Sentința nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024

Dosar nr. 7.010/2/2022*

Curtea constituită din:

Președinte: Adela Ramona Hodorogea, judecător

Grefier: Mihaela Raluca Duță

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii formulate de reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 EOOD, pârâți fiind Guvernul României, cu sediul în București, sectorul 1, Piața Victoriei, Palatul Victoriei nr. 1, și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, cu sediul în București, sectorul 5, Bd. Libertății nr. 12, cauză venită în rejudecare.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 11.09.2024, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 26.09.2024 și, ulterior, 27.09.2024, încheierile pronunțate făcând parte din prezenta hotărâre.

CURTEA,

Asupra cererii de chemare în judecată de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 4 octombrie 2023, reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâții Garda Națională de Mediu, Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, au solicitat anularea dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

În susținerea cererii se susține că măsura complementară a confiscării autovehiculelor a fost dispusă de către agentul constatator conform dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008.

Potrivit art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008: „în cazul săvârșirii contravențiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), se aplică pe lângă sancțiunea contravențională principală și sancțiunea contravențională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea faptei“.

Prevederile extrem de generale ale legii determină aplicarea unor sancțiuni disproporționate în raport cu gravitatea faptei. Totodată, textul de lege a cărui anulare se solicită nu distinge, în aplicarea măsurii confiscării, în raport cu proprietarul mijlocului de transport, în condițiile în care acesta nu săvârșește nicio contravenție.

Textul de lege criticat stabilește o modalitate absolută de confiscare a autovehiculului cu care s-a transportat material feros fără a deține autorizație de mediu conform legislației în vigoare pentru activitățile de colectare/stocare temporară/ tratare/valorificare/eliminare și fără a deține formularul de încărcare-descărcare deșeuri nepericuloase, fără a se ține seama de identitatea proprietarului autovehiculului, dacă acesta a cunoscut/nu a cunoscut activitățile care se efectuau cu autovehiculul și fără să se impună vreo condiție de proporționalitate legată de confiscare.

În ceea ce privește societatea Voriumi 2010 Eood, posesia bunului supus confiscării a fost exercitată de un terț, iar o eventuală acțiune în regres a proprietarului, ulterioară, nu are rolul de a garanta dreptul său de proprietate, astfel cum impune art. 44 din Constituție. Mai mult, în acest fel, dreptul de proprietate este transformat într-un drept de creanță împotriva terțului contravenient, ceea ce creează o situație incertă și nefavorabilă proprietarului, ca și durata demersurilor pentru recuperarea bunului.

De asemenea, măsura confiscării mijlocului de transport afectează justul echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societății și interesul individual vizat de o asemenea măsură, acesta fiind realizat prin aplicarea sancțiunii contravenționale a amenzii și prin confiscarea produselor transportate ilicit, fără a mai fi necesară și justificată măsura complementară a confiscării mijlocului de transport utilizat în scopul săvârșirii contravenției.

În sprijinul apărărilor formulate este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în cauze referitoare la măsura confiscării, în care s-a statuat că este necesară aprecierea comportamentului titularului dreptului de proprietate, în sensul stabilirii unui anumit grad de vinovăție a acestuia cu prilejul încălcării legii (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunțată în Cauza Agoși împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, și Hotărârea din 5 mai 1995, pronunțată în Cauza Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

Se solicită a se avea în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 197 din 9.04.2019, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, sunt neconstituționale, argumentele avute în vedere la admiterea excepției de neconstituționalitate, mutatis mutandis, fiind identice cu cele din prezenta speță.

Totodată, interesul general este protejat prin măsuri mai aspre în cazul săvârșirii unor contravenții decât în cazul săvârșirii altor infracțiuni și, în acest sens, invocând dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, potrivit cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

Art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu reglementează astfel de condiționări referitoare la proprietatea bunurilor confiscate, rezultând astfel că, în cazul săvârșirii unor asemenea contravenții, măsura confiscării mijlocului de transport se poate aplica indiferent dacă bunul este proprietatea contravenientului ori, indiferent dacă, fiind proprietatea altei persoane, aceasta a cunoscut sau nu scopul folosirii lui.

Se creează astfel o situație vădit discriminatorie între persoanele care săvârșesc infracțiuni de furt de fier prin transportarea acestuia cu un autoturism și persoanele care săvârșesc contravenții privind transportul materialului feros a cărui proveniență sau legalitate a transportării nu poate fi justificată, prin crearea unei situații juridice mai favorabile in abstracto persoanelor care comit infracțiuni, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispozițiilor constituționale ale art. 16, art. 21 alin. (3) și art. 44.

Totodată, textul de lege criticat nu respectă condiția proporționalității, sancțiunea confiscării mijlocului de transport indiferent de valoare, în materie contravențională, ridicând grave probleme în ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Dispozițiile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 reglementează o confiscare automată, de drept a mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor feroase care au fost transportate ilicit, conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor feroase, iar prevederile art. 27 din același act normativ trimit la OG nr. 2/2001, ce reglementează cadrul juridic general al contravențiilor și care statuează prin art. 41 alin. (1) că sancțiunea complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții „se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condițiile legii“.

Potrivit art. 5 alin. (6) din OG nr. 2/2001, „Sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei“, iar, potrivit art. 21 alin. (3) din același act normativ, că „Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal“.

Prevederile legii speciale, în speță H.G. nr. 1.061/2008, nu conțin criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei contravenții în parte, aplicarea măsurii complementare operând ope legis, fără vreo posibilitate de apreciere din partea agentului constatator.

În aceste condiții, prevederile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, care trimit la prevederile art. 41 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, apar ca încălcând prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție.

Potrivit art. 47 din OG nr. 2/2001, „Dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz“.

Or, din punct de vedere substanțial, chiar dispozițiile din Codul penal, respectiv cele ale art. 112, prevăd ipoteze în care, în măsura în care valoarea bunurilor supuse confiscării, dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. b) și lit. c) ale aceluiași articol, este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta, respectiv dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, astfel încât se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2).

În consecință, dispozițiile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 sunt nelegale, în măsura în care ar trebui să prevadă criterii care să permită aplicarea acestora, cu respectarea criteriului proporționalității între sancțiunea complementară aplicată și natura și gravitatea faptei contravenționale săvârșite, ținând cont și de valoarea bunului supus confiscării raportat la natura și gravitatea faptei, respectiv de persoana căreia îi aparține bunul supus confiscării și care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui.

În drept, reclamanții au invocat art. 4 alin. (4), art. 7 alin. (5), art. 8, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri (filele 6-11).

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 15.11.2022 (filele 50-53) pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Arată, în esență, că actul normativ a cărui anulare se solicită, respectiv H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României are ca scop reglementarea și controlarea transportului deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, astfel punând în valoare importanța normelor (reglementărilor) sociale pe care trebuie să le urmeze atât persoanele fizice, cât și juridice pentru o mai bună conviețuire în societate.

Prevederile H.G. nr. 1.061/2008 au fost elaborate în vederea creării unui sistem național de control al transporturilor deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

Prin acțiunea formulată, reclamanții recunosc veridicitatea faptelor reținute în procesele-verbale nr. 10.286 din 31.07.2021 și nr. 10.287 din 31.07.2021 de către agenții constatatori din cadrul Gărzii Naționale de Mediu - Comisariatul Județean Giurgiu, însă în pofida faptului că nu au respectat prevederile legale, aceștia solicită clemență față de conduitele lor.

Mai arată faptul că, dacă instanța ar admite cererea de chemare în judecată și ar anula art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, hotărârea pronunțată ar avea un efect jurisprudențial „negativ“ față de ceilalți apărători economici care pot trage concluzia că le este „permis“ să nu își îndeplinească obligațiile legale.

Totodată, H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României [art. 25 alin. (3)] este o regulă de conduită generală și impersonală, stabilită sau recunoscută de forța coercitivă a statului. Față de această prevedere din cadrul H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, legiuitorul nu ar mai putea asigura caracterul general obligatoriu, imperativ al normei juridice fiind esențial, deoarece asigură ordinea de drept în societate, stabilitatea și dezvoltarea relațiilor sociale în conformitate cu interesele societății.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile Codului de procedură civilă, dispozițiile Legii nr. 554/2004, precum și ale oricărui alt act normativ incident.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 16.12.2022, respectiv la 22.12.2022 (filele 56-63), pârâta Garda Națională de Mediu - Comisariatul General a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu se încadrează ca fiind autoritate competentă în inițierea proiectelor de acte normative, obiectul principal de activitate este inspecția și controlul în domeniul protecției mediului, iar cu privire la modificarea/elaborarea de proiecte de acte normative acordă suport autorității publice centrale pentru protecția mediului, motive pentru care solicită admiterea excepției.

Pe fond, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, nefiind fundamentată pe prevederile legale incidente.

În ce privește temeinicia, actul normativ contestat este emis de către Guvernul României, prin prisma atribuțiilor conferite de art. 102 alin. (1) din Constituția României, întocmit cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000, acesta instituind reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă, după o procedură specială, cu respectarea transparenței decizionale la momentul emiterii, până la proba contrară existând o prezumție de legalitate a actului normativ asociată cu prezumția de autenticitate.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 22.12.2022 (filele 65-68), pârâtul Guvernul României a invocat excepția nulității acțiunii, față de lipsa timbrajului.

În ce privește solicitarea de anulare a dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României arată că Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor îi revine responsabilitatea gestionării procedurii de reglementare și control al transportului deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

Așadar, între Guvern și reclamanți nu există vreun raport juridic de drept material care să poată fi transpus într-un raport de drept procesual, Guvernul neputând fi obligat la realizarea pretențiilor părții reclamante.

Pentru aceste aspecte solicită respingerea acestui capăt de cerere, ca inadmisibil.

În ce privește fondul solicitării de anulare a prevederilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, deoarece reclamanții apreciază că sancțiunile prevăzute în respectivul text de lege sunt disproporționate în raport cu gravitatea faptelor a căror producere este astfel sancționată, susținerile părții reclamante privitoare la acest text de lege sunt total neîntemeiate, motiv pentru care se solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 205 și 248 din Codul de procedură civilă.

Reclamanții nu au formulat răspuns la întâmpinări.

La termenul de judecată din 21.03.2023, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a invocat excepția necompetenței teritoriale, iar prin Sentința nr. 473 din 21 martie 2023 a admis excepția și a declinat competența de soluționare a cauzei privind acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâții Garda Națională de Mediu, Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în favoarea Curții de Apel Pitești - Secția contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 6.06.2023, cu nr. 7.010/2/2022.

La această instanță, la data de 15 septembrie 2023, au fost depuse note scrise de către pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, prin care a solicitat respingerea cererii de anulare a dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

Prin Sentința civilă nr. 94/F-CONT din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes a pârâtei Garda Națională de Mediu; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, invocată de către pârâta Garda Națională de Mediu, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Garda Națională de Mediu; a respins acțiunea formulată de reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței s-au reținut următoarele:

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Garda Națională de Mediu, invocată de această pârâtă prin întâmpinare, instanța a constatat că aceasta este întemeiată.

Astfel, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public“, cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a), b) și c) care prevăd:

În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a)persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; (...)

b)autoritate publică - orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

c)act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;

Instanța a concluzionat că stabilirea calității procesuale pasive în speță, unde se solicită anularea unui articol dintr-o hotărâre de guvern, presupune o identitate între autoritatea publică emitentă sau implicată în procesul de elaborare a actului administrativ contestat și pârâtul chemat în judecată, în contradictoriu cu care se solicită astfel anularea actului vătămător.

În speță, după cum rezultă din dispozițiile H.G. nr. 1.005/2012 privind organizarea și funcționarea Gărzii Naționale de Mediu, în concret din prevederile art. 1 alin. (1) și (2), Garda Națională de Mediu, denumită GNM, este instituție publică și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului.

Garda Națională de Mediu este un corp specializat de inspecție și control, iar comisarii sunt funcționari publici numiți în funcții publice specifice, în condițiile legii, care pot lua măsuri de sancționare, de suspendare/încetare a activității ca urmare a poluării și deteriorării mediului sau pentru nerespectarea condițiilor impuse prin actele de reglementare emise de autoritatea competentă pentru protecția mediului și a măsurilor stabilite în notele de constatare și în rapoartele de inspecție și control.

Și dacă ne raportăm la atribuțiile Gărzii stabilite în mod detaliat în cadrul cap. III al H.G. nr. 1.005/2012, denumit „Atribuțiile GNM, respectiv ale Comisariatului General și ale structurilor teritoriale subordonate“, constatăm că singurul atribut ce presupune implicarea acestei pârâte în elaborarea de acte normative în domeniul protecției mediului se rezumă la cel prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a), potrivit căruia: „a) propune autorității publice centrale pentru protecția mediului elaborarea, promovarea și reactualizarea periodică a reglementărilor, ghidurilor și normelor tehnice privind activitatea de control și inspecție“, de unde rezultă că și inițierea proiectelor de reglementare privește tot activitatea de control și inspecție, ce caracterizează această instituție publică.

Întrucât, așa cum rezultă din denumirea actului atacat, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008, autoritatea emitentă este Guvernul României, pârât în cauză, iar pârâta Garda Națională de Mediu are ca principal obiect de activitate inspecția și controlul respectării prevederilor și măsurilor de protecție a mediului prevăzute în actele de reglementare emise de autoritatea competentă pentru protecția mediului, instanța a constatat ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Garda Națională de Mediu, excepție pe care a admis-o.

Ca urmare a admiterii excepției, în conformitate cu dispozițiile art. 40 din Codul de procedură civilă, instanța a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, invocată de pârâta Garda Națională de Mediu oral în ședința publică, în raport cu care instanța a invocat din oficiu excepția lipsei de interes, s-au reținut următoarele.

Potrivit dispozițiilor art. 32 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 33 din Codul de procedură civilă, printre condițiile de exercitare a acțiunii civile, ca și ansamblu al mijloacelor procesuale prevăzute de lege atât pentru protecția dreptului subiectiv, cât și pentru asigurarea apărării părților în proces se numără aceea a justificării unui interes, care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Cerința ca interesul să fie personal presupune că interesul trebuie să fie propriu celui care promovează acțiunea sau celui care se apără în procesul civil, interes care în speță nu a fost justificat de către pârâta Garda Națională de Mediu, în ce privește invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

În acest context, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 40 din Codul de procedură civilă, a admis excepția lipsei de interes a pârâtei Garda Națională de Mediu în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor ca fiind invocată de o persoană lipsită de interes.

Analizând, în continuare, pe fond, cererea de anulare a dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, prin raportarea motivelor de fapt și de drept invocate la normele legale incidente, instanța a constatat că cererea este neîntemeiată, pentru considerentele ce succedă.

Reclamanții consideră că prevederile art. 25 alin. (3) sunt extrem de generale și astfel determină aplicarea unor sancțiuni disproporționate în raport cu gravitatea faptei și că nu disting, în aplicarea măsurii confiscării, în raport cu proprietarul mijlocului de transport, în condițiile în care acesta nu săvârșește nicio contravenție.

În mod prealabil, Curtea reține că Europa a întocmit un set de reguli, așa-numitele EVOA [Regulamentul (CE) 1.013/2006 privind transferurile de deșeuri], cu privire la documente ce trebuie să fie prezente și care sunt cerințele pe care trebuie să le îndeplinească transportul de deșeuri.

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, începând cu data de 1 ianuarie 2007, România a trebuit să transpună prevederile Regulamentului Comisiei Europene (CE) nr. 1.013/2006 din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri, în concret prevederile art. 33, regulamentul fiind un act legislativ cu forță juridică obligatorie, care trebuie pus în aplicare, în toate elementele sale, în toate țările din UE.

Potrivit art. (33) alin. (1), (2) și (3) din Regulamentul european nr. 1.013/2006 privind transferul deșeurilor: titlul III „Transferuri efectuate exclusiv în state membre“:Articolul 33: Aplicarea prezentului regulament transferurilor efectuate exclusiv în state membre

(1)Statele membre stabilesc un sistem adecvat de supraveghere și control al transferurilor de deșeuri efectuate exclusiv pe teritoriul aflat sub jurisdicția acestora. Acest sistem țin seama de necesitatea coerenței cu sistemul comunitar stabilit prin titlurile II și VII.

(2)Statele membre informează Comisia cu privire la sistemul adoptat de supraveghere și control al transferurilor de deșeuri. Comisia informează celelalte state membre despre aceasta.

(3)Statele membre pot aplica sistemul menționat la titlurile II și VII pe teritoriul aflat sub jurisdicția acestora.

Drept urmare, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 788 din 17 iulie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deșeuri, care „creează cadrul instituțional pentru aplicarea directă a Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 din 14 iunie 2006 privind transferul de deșeuri, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 190 din 12 iulie 2006, denumit în continuare Regulament.

(2)Regulamentul se completează cu prevederile Convenției de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, întocmită la 20-22 martie 1989, la care România a aderat prin Legea nr. 6/1991, cu modificările ulterioare (Convenția de la Basel), și cu cele ale amendamentelor la Convenția de la Basel, acceptate de România prin Legea nr. 265/2002“ (art. 1 din hotărâre).

De asemenea, prin art. 5 din H.G. nr. 788 din 17 iulie 2007 se arată că: „Transportul deșeurilor se efectuează în conformitate cu legislația națională și cu acordurile și convențiile internaționale privind transportul mărfurilor periculoase, la care România este parte.“

În același context legislativ a fost adoptată și H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, hotărâre prin care „se stabilește procedura de reglementare și control al transportului deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României“, în acest mod procedându-se totodată la instituirea unor reguli de conduită generale și impersonale care exprimă voința de stat și a căror respectare este garantată de forța coercitivă a statului.

Raportând reglementările speciale din domeniul transportului deșeurilor periculoase și nepericuloase la regimul juridic general aplicabil contravențiilor, regim pe care reclamanții susțin că îl încalcă dispozițiile contestate, instanța constată că din această perspectivă cererea este neîntemeiată.

Conform art. 3 alin. (1) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor - „Actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancțiunii cu amendă stabili limita minimă și maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor“.

Totodată, dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din OG nr. 2/2001 stabilesc că una dintre sancțiunile contravenționale principale este amenda contravențională, iar la alineatul (3) lit. a) legiuitorul a stabilit că una dintre sancțiunile contravenționale complementare este confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții.

De asemenea, art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001 prevede: „Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“

Raportând astfel reglementările speciale contestate ca nelegale la cadrul normativ general se constată că OG nr. 2/2001 prevede ca sancțiune complementară confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții, reglementarea specială fiind în consens și cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, adică în limitele prevăzute de actul normativ.

În ce privește proporționalitatea măsurii cu gradul de pericol social al faptei, instanța constată că drepturile ocrotite prin măsura contestată sunt unele fundamentale, atât timp cât ele sunt reglementate prin Constituția României, care stabilește la art. 34 alin. (1) că „Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.“, iar la art. 35:

(1)Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.

(2)Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3)Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.

În consecință, nu se poate susține în mod veridic și generic că acest tip de contravenții ar prezenta un pericol social redus.

În ce privește argumentul reclamanților de inspirație penală, derivat din compararea măsurii contestate cu măsura confiscării prevăzută de art. 112 din Codul penal, instanța găsește necesară o precizare din perspective comunitare.

Astfel, se reține că în prezent nu există un „drept penal european“, ci se poate vorbi cel mult de o armonizare accelerată a legislațiilor penale ale statelor membre, armonizare care se realizează prin mijloacele prevăzute în titlul VI din TUE (art. 29-42) „Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală“ - identificat în arhitectura europeană ca fiind Pilonul III (Justiție și Afaceri interne). Există trei aspecte ale acestuia: Cooperarea între autoritățile judiciare și de poliție (art. 29);

–Respectarea drepturilor omului în procedurile penale;

–Dreptul unional - apropierea legislațiilor penale prin instrumentele oferite de art. 29 și 31.

În consecință, comparația este una neavenită, deoarece materia dreptului penal este una dintre materiile a căror reglementare aparține fiecărui stat și reprezintă expresia suveranității acestuia, în timp ce în materia transportului de deșeuri periculoase și nepericuloase, România, ca stat membru UE, este obligată să respecte dispozițiile regulamentului și legislației europene, interesele protejate devenind astfel unele de nivel european, nu doar național.

În mod particular, în speță este de reținut și faptul că reclamanții, deși se raportează la condițiile de aplicare a măsurii de siguranță a confiscării din Codul penal, ei nu susțin și nu fac dovada în speță a necunoașterii de către proprietar a scopului în care a fost folosit mijlocul de transport supus confiscării, astfel că se remarcă faptul că reclamanții extrag din această normă internă doar elementele care le sunt favorabile.

Mai arată reclamanții că măsura confiscării, reglementată de textul legal ce se dorește anulat, perturbă justul echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societății și interesul individual, echilibru care în speță ar fi asigurat doar prin confiscarea produselor transportate ilicit, fără a fi necesară și confiscarea mijlocului de transport.

În condițiile în care prin textul atacat se reglementează sancțiuni pentru transportul ilicit al unor deșeuri, care potrivit definiției date de Dicționarul explicativ al limbii române reprezintă „rest dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de realizare a unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv“, instanța nu decelează care ar fi potențiala pagubă pentru lipsirea unei persoane de un material care nu mai poate fi valorificat și de care, dimpotrivă, trebuie să se dispenseze în anumite condiții, strict reglementate la nivel european.

În sprijinul acestor susțineri, reclamanții invocă și hotărârile CEDO pronunțate în cauzele Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, cu omiterea jurisprudenței CEDO în ceea ce privește evaluarea interesului public sau general pentru a justifica măsurile de privare de proprietate sau care constituie o ingerință în dreptul la respectarea „bunurilor“ strict în domeniul protejării mediului.

Astfel, Curtea Europeană a arătat că orice ingerință din partea unei autorități publice la respectarea „bunurilor“ poate fi justificată numai dacă servește unui interes public (sau general) legitim [Béláné Nagy împotriva Ungariei (MC), pct. 113; Lekić împotriva Sloveniei (MC), pct. 105].

Printre altele, Curtea a reținut că și „Protecția mediului“ este, de asemenea, considerată ca fiind de interes public [G. I.E.M. - S.R.L. și alții împotriva Italiei (fond) (MC), pct. 295; Bahia Nova - S.A. împotriva Spaniei (dec.); Chapman împotriva Regatului Unit (MC), pct. 82]. În Cauza Hamer împotriva Belgiei (pct. 79), Curtea a observat că, deși niciunul dintre articolele din Convenție nu este conceput în mod specific pentru a oferi o protecție generală a mediului ca atare (Kyrtatos împotriva Greciei, pct. 52), „în societatea actuală, protecția mediului reprezintă un considerent din ce în ce mai important“ și că „considerentele economice, și chiar anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de proprietate, nu ar trebui să prevaleze în fața considerentelor legate de protecția mediului, în special atunci când statul a adoptat Ghidul privind art. 1 din Protocolul nr. 1 - Protecția proprietății, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25/84, Ultima actualizare: 30.04.2020 legislație în materie“. În cele din urmă, s-a considerat că dezvoltarea locuințelor, atât în scopuri private comerciale, cât și în scopuri de interes public, nu implică un interes public puternic precum protecția mediului (Svitlana Ilchenko împotriva Ucrainei, pct. 70).

În mod suplimentar, instanța reține că reclamantul Marin Abel a fost sancționat pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 1 alin. (3), art. 19, coroborate dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, cu o amendă în cuantum de 30.000 lei, fiindu-i de asemenea aplicată și sancțiunea contravențională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea faptei.

Împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției seria GNM 10.286/31.07.2021, a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Bolintin-Vale plângere contravențională, înregistrându-se Dosarul nr. 3.367/192/2021.

La data de 5.04.2022 Judecătoria Bolintin-Vale a pronunțat Hotărârea nr. 541 prin care a admis în parte plângerea contravențională, în sensul în care a dispus diminuarea cuantumului sancțiunii principale a amenzii de la 30.000 lei la 15.000 lei, menținând în rest în totalitate procesul-verbal contestat, inclusiv sancțiunea contravențională complementară a confiscării mijlocului de transport. De asemenea, instanța a respins cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenientul Voriumi 2010 Eood, ca neîntemeiată.

Deși hotărârea judecătorească astfel pronunțată este supusă apelului, ea se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, potrivit art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

În concluzie, pentru considerentele ce succedă, instanța, în temeiul art. 397 din Codul de procedură civilă, a respins acțiunea reclamanților, formulată în contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 1.432 din 13 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood împotriva Sentinței civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și, în consecință: a trimis spre rejudecare cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, menținând soluțiile din sentință cu privire la excepții și la respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu.

În considerentele deciziei ÎCCJ a reținut că este fondată critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, referitoare la neanalizarea și nemotivarea de către instanța de fond cu privire la unul dintre motivele de nelegalitate formulate prin cererea introductivă vizând anularea art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008. În acest sens, instanța de control judiciar a reținut că, deși în cadrul acțiunii în anulare reclamanții au solicitat primei instanțe ca, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, să aibă în vedere considerentele și soluția din Decizia nr. 197/2019, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, susținând că textul declarat neconstituțional și textul contestat în prezenta cauză au redactare similară, astfel că argumentele avute în vedere la admiterea excepției de neconstituționalitate sunt incidente și în prezentul litigiu, instanța de fond a omis cu desăvârșire acest motiv de nelegalitate, din cuprinsul sentinței recurate rezultând că acest argument nu a fost avut în vedere nici explicit și nici de o manieră implicită. Apreciind că, în speță, motivul de nelegalitate întemeiat pe Decizia Curții Constituționale nr. 197/2019 este unul însemnat, care nu poate fi nici omis în analiza instanței și nici tratat de o manieră implicită, fiind necesar a i se răspunde prin considerente distincte, corespunzător motivate, instanța supremă a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare, menținând soluțiile din sentință cu privire la excepții și la respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 10.05.2024, cu nr. 7.010/2/2022*.

Examinând cererea formulată, în raport cu motivul de nelegalitate rămas în dezbatere și în cadrul procesual stabilit, având în vedere decizia de casare, textele legale incidente, precum și actele și lucrările dosarului, instanța apreciază că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, invocând mai multe motive de nelegalitate, între care se regăsește cel întemeiat pe Decizia Curții Constituționale nr. 197/2019, pentru a cărui neanalizare de către instanța de fond în primul ciclu procesual s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. În esență, reclamanții au susținut că, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, trebuie avută în vedere decizia anterior menționată, prin care s-a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din OUG nr. 51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 171/2010, întrucât textul declarat neconstituțional și textul contestat în prezenta cauză au redactare similară, astfel că argumentele avute în vedere la admiterea excepției de neconstituționalitate sunt incidente și în prezentul litigiu.

În fapt, instanța reține că litigiul de față a fost generat de sancționarea contravențională a reclamanților Unizău Florin și Marin Abel, prin procesele-verbale de contravenție seria GNM nr. 10.287 din 31.07.2021, respectiv seria GNM nr. 10.286 din 31.07.2021, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 1 alin. (3) și art. (19) din același act normativ, constatându-se că, în data de 31.07.2021, au transportat cu autoturismul marca Mercedes Benz 213 CDI cu nr. „AG-16-UJK“, respectiv, cu autoturismul marca Mercedes Benz 313 CDI cu nr. „P9851KH“, pe raza comunei Goleasca, județul Giurgiu, deșeuri nepericuloase (fier vechi, tablă, plastic, componente VSU și DEEE), fără a deține formularul de încărcare/descărcare deșeuri nepericuloase conform H.G. nr. 1.061/2008. Pentru săvârșirea faptelor reclamanții au fost sancționați cu amendă contravențională de câte 30.000 lei fiecare și confiscarea autovehiculelor cu care au efectuat transportul. Plângerea contravențională formulată de reclamantul Unizău Florin împotriva procesului-verbal de contravenție a fost admisă în parte prin Sentința civilă nr. 49 din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Judecătoria Bolintin-Vale în Dosarul nr. 3.368/192/2021, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 62/16.02.2023 a Tribunalului Giurgiu, în sensul că s-a dispus reducerea amenzii aplicate acestuia de la 30.000 lei la 15.000 lei și s-a menținut în rest procesul-verbal. Aceeași soluție a fost pronunțată în privința plângerii formulate de reclamantul Marin Abel, prin Sentința civilă nr. 541 din 5 aprilie 2022 a Judecătoriei Bolintin-Vale, în Dosarul nr. 3.367/192/2021, rămasă definitivă prin Decizia nr. 206/11.07.2024 a Tribunalului Giurgiu. În considerentele celor două sentințe s-a reținut, în esență că, în ceea ce privește proporționalitatea sancțiunii principale aplicate, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, în raport cu care s-a apreciat că se impune reducerea amenzii aplicate la cuantumul minim prevăzut de lege, întrucât circumstanțele săvârșirii faptei (reale) și ale petentului (personale), respectiv transportarea unei cantități de aproximativ 1.200 kg de deșeuri nepericuloase, lipsa unui istoric contravențional al petenților în această materie și atitudinea cooperantă de la data depistării faptei nu justifică sancționarea lor cu amendă în cuantumul maxim prevăzut de lege. Cât privește sancțiunea complementară a confiscării, instanța a apreciat că aplicarea acesteia în cazul contravențiilor săvârșite de petenți este obligatorie, dată fiind exprimarea imperativă folosită de legiuitor în redactarea art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, și că instanța nu are posibilitatea legală de a examina proporționalitatea acesteia, față de Decizia RIL nr. 5/2021 a ÎCCJ, pe care a aplicat-o având în vedere identitatea de natură juridică dintre sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce (vizată de decizia evocată) și sancțiunea confiscării.

În acest context, reclamanții au înțeles să învestească instanța de contencios administrativ cu prezenta cerere în anulare a dispozițiilor care prevăd aplicarea sancțiunii complementare a confiscării mijlocului de transport, invocând argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din OUG nr. 51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 171/2010.

Instanța amintește că prin Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 438 din 3 iunie 2019, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice (care prevedeau că „Mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund se confiscă.“), sunt neconstituționale.

În speță, instanța reține că textul legal criticat de reclamanți, art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, prevede că: „(3) În cazul săvârșirii contravențiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), se aplică pe lângă sancțiunea contravențională principală și sancțiunea contravențională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea faptei.“ Alin. (2) lit. a) a aceluiași articol prevede că: „(2) Următoarele fapte constituie contravenții și se sancționează după cum urmează:

a)abandonarea deșeurilor pe traseu de către operatorii de transport, nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3), ale art. 6 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (1) și (2), art. 19 sau ale art. 24 alin. (1), (2), alin. (3) lit. a), b) și d), alin. (4), cu amendă de la 15.000 lei la 30.000 lei;...“.

În prealabil, Curtea reține că Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter normativ, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, adoptat în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege de o autoritate publică centrală, respectiv Guvernul României, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Ca act administrativ cu caracter normativ, H.G. nr. 1.061/2008 este supusă exigenței respectării principiului ierarhiei actelor normative, care presupune obligativitatea conformității actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă, principiu consacrat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit căruia „Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă“.

Instanța reține că H.G. nr. 1.061/2008 a fost adoptată exclusiv în vederea organizării executării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor (abrogată de Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, lege care, la rândul său, a fost abrogată prin OUG nr. 92/2021 privind regimul deșeurilor), în temeiul art. 54 lit. c) din aceasta (potrivit căruia „prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului, se reglementează condițiile pentru transportul deșeurilor“).

Dat fiind specificul litigiului de față, instanța amintește și prevederile art. 22 din Legea nr. 24/2000, care precizează că:

(1)Soluțiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea.

(2)Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, precum și în ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

(3)Când este cazul, se vor face propuneri de modificare și completare a actelor normative interne ale căror dispoziții nu sunt concordante cu cele ale actelor internaționale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar ori se află în contradicție cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

(4)Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data comunicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea și completarea sau abrogarea actului normativ ori a unor părți ale acestuia care vin în contradicție cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și ale protocoalelor adiționale la aceasta, ratificate de România, și cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.

În domeniul ce interesează în speță, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 1.013/2006 privind transferurile de deșeuri, care în considerentul 1 enunță că obiectivul său îl reprezintă protecția mediului, iar în considerentul 7 precizează că este important să se organizeze și să se reglementeze supravegherea și controlul transferurilor de deșeuri astfel încât să se țină seama de necesitatea de a conserva, proteja și îmbunătăți calitatea mediului și a sănătății oamenilor și să se promoveze o aplicare mai uniformă a regulamentului în cauză în Comunitate. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar în conformitate cu art. 288 alin. (2) din TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

Art. 50 alin. (1) din Regulamentul nr. 1.013/2006 impune statelor membre să stabilească normele privind sancțiunile aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor regulamentului și să ia toate măsurile necesare pentru a garanta punerea în aplicare a acestora și precizează că sancțiunile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare. Se constată că regulamentul menționat nu cuprinde norme mai precise cu privire la stabilirea respectivelor sancțiuni la nivel național și nu prevede niciun criteriu explicit de apreciere a caracterului proporțional al unor asemenea sancțiuni.

Cu privire la acest aspect, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în jurisprudența sa că, „în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un sistem instituit prin această legislație, statele membre sunt competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Ele sunt însă obligate să își exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității“ (a se vedea Hotărârea din 9 februarie 2012, pronunțată în Cauza C-210/10). De asemenea, a reținut că, „pentru a aprecia dacă o sancțiune este conformă principiului proporționalității, este necesar să se țină seama în special de natura și de gravitatea încălcării pe care această sancțiune urmărește să o pedepsească, precum și de modalitățile de stabilire a cuantumului acesteia“ (a se vedea Hotărârea din 20 iunie 2013, pronunțată în Cauza C-259/12).

Pornind de la aceste considerente și ținând seama de argumentele prezentate de instanța de contencios constituțional în Decizia nr. 197/2019, invocată de reclamanți, având în vedere similitudinea reglementării ce a făcut obiect al excepției de neconstituționalitate cu norma contestată în prezenta cauză, instanța apreciază că textul art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu asigură respectarea principiului proporționalității.

Astfel, Curtea observă că pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1.061/2008 s-a stabilit, în mod imperativ, pe lângă sancțiunea principală a amenzii în limite cuprinse între 15.000 lei și 30.000 lei, și sancțiunea contravențională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea faptei, contravențiilor menționate în art. 25 fiindu-le aplicabile dispozițiile OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cum precizează în mod expres art. 27 din H.G. nr. 1.061/2008.

Art. 5 din OG nr. 2/2001 stabilește cadrul sancționator general, la alin. (2) fiind reglementate sancțiunile contravenționale principale (avertismentul, amenda contravențională, prestarea unei activități în folosul comunității), iar la alin. (3) fiind prevăzute sancțiunile contravenționale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități; închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic; retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială).

Aplicarea sancțiunilor contravenționale are loc potrivit unor principii, și anume: principiul legalității sancțiunilor contravenționale, principiul proporționalității sancțiunilor contravenționale și principiul unicității aplicării sancțiunilor contravenționale. Potrivit principiului proporționalității, toate sancțiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcție de gravitatea faptei, acest principiu fiind prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (5) și (6) din OG nr. 2/2001, potrivit cărora „ (5) Sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite.

(6)Sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei.“ Totodată, instanța reține că aplicarea sancțiunilor contravenționale se face cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, în conformitate cu care „Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“

Așadar, de principiu, proporționalitatea în aplicarea sancțiunii complementare a confiscării are în vedere natura și gravitatea faptei. Însă, atunci când se întrunește conținutul constitutiv al unei contravenții și actul normativ impune, printr-o reglementare cu caracter imperativ [astfel cum prevede art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008], aplicarea sancțiunii complementare în momentul constatării săvârșirii contravenției, agentul constatator, neavând la îndemână o marjă de apreciere, va trebui să aplice această sancțiune indiferent de circumstanțele faptei, deși, și în acest caz, rămâne incident principiul proporționalității sancțiunii complementare raportat la natura și gravitatea faptei.

Având în vedere cadrul sancționator general și principiile aplicabile în materia reglementării regimului juridic al contravențiilor, instanța constată că, deși, potrivit art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, sancțiunea complementară a confiscării mijlocului de transport este obligatorie, caracterul obligatoriu al acesteia este necesar a fi subsumat celui al proporționalității, în mod special având în vedere faptul că sancțiunea confiscării constituie o ingerință în dreptul de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul deșeurilor.

Însă, instanța constată că regimul deșeurilor este reglementat prin acte normative speciale, adoptate în vederea protejării mediului, astfel că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, norma specială, respectiv art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, derogă de la norma generală, respectiv prevederile art. 5 alin. (5) și (6) și art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, norma specială fiind de strictă interpretare și aplicare.

Așa fiind, instanța constată că, în aplicarea sancțiunii complementare a confiscării potrivit legii speciale, dispozițiile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu vor putea fi completate cu norme aparținând cadrului sancționator general în materie contravențională, astfel încât, în lipsa reglementării, în cuprinsul normei speciale, a unor criterii de individualizare, măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul ilicit al deșeurilor urmează a fi aplicată de drept, în condițiile în care confiscarea reprezintă mai mult decât o limitare a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.

În ceea ce privește măsura confiscării unor bunuri este de remarcat că însăși Constituția României exclude protecția bunurilor folosite la săvârșirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, precizând, în cuprinsul art. 44 alin. (9), că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.“, indiferent dacă acestea aparțin făptuitorului sau unei terțe persoane. Potrivit acestui principiu, măsura confiscării bunurilor trebuie să fie prevăzută de legea care califică o faptă ca infracțiune ori drept contravenție. Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în mod constant, interdicția confiscării averii dobândite licit și prezumția caracterului licit al dobândirii, reguli stabilite de art. 44 alin. (8) din Constituție, nu exclud posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții potrivit alin. (9), prin însăși săvârșirea contravenției autorul acesteia situându-se în afara sferei licitului, cu consecința firească, prevăzută de art. 44 alin. (9) din Constituție. De asemenea, a statuat instanța de contencios constituțional că proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârșirea unor infracțiuni ori contravenții, însă, în situația restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, justificată de imperativul apărării valorilor menționate în cuprinsul art. 53 alin. (1) din Constituție, măsura adoptată trebuie să respecte condițiile expres prevăzute de art. 53 alin. (2) - teza a doua din Legea fundamentală, respectiv să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, confiscarea implică o „privare de proprietate“, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (care reglementează folosința bunurilor în conformitate cu interesul general), reținând că „o măsură de confiscare a unor bunuri introduse fraudulos pe teritoriul unui stat poate să apară legitimă, prin raportare la art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, dacă statul în cauză a respectat condiția explicit impusă de text, anume menținerea unui just echilibru între propriile sale interese și cele ale proprietarului, cu luarea în considerare a gradului culpei acestuia și a prudenței de care trebuie să dea dovadă în asemenea împrejurări“ (a se vedea Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunțată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

Așadar, măsura confiscării constituie o privare de proprietate, o preluare completă și definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate.

În atare situație, instanța urmează să verifice, în speță, dacă privarea de proprietate, prin aplicarea obligatorie a sancțiunii contravenționale complementare a confiscării mijlocului de transport, în temeiul art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară și asigură un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În context, instanța reține că, pentru ca privarea de un bun să nu reprezinte o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie adecvată și necesară și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

În mod evident, măsura confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1.061/2008 este prevăzută de lege, fiind reglementată prin dispozițiile art. 25 alin. (3) din actul normativ anterior menționat, criticate în cauza de față. De asemenea, instanța reține îndeplinită și condiția caracterului legitim al scopului urmărit de emitentul actului, câtă vreme prin instituirea sancțiunii complementare a confiscării mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul ilicit de deșeuri, alături de sancțiunea principală a amenzii, în ipoteza săvârșirii contravențiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. a), s-au avut în vedere conservarea, protejarea și îmbunătățirea calității mediului înconjurător și a sănătății oamenilor, însăși Legea fundamentală recunoscând dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic și obligând, pe de o parte, statul să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept și, pe de altă parte, persoanele fizice și juridice să protejeze și să amelioreze mediul înconjurător (art. 35). Tot astfel, instanța observă că sancțiunea complementară a confiscării este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigențele scopului legitim urmărit, și necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, câtă vreme însăși Constituția exclude protecția bunurilor folosite la săvârșirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, în acest sens fiind prevederile art. 44 alin. (9), astfel cum s-a reținut în precedent.

Însă, instanța constată că textul criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancțiunii complementare a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea faptei, prin raportare la natura și gravitatea faptei, respectiv condiția ca terțul proprietar al bunului confiscat (în ipoteza în care bunul nu aparține contravenientului) să cunoască scopul folosirii bunului, această ultimă condiție avându-și temei și în respectarea principiului personalității sancțiunilor contravenționale. Astfel, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terțul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporțional, iar aplicarea confiscării în asemenea condiții este echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, nereglementând criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei contravenții în parte, criterii care să permită respectarea principiului proporționalității între sancțiunea complementară aplicată și natura și gravitatea faptei săvârșite, ținând cont și de valoarea bunului supus confiscării, precum și de persoana căreia îi aparține bunul supus confiscării și care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui, art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu asigură un just echilibru între exigențele generale ale comunității referitoare la protecția mediului și dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al bunului folosit la săvârșirea contravenției, din această perspectivă fiind contrar atât dispozițiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și prevederilor art. 44 alin. (8) din Constituție.

Pentru considerentele expuse, instanța va admite cererea formulată și va anula dispozițiile art. 25 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În numele legii,

HOTĂRĂȘTE:

Admite cererea formulată de reclamanții Marin Abel, Unizău Florin și Voriumi 2010 EOOD, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, cu sediul în București, sectorul 1, Piața Victoriei, Palatul Victoriei nr. 1 și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, cu sediul în București, sectorul 5, Bd. Libertății nr. 12.

Anulează dispozițiile art. 25 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cale de atac ce se va depune la Curtea de Apel Pitești.

Pronunțată, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței astăzi, 27 septembrie 2024, la Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Președinte,

Adela Ramona Hodorogea

Grefier,

Mihaela Raluca Duță