Decizie nr. 184 din 29 martie 2016

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Dan Scăunaş, în Dosarul nr. 4.644/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.530D/2015.

2.La apelul nominal este prezent autorul excepţiei personal şi asistat de avocat Romeo Daniel Cosma, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Reglementarea actuală a infracţiunii de luare de mită are caracter de generalitate ce priveşte toţi funcţionarii, sfera persoanelor care pot fi autori ai acestei infracţiuni fiind determinată similar reglementării din cuprinsul vechiului Cod penal. Apreciază că, în cazul medicilor se poate identifica o situaţie specială, şi anume existenţa, pe lângă dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, a unei legi ce reglementează drepturi şi obligaţii ale medicilor şi pacienţilor - Legea nr. 46/2003. În această lege, la art. 34 alin. (2) se precizează expres că pacienţii au dreptul să recompenseze personalul medical prin acordarea de donaţii sau diverse stimulente. Prin reglementarea unui drept al pacientului de a oferi, legiuitorul a lăsat să se subînţeleagă un drept al medicului de a primi donaţiile sau stimulentele oferite de pacient. Cu toate acestea, în cadrul dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal este incriminat exact comportamentul prevăzut de dispoziţiile din Legea nr. 46/2003. Arată că existenţa coroborată a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal şi a celor ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 îl pun pe medic în situaţia în care nu ştie dacă îşi exercită un drept sau comite o infracţiune. Arată că această problemă a fost sesizată şi în practică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pronunţându-se prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un argument în plus în sensul neclarităţii dispoziţiilor criticate, fiind necesară pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere care să constate acest lucru. Depune concluzii scrise în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

4.Preşedintele instanţei adresează avocatului autorului excepţiei întrebarea dacă textul art. 289 alin. (1) din Codul penal este criticat exclusiv din perspectiva subiectului activ al infracţiunii. Domnul avocat răspunde că, într-adevăr, aceasta este perspectiva din care este criticat textul art. 289 alin. (1) din Codul penal. Arată că ne aflăm în faţa unui caz special, dispoziţia criticată fiind constituţională în măsura în care sancţionează doar conduita celorlalţi funcţionari publici, iar nu şi a medicilor. Preşedintele instanţei indică faptul că definiţia funcţionarului public este cuprinsă în textul art. 175 din Codul penal. Avocatul arată că este de acord cu dispoziţiile art. 175 din Codul penal, care prevăd definiţia funcţionarului public, necontestând faptul că medicii sunt funcţionari publici. Susţine că ceea ce se contestă este elementul material, latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, în art. 289 din Codul penal regăsindu-se elemente de comportament similare cu cele reglementate de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003.

5.Reprezentantul Ministerului Public arată că infracţiunea de luare de mită este criticată pentru neconstituţionalitate din perspectiva tipicităţii obiective a elementului material, în situaţia unei categorii speciale de funcţionari publici - medici, în condiţiile existenţei în legislaţie a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003. Arată că aceste dispoziţii au generat o interpretare/jurisprudenţă neunitară, motiv pentru care a fost nevoie de intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal. Apreciază că în evoluţia cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, s-au succedat cele două situaţii, şi anume, înainte de apariţia Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când art. 34 alin. (2) era interpretat şi în sensul că reprezintă exercitarea unui drept, deci cauză justificativă, care înlătură caracterul ilicit al faptei, şi perioada ulterioară acestei decizii, când s-a statuat că nu există un astfel de drept. Apreciază că o astfel de situaţie poate interveni în evoluţia unei legi penale/a jurisprudenţei, dar aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate. Aceste situaţii se rezolvă prin mecanismele existente în cadrul procedurii penale.

6.Având cuvântul în replică, avocatul prezent arată că a sesizat Curtea Constituţională cu situaţia contradictorie/neclară care există în legislaţie cu privire la situaţia medicului, această neclaritate fiind de competenţa instanţei de contencios constituţional.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

7.Prin Încheierea din data de 1 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4.644/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Scăunaş Dan, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

8.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că puterea executivă, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Constituţia şi să asigure calitatea legislaţiei, astfel că un act normativ trebuie să fie precis, previzibil şi totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi. Se arată că principiul securităţii juridice are o structură complexă, ce cuprinde următoarele exigenţe: neretroactivitatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii şi asigurarea interpretării unitare a acesteia. Acest principiu a fost consacrat şi a cunoscut o continuă îmbogăţire în dreptul european, în materia protecţiei drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, fiind aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauze împotriva României, un exemplu în acest sens fiind Cauza Brumărescu împotriva României.

9.În ceea ce priveşte principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, autorul arată că, pe lângă obligativitatea aducerii la cunoştinţa publică a normei, acesta are şi o altă semnificaţie, şi anume aceea care priveşte modul de receptare a conţinutului actului normativ de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestuia. Astfel, norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general. În continuare, se susţine că principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul european, şi anume principiul încrederii legitime, ce impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă prin limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice.

10.În acest context, autorul arată că, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, medicul, funcţionar public, are dreptul de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi. Situaţia actuală s-a datorat, în esenţă, lipsei normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 46/2003, astfel încât medicii, aflaţi în situaţia autorului excepţiei, în lipsa unor prevederi legale clare, coerente, neechivoce au înţeles să primească atenţiile oferite de pacienţi cu titlu de recompense pentru serviciile medicale prestate, interpretând voinţa legiuitorului în sensul existenţei unui drept al pacientului de a remite daruri manuale medicului curant în semn de recunoştinţă pentru îngrijirea acordată şi, corelativ, al unui drept al medicului de a primi darurile oferite de aceştia. Având în vedere cele expuse, apreciază că textul incriminator al infracţiunii de luare de mită cuprins în dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate, raportat la o anumită categorie profesională, şi anume medicii.

11.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală arată că susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate. Prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept, aceasta a statuat că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal. Apreciază, astfel, că în urma pronunţării deciziei menţionate, nu se poate vorbi despre lipsa de previzibilitate şi accesibilitate în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate, interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 fiind clară la acest moment. Faptul că nu au fost adoptate norme de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 care să stabilească, în concret, modalitatea în care se primesc aceste plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi nu poate fi considerată o lipsă de previzibilitate şi accesibilitate cu privire la dispoziţiile art. 289 din Codul penal. În concordanţă cu criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 289 din Codul penal sunt enunţate cu suficientă precizie pentru a permite individului să-şi regleze conduita şi să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Guvernul arată că fapta de luare de mită se regăseşte în noul Cod penal într-o formă mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din noul Cod penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior. În continuare, face referire la deciziile nr. 26/2014 şi nr. 19/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept, apreciind că nu poate fi reţinută lipsa de previzibilitate a normei penale. De asemenea, faţă de susţinerile autorului privind lipsa unor norme metodologice, arată că acestea nu prezintă relevanţă în speţă deoarece în niciun caz prevederile acestora nu ar fi putut contrazice dispoziţiile imperative cuprinse într-un act normativ cu o forţă juridică superioară, respectiv o lege organică (Codul penal).

14.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, fără a afecta garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Textele criticate sunt redactate cu suficientă precizie astfel încât destinatarii normei penale de incriminare să aibă posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie arată că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, astfel că dispoziţiile art. 289 din Codul penal trebuie corelate cu prevederile art. 175 din Codul penal care definesc funcţionarul public. În acest context, apreciază că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii.

15.În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, arată că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial. În continuare face referire la Decizia nr. 26/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept.

16.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

17.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

18.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: "Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta."

19.În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

20.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situaţiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Curtea constată că, în doctrină, s-a reţinut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunţarea la distincţia anterioară între luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite, distincţie care nu făcea decât să creeze dificultăţi în plan probator atunci când înţelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conţinând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) şi cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior.

21.În continuare, Curtea constată că subiectul activ al infracţiunii este clar definit de norma legală, şi anume "funcţionarul public". În legătură cu această noţiune, Curtea observă că în jurisprudenţă a reţinut că semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ. Aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi "funcţionar" au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic (a se vedea Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Referitor la subiectul pasiv al infracţiunii, Curtea reţine că acesta este reprezentat de o autoritate publică, instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

22.Totodată, în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, Curtea observă că fapta de luare de mită se realizează printr-una dintre următoarele activităţi: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau foloase necuvenite, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Referitor la aceste activităţi, Curtea reţine că, în doctrină, s-a arătat că pretinderea presupune solicitarea direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor bani sau foloase necuvenite. Aceasta trebuie să fie neechivocă, fiind suficient şi necesar ca, în raport de împrejurările şi mijloacele folosite, să fie înţeleasă de cel căruia i se adresează. Primirea de bani sau foloase reprezintă intrarea în posesia bunului oferit drept mită, iar acceptarea promisiunii de bani sau foloase reprezintă a consimţi, a fi de acord cu această promisiune. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective să fie întrunit, trebuie îndeplinite anumite condiţii esenţiale, astfel: să se raporteze la un obiect constând în bani sau alte foloase, să se situeze anterior, în timpul sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act, iar actul să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să fie de competenţa sa.

23.De asemenea, în ceea ce priveşte vinovăţia cerută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, Curtea reţine că aceasta este intenţia calificată prin scop.

24.În continuare, plecând de la aceste premise, Curtea observă că, în ceea ce priveşte principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30-31, a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept? folosită la art. 7 corespunde celei de "lege? care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

25.Astfel, având în vedere elementele care compun infracţiunea de luare de mită raportate la jurisprudenţa anterior menţionată, referitoare la principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal întrunesc exigenţele constituţionale în această materie.

26.În continuare, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate îşi fundamentează o parte a criticilor pe faptul că în activul legislaţiei coexistă atât dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, cât şi cele ale art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, Curtea observă că, prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal.

27.În acest context, Curtea constată că instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională doar cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal. Or, având în vedere prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...)", şi alin. (4) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)", apreciem că instanţa de control constituţional nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 având în vedere că nu a fost sesizată prin încheiere cu neconstituţionalitatea acestui text de lege. Cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate este cel fixat în faţa instanţei judecătoreşti în cauza în care a fost ridicată excepţia, astfel că, în faţa Curţii Constituţionale, obiectul acesteia nu poate fi altul decât cel stabilit prin actul de sesizare.

28.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Scăunaş în Dosarul nr. 4.644/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2016.

PREŞEDINTE,

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu