Decizie nr. 482 din 9 noiembrie 2004

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu şi Vasilica Badea în Dosarul nr. 1.801/2004 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

La apelul nominal răspund autorii excepţiei şi partea Dumitrescu Manolache Aurel Mihăiţă personal şi asistată de doamna avocat Mariana Soare. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Autorii excepţiei solicită admiterea acesteia aşa cum a fost formulată în faţa instanţei de judecată.

Avocatul părţii prezente solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Apreciază că până în prezent nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea acestei jurisprudenţe. Partea prezentă este de acord cu susţinerile avocatului său, declarând că nu mai are nimic de adăugat.

Reprezentantul Ministerului Public solicită reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sens în care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, deşi interesele părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente sunt manifeste în procesul penal, ele nu pot fi limitate numai la aspectele civile, întrucât rezidă tocmai în fapta care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi deci, în esenţă, din aspecte indisolubil legate de latura penală a procesului. De asemenea, apreciază că cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 9 martie 2004, referitoare la posibilitatea părţii vătămate de a exercita calea ordinară de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângerea prealabilă), îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 iulie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.801/2004, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de părţile civile Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu şi Vasilica Badea în dosarul cu numărul de mai sus, având drept obiect soluţionarea apelului formulat de acestea împotriva sentinţei penale nr. 1.150 din 12 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că limitarea dreptului părţii civile de a ataca hotărârea primei instanţe numai în ce priveşte latura penală, în vreme ce inculpatul poate ataca hotărârea atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în susţinerea acestei opinii jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie - deciziile nr. 14 din 18 ianuarie 2001, nr. 154 din 10 mai 2001, nr. 307 din 15 noiembrie 2001 şi nr. 274 din 26 iunie 2003.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul României apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, cu următoarea motivare:

Acţiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a persoanei care a săvârşit o infracţiune, precum şi a persoanei care răspunde în solidar cu făptuitorul.

Art. 362 din Codul de procedură penală circumstanţiază persoanele care pot face apel împotriva sentinţelor penale pronunţate în primă instanţă, printre acestea numărându-se şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, dar numai în ce priveşte latura civilă a cauzei.

În acest context, potrivit art. 131 din Constituţie, doar Ministerului Public i-a fost atribuit rolul de titular al acţiunii publice în procesul penal, iar interdicţia părţii civile de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia din urmă la justiţie şi nici nu îngrădeşte dreptul la apărare sau înfăptuirea justiţiei.

Nimic nu opreşte însă partea civilă sau partea responsabilă civilmente de a discuta în apelurile sau recursurile declarate de acestea şi aspecte penale ale hotărârii atacate, dacă de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece instanţa sesizată cu soluţionarea apelului are oricum obligaţia legală de a examina speţa din oficiu, sub toate aspectele ce trebuie să concure la justa şi deplina soluţionare a cauzei.

Limitele prevăzute de art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală nu constituie o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ci precizări fireşti în raport de interesele legitime ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, apărate în cadrul procesului penal. Interesele legitime ale acestor părţi privesc latura civilă a procesului penal şi de aceea declararea căii de atac este în legătură cu modul de rezolvare a acesteia. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

Pot face apel: [...]

d)partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, ale art. 53 alin. (1) privitoare la situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitoare la imparţialitatea justiţiei şi ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac, precum şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, cu motivarea că în sistemul Codului de procedură penală acţiunea penală aparţine procurorului şi că, în aceste condiţii, interdicţia părţii civile şi a celei responsabile civilmente de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acestora la justiţie. Pe de altă parte, s-a motivat că instanţa de control judiciar, sesizată de partea civilă sau de partea civilmente responsabilă în condiţiile prevăzute de art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, poate examina cauza şi sub aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile, şi că, atunci când se constată că inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta imputată nu există sau că aceasta nu a fost săvârşită de el, această constatare poate să producă efecte asupra acţiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului, iar contrarietatea de hotărâri urmează a fi înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac. De asemenea, s-a motivat că raţiunile pe care se întemeiază interdicţia părţii civile de a ataca latura penală în cadrul procesului penal se regăsesc şi în legislaţia străină.

Curtea urmează să-şi reconsidere jurisprudenţa şi să constate că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, 24 şi 129 din Constituţia României, pentru următoarele considerente:

1.Diferenţierea făcută prin art. 362 din Codul de procedură penală între regimul juridic al părţii vătămate şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".

Conform art. 24 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, "Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată.

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă".

Aşadar, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea făcută prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedură penală - în sensul că partea vătămată poate face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă - este contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Există, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac, între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal au aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le privează pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi poate apăra nestânjenit propriile sale interese.

Există, în sfârşit, o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu pot ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul "oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei", persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), pot face apel atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.

2.Conform art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

a)Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie.

Această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".

b)Este adevărat că în procesele penale titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că exercitarea personală şi în mod nemijlocit de către partea civilă sau de către partea civilmente responsabilă a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greşită, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotrivă, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare. La fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală - partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare.

În acelaşi sens trebuie reţinut că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Aşadar, nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă.

3.Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, "Dreptul la apărare este garantat".

Prin redactarea sa atât de generală, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată - de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc., ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care partea vătămată şi partea civilă sunt împiedicate să exercite căile ordinare de atac, acestea nu-şi pot valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât ori cauza nu va ajunge în faţa acestor instanţe, ori, în eventualitatea apelului sau a recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăţi situaţia acestuia.

4.Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Această normă constituţională cuprinde două teze:

a)prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate;

b)cea de-a două teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.

Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie. Această teză conţine aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate de Constituţie.

5.Invocarea soluţiilor - asemănătoare celor ale art. 362 din Codul de procedură penală român - adoptate în legislaţia sau în jurisprudenţa altor state nu este relevantă în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat în cauza de faţă. Asemenea soluţii pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementări concrete în legislaţia naţională, însă aceste reglementări din sisteme de drept străine nu pot legitima menţinerea unor dispoziţii româneşti contrare prevederilor constituţionale.

6.Nu se poate reţine nici motivarea din jurisprudenţa anterioară, în sensul că instanţa de control judiciar are posibilitatea, chiar şi în limitele unui apel declarat numai în ce priveşte latura civilă, să examineze temeinicia achitării inculpatului şi să dispună obligarea acestuia la despăgubiri civile, o asemenea soluţie fiind expres prohibită prin dispoziţiile art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care "nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat". Această regulă, prevăzută pentru soluţiile pronunţate de prima instanţă, este, fireşte, valabilă şi pentru instanţele de control judiciar care nu ar putea desfiinţa sau modifica hotărârile pronunţate cu respectarea textului de lege amintit, reţinând că, deşi a fost achitat "pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat", acesta ar putea fi totuşi obligat la despăgubiri civile.

7.Prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

Considerentele acestei decizii sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza de faţă.

În consecinţă, se impune să se procedeze la revizuirea practicii Curţii Constituţionale în această materie şi să se constate că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu şi Vasilica Badea în Dosarul nr. 1.801/2004 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru