Decizie nr. LXXVI (76) din 5 noiembrie 2007

Dosar nr. 49/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 145 şi 145^1 din Codul de procedură penală, în cazul măsurilor preventive constând în obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate sau prelungite în cursul urmăririi penale, ulterior sesizării instanţei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi 145^1 din Codul de procedură penală, dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale, ulterior sesizării instanţei, nu pot fi prelungite sau menţinute de instanţa de judecată, ci trebuie examinată luarea acestor măsuri în raport cu condiţiile instituite în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 145 şi 145^1 din Codul de procedură penală, privind măsurile preventive dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei, s-a ivit diversitate de practică judiciară cu privire la posibilitatea de a fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată.

Astfel, într-o opinie s-a considerat că şi după sesizarea instanţei prin rechizitoriu măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi 145^1 , dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale, pot fi prelungite şi, după caz, menţinute de către instanţa de judecată în urma verificării legalităţii acestor măsuri.

Într-o altă opinie, dimpotrivă, s-a apreciat că, în cazul în care măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi 145^1 au fost dispuse şi, respectiv, prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei, acestea nu mai pot fi prelungite sau menţinute în continuare, ci se impune examinarea luării acestora în raport cu întrunirea condiţiilor care le-ar justifica.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 145 alin. 1 din Codul de procedură penală, "măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură". În continuarea aceluiaşi alineat se subliniază că măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1.

Mai este de observat că, în conformitate cu alin. 2 din acelaşi articol, "durata măsurii prevăzute în alin. 1 nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii".

Ca urmare, sub acest aspect, se impune să se aibă în vedere că în cuprinsul art. 136 din Codul de procedură penală, prin care se reglementează "scopul şi categoriile măsurilor preventive", se prevede că "în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reţinerea; obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara; arestarea preventivă".

În această privinţă, prin alin. 8 al aceluiaşi articol, se relevă că "alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura".

Aşadar, apare evident că atât textul art. 145 din Codul de procedură penală, cât şi dispoziţiile la care se face referire prin acesta conţin reglementări lipsite de echivoc în ceea ce priveşte luarea sau prelungirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive la care se referă, fiind însă mai puţin explicite în legătură cu luarea şi prelungirea sau menţinerea aceleiaşi măsuri în cursul judecăţii.

De aceea, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al interpretării dispoziţiilor procedurale, potrivit cărora măsurile preventive nu pot fi luate, prelungite sau menţinute ori revocate decât în limitele prevăzute în norma de reglementare, se impune ca prelungirea sau menţinerea lor, în cazul în care au fost dispuse ori prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, să nu mai poată fi examinată de instanţa de judecată, care nu este împiedicată însă să procedeze la discutarea luării acelor măsuri dacă sunt întrunite la momentul respectiv condiţiile prevăzute în art. 145 alin. 1 şi în art. 145^1 alin. 2, cu referire la art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Ca urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese, măsurile preventive constând în obligarea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, precum şi în obligarea acestuia de a nu părăsi ţara, dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menţinerii de către instanţa de judecată.

Dar, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "măsurile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c) se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii", se impune concluzia că într-o atare ipoteză revine instanţei atribuţia de a dispune o asemenea măsură dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

În atare situaţie, a atribui instanţei de judecată posibilitatea de a dispune prelungirea sau menţinerea unei asemenea măsuri preventive, dispusă de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, ar echivala cu crearea unor norme de reglementare pe calea interpretării analogice a dispoziţiilor existente într-o altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 145 şi 145^1 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată, urmând ca luarea acestor măsuri să fie discutată în faţa instanţei, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 145 şi 145^1 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

Măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI

DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei