Decizie nr. 263 din 23 aprilie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Ioan Lazăr în Dosarul nr. 51.183/3/2009* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 836D/2014.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus concluzii scrise prin care solicită admiterea excepţiei.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece răspunderea instituţională şi cea personală nu pot fi angajate în afara cadrului legal instituit şi fac trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Ioan Lazăr într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală aflată în stadiul procesual al recursului.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece un magistrat judecător sau procuror nu poate fi exonerat de răspunderea civilă pe motiv că această răspundere i-ar încălca independenţa. Dimpotrivă, independenţa acestuia trebuie subsumată principiului supremaţiei legii. Faptul că prevederile legale se referă numai la erori judiciare concretizate în condamnare urmată de achitare după rejudecare echivalează cu imposibilitatea răspunderii magistratului şi în alte situaţii "susceptibile de alte modalităţi în care se produce fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, generatoare de prejudiciu în condiţiile existenţei raportului de cauzalitate", cum ar fi întocmirea greşită a unui act de inculpare.

7.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse de autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, care au următorul conţinut:

Art. 96. – (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3)Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4)Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5)Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7)După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8)Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

13.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi şi art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Astfel, la data de 30 decembrie 2009, autorul excepţiei a formulat o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 998-999, art. 1000 alin. 3 din Codul civil din 1864 şi art. 47 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, obligarea pârâţilor - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice -, printre altele, la plata unor sume cu titlu de daune, deoarece fapta ilicită pe care şi-a fundamentat acţiunea a constat în trimiterea sa în judecată printr-un rechizitoriu întocmit de un procuror pentru fapte penale imaginare, trimitere care i-a cauzat imense prejudicii. Curtea constată că, la data formulării acţiunii, nu se pronunţase încă vreo instanţă de judecată cu privire la vinovăţia autorului excepţiei sub aspectul infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi că, prin Sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 13.141./325/2006* de Curtea de Apel Târgu-Mureş - Secţia penală, acesta a fost achitat, deoarece s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa. Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia penală nr. 2.350 din 4 iulie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10.026/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

15.Pe fondul acţiunii în răspundere civilă delictuală, Curtea constată că prin Sentinţa civilă nr. 1.809 din 11 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de Ioan Lazăr prin care solicita daune de la pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, iar cea formulată împotriva pârâtului procuror a fost respinsă ca nefondată.

16.Prin Decizia nr. 42/A din 4 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul şi a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtului procuror în baza art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004. De asemenea a fost desfiinţată în parte sentinţa şi cauza a fost trimisă la prima instanţă în vederea rejudecării cererii reclamantului împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

17.Prin Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, după ce a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, a admis recursurile declarate şi a modificat în parte decizia Curţii de Apel Bucureşti în sensul că înlătură dispoziţiile referitoare la desfiinţarea în parte a Sentinţei civile nr. 1.809 din 11 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

18.Cu privire la fondul excepţiei, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 împiedică persoana interesată să se adreseze direct cu acţiune împotriva magistratului care i-a cauzat prejudicii. O critică similară a fost dezlegată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, prilej cu care a statuat că "problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust" de pe urma lor, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări. De aceea, "reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciară, oferă posibilităţi mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, condiţionarea recunoaşterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârşirea erorii judiciare are drept consecinţă uşurarea sarcinii probaţiunii, faţă de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară, ar trebui dovedită şi reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistratului, exigenţe constituţionale pentru angajarea răspunderii acestuia din urmă. Mai mult, conferirea calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa, fiind de principiu că statul este întotdeauna solvabil. De asemenea, critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, întrucât se întemeiază pe o ipoteză greşită, obiectul acţiunii reglementate prin textul dedus controlului neconstituindu-l tragerea la răspundere a magistratului pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudiciu, ci exclusiv repararea acestuia. [...] Însă prevederile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a reglementat posibilitatea statului de a recupera contravaloarea reparaţiei acordate persoanei care a suferit din cauza unei erori judiciare. Astfel, după ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul unei hotărâri irevocabile, statul poate formula acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, în măsura în care respectiva eroare judiciară le este imputabilă, fiind cauzată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei. Acestea constituie condiţii pentru angajarea răspunderii magistratului faţă de stat, în limitele despăgubirii la care acesta din urmă a fost obligat faţă de victima erorii judiciare, iar nu condiţii ale răspunderii directe a respectivului magistrat faţă de persoana prejudiciată. Raţiunea unei asemenea reglementări constă în asigurarea protecţiei magistratului, care are dreptul, potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de a i se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care l-ar pune în pericol."

19.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

20.În prezenta cauză autorul excepţiei a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece există un conflict între acestea, pe de o parte, şi prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi cele procedural penale referitoare la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, pe de altă parte. Astfel, faptul că prevederile legale se referă numai la erori judiciare concretizate în condamnare urmată de achitare după rejudecare echivalează cu imposibilitatea răspunderii magistratului şi în alte situaţii "susceptibile de alte modalităţi în care se produce fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, generatoare de prejudiciu în condiţiile existenţei raportului de cauzalitate", cum ar fi întocmirea greşită a unui act de inculpare. În acest mod ar fi afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

21.Analizând susţinerile autorului excepţiei, Curtea constată că din perspectiva tragerii la răspundere juridică a magistraţilor pot fi identificate două situaţii după cum izvorul generator de prejudicii se găseşte în viaţa civilă sau profesională a acestora. Astfel, în măsura în care un cetăţean magistrat nesocoteşte/lezează cu prilejul exercitării drepturilor sale civile/personale drepturile altor persoane (de exemplu, a construit un imobil fără autorizaţie, a produs un accident de circulaţie etc.), atunci acesta, asemeni celorlalţi cetăţeni ai României, poate fi chemat în judecată penală sau civilă, în funcţie de incidenţa normelor specifice, dreptul comun fiind operabil în condiţii egale. Prin urmare, din această perspectivă, nu poate fi identificată o diferenţă de tratament din perspectiva răspunderii civile sau penale a magistraţilor, deoarece calitatea profesională nu are nicio relevanţă.

22.În ce priveşte încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime ale altor persoane care îşi au izvor în activitatea profesională a magistraţilor, Curtea constată că potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, atât judecătorii, cât şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, motiv pentru care orice nesocotire a principiului legalităţii este de natură să atragă răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă. În acest sens sunt şi prevederile art. 94 din aceeaşi lege, potrivit cărora "judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii".

23.Faptul că în această situaţie judecătorii şi procurorii răspund penal, civil şi disciplinar numai în condiţiile instituite de Legea nr. 303/2004 nu echivalează cu încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât diferenţa de reglementare are o justificare obiectivă şi raţională ce ţine de consolidarea independenţei funcţionale şi personale a corpului membrilor magistraţilor.

24.Aşa fiind, în raport cu aceste prevederi legale, Curtea identifică trei tipuri de răspundere a magistraţilor generată de exercitarea funcţiei specifice, şi anume penală, disciplinară şi civilă. În ce priveşte răspunderea penală sau disciplinară, Curtea constată că orice persoană interesată are deplina libertate de a formula împotriva judecătorului/procurorului o acţiune, care poate îmbrăca fie forma unei plângeri penale, fie forma unei sesizări adresate Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferenţă de tratament între magistraţi şi alţi cetăţeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceştia, indiferent că sunt sau nu magistraţi, pot fi încriminaţi ca subiecţi activi ai unor infracţiuni. Totodată, nici din perspectiva răspunderii disciplinare nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece nu poate fi pus semnul egalităţii între situaţia juridică în care se află magistraţii şi situaţia juridică a altor categorii socioprofesionale ale căror statute sunt reglementate de alte legi speciale.

25.În ce priveşte cea de-a treia formă de răspundere a magistraţilor, respectiv cea civilă, Curtea constată că este indisolubil legată de activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi presupune o greşeală care îmbracă forma unei erori judiciare. Pentru a se putea solicita dreptul la despăgubiri fundamentat pe o eroare judiciară este necesar ca aceasta să fie dovedită. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în raport cu victima prejudiciată, revine, întotdeauna şi fără excepţie, direct şi nemijlocit, statului. Victima erorii judiciare nu are la dispoziţie posibilitatea formulării unei acţiuni directe în repararea prejudiciului împotriva magistratului - judecător sau procuror - căruia i-ar putea fi imputabilă săvârşirea erorii judiciare. De altfel, în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, raţiunea recunoaşterii unei erori judiciare nu constă în tragerea la răspundere civilă, penală sau disciplinară a unui magistrat, ci în acordarea dreptului persoanei vătămate la despăgubirile aferente. Acest fapt nu înseamnă că răspunderea magistratului este înlăturată de plano, deoarece, dimpotrivă, judecătorul sau procurorul vinovat de producerea erorii judiciare răspunde în subsidiar, dar numai faţă de stat, care, potrivit art. 52 alin. (3) teza finală din Constituţie reflectat în art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, are împotriva sa o acţiune în regres, admisibilă dacă sunt întrunite anumite condiţii.

26.Din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procese penale sau în alte procese. În ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate - art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 - au făcut trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură penală, iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme - art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 - au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare.

27.În cazul de faţă, nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât şi potrivit dispoziţiilor art. 538 din actualul Cod de procedură penală, într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea "de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă" (a se vedea Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 3 iunie 2011).

28.Cu toate acestea, Curtea constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată, aşa cum s-a arătat anterior, Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 99^1 din aceeaşi lege "există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", şi "există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Prin urmare, în acord cu dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată, Curţii Constituţionale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte.

29.În concluzie, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora.

30.Totodată, autorul excepţiei a mai criticat dispoziţiile contestate deoarece afectează art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei. Cu privire la această critică, Curtea constată că, aşa cum rezultă din însăşi norma constituţională invocată în susţinerea excepţiei, dispoziţiile art. 124 din Constituţie fac parte din secţiunea 1 - referitoare la Instanţele judecătoreşti, pentru că numai acestea sunt competente să înfăptuiască un act de justiţie. Or, Ministerul Public face parte din secţiunea a 2-a a capitolului VI referitor la Autoritatea judecătorească, sens în care procurorii nu pot fi reclamaţi că au înfăptuit un act de justiţie în dezacord cu principiile consacrate de art. 124 din Legea fundamentală. De altfel, potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia.

31.Totodată, o astfel de critică nu poate fi primită nici din perspectiva magistratului judecător, deoarece acesta, în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, nu este titular de drepturi subiective proprii a căror exercitare abuzivă poate genera încălcarea drepturilor altor persoane. Câtă vreme judecătorul aparţine puterii judecătoreşti, el pronunţă hotărâri nu numai în numele legii, ci şi în cel al statului pe care îl reprezintă, stat de la care emană legea căreia i se supune. Şi din această perspectivă este firesc ca, în situaţia în care s-a produs o eroare judiciară, persoana interesată să se îndrepte direct împotriva statului şi nu împotriva judecătorului, acesta din urmă nefiind decât un reprezentat al primului.

32.Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noţiunea de "eroare judiciară", instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică a greşelilor din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel. (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40).

33.De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 - Kobler împotriva Austriei paragrafele 36, 51, 53, 55).

34.Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză supusă cenzurii Curţii Constituţionale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuţie existenţa hotărâri judecătoreşti vătămătoare.

35.În concluzie, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanţă naţională în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acţiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabileşte, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă.

36.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Lazăr în Dosarul nr. 51.183/3/2009* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru