art. 175 alin. 1 - Omor calificat, toate din Codul penal, care au următorul conţinut:

–Art. 180 alin. 2 şi 3: "Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 11 şi 21 acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.";

–Art. 321: "Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.";

–Art. 20: "Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.";

–Art. 175 alin. 1: "Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a)cu premeditare;

b)din interes material;

c)asupra soţului sau unei rude apropiate;

d)profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;

e)prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;

f)în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

g)pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

h)pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

i)în public,

se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii şi-au întemeiat critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. 2 şi art. 321 din Codul penal pe compararea modului de incriminare în Codul penal a infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri cu sancţionarea contravenţională a altor fapte antisociale. Asemenea critici nu pot fi reţinute, deoarece Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.

Ipotetic, chiar dacă s-ar accepta această posibilitate, referitoare la identitatea de fapte între contravenţie şi infracţiune, Curtea constată că o eventuală eroare cu privire la dispoziţiile ce ar putea fi incidente fondului poate fi cenzurată doar de instanţa de judecată, controlul de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 124 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie, neputând fi convertit într-un control judiciar chemat să înfăptuiască justiţia. Curtea Constituţională nu face parte din autoritatea judecătorească, ci este unica autoritate de jurisdicţie constituţională, care asigură, printre altele, pe calea excepţiei, controlul legilor sau ordonanţelor ori dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care încalcă dispoziţiile sau principiile Legii fundamentale, şi nicidecum pe cele ale celorlalte acte normative.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 180 alin. 3 din Codul penal, Curtea constată că autorii excepţiei solicită, în esenţă, modificarea textelor în sensul că şi pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. 1 să poată fi pusă în mişcare acţiunea penală din oficiu. Or, o asemenea argumentare nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională "se pronunţă [...] fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

În sfârşit, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, Curtea constată că, aşa cum rezultă din motivarea autorilor excepţiei, aceştia încearcă să extragă un eventual viciu de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 182 din Codul penal, solicitând practic Curţii să se pronunţe cu privire la modul de interpretare şi aplicare a textelor legale şi la temeinicia incidenţei în speţă a infracţiunii de vătămare corporală gravă. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, adică asupra contrarietăţii lor cu Legea fundamentală, şi nicidecum nu are competenţă de drept comun referitoare la aplicarea într-o cauză a unei norme legale sau a alteia. O asemenea atribuţie revine, potrivit art. 126 din Constituţie, instanţelor de judecată.

Aşa fiind, pentru argumentele de mai sus, Curtea urmează a respinge ca inadmisibilă excepţia formulată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. 2 şi 3, art. 321 şi art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Traian Vasea, Mihăiţă Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu şi Victor Şerban în Dosarul nr. 4.199/118/2007 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru