Decizie nr. 145 din 7 octombrie 1999

Ioan Muraru - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. din Constanta în Dosarul nr. 2.359/1998 al Judecătoriei Constanta.

La apelul nominal lipsesc părţile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepţiei, considerând ca dispoziţiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor cuprinse în art. 20, art. 23 alin. (8) şi în art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. De asemenea, arata ca textul de lege criticat nu încalcă nici dispoziţiile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi nici prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Considera ca autorul excepţiei confunda poziţia sa procesuala de parte responsabilă civilmente cu calitatea de inculpat, ignorand principiile şi exigenţele diferite existente în cadrul aceluiaşi proces, dar cu privire la soluţionarea celor două acţiuni ale procesului penal, acţiunea penală şi acţiunea civilă. Textul de lege criticat îşi are aplicabilitate numai în cadrul acţiunii penale, proces care este supus principiilor prevăzute la art. 1, 3 şi 4 din Codul de procedură penală, referitoare la scopul procesului penal şi la obligaţia organelor judiciare de a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului, precum şi la rolul activ al acestora în desfăşurarea procesului. Tocmai pentru exercitarea acestor obligaţii Codul de procedură penală prevede la art. 198 abaterile judiciare şi sancţiunea amenzii judiciare, pe care instanţa o poate aplica în cazul refuzului unor părţi sau al oricărei persoane ori instituţii de a prezenta înscrisurile solicitate de instanţa, refuz care constituie o abatere judiciară. Considera ca acest text de lege nu încalcă nici dreptul la apărare, invocat de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 26 aprilie 1999 Judecătoria Constanta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. din Constanta, în calitate de parte responsabilă civilmente în Dosarul penal nr. 2.359/1998 al acelei instanţe. Dosarul are ca obiect tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii de calomnie săvârşite împotriva părţii vătămate Liberty Agency Ltd Constanta, al cărui patron este Valentin Duta, prin publicarea, sub pseudonimul Constantin Maior, a unui articol în ziarul "Observator" - cotidian editat de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. (care are calitatea de persoana responsabilă civilmente). În vederea cunoaşterii numelui real al inculpatului, instanţa i-a solicitat persoanei responsabile civilmente sa comunice identitatea autorului articolului, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 70 din Legea presei nr. 3/1974, răspunderea pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 69 din lege de către fiecare organ de presa revine consiliului de conducere, colegiului de redactie şi redactorului-şef al acestuia. Deoarece partea responsabilă civilmente nu a îndeplinit cererea instanţei, aceasta i-a pus în vedere, sub sancţiunea amenzii judiciare prevăzute la art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, sa transmită informaţiile cerute. Ca răspuns, aceasta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate.

În motivarea excepţiei se arata ca prevederile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile cuprinse în art. 20, art. 23 alin. (8) şi în art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, precum şi pe cele cuprinse în art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Se exemplifica aceasta critica prin referirea la situaţia existenta în speta, în care în faza judecaţii relaţiile solicitate părţii responsabile civilmente privesc datele necesare pentru dovedirea pretenţiilor persoanei vătămate, constituită parte civilă. Se considera ca prin acest text de lege criticat au fost incalcate şi prevederile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform cărora nimeni nu poate fi silit sa marturiseasca împotriva propriei persoane ori să îşi recunoască vreo vinovăţie în materie penală.

De asemenea, se invoca jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în legătură cu prezumţia de nevinovatie, considera ca sarcina probei revine acuzarii. Autorul excepţiei considera ca au fost incalcate prin dispoziţiile legale criticate şi prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât obliga partea responsabilă civilmente să prezinte probele pe care partea adversa avea obligaţia legală, sub sancţiunea nulităţii, de a le prezenta o dată cu sesizarea instanţei prin plângere prealabilă.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, instanţa arata ca amenda judiciară este o sancţiune cu caracter procesual, care se aplică pentru abaterile judiciare enumerate la art. 198 din Codul de procedură penală. Se face referire la prevederile art. 4 din acelaşi cod, conform cărora: "Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal" şi la prevederile art. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului". Or, nerespectarea dispoziţiilor instanţei de către cei care au obligaţia de a le aduce la îndeplinire împiedica aflarea adevărului, astfel încât instanţa poate recurge, în virtutea rolului sau activ, la mijloacele de constrângere prevăzute de lege pentru a împiedica tergiversarea cauzei şi aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului. Aceasta neîndeplinire a obligaţiei prevăzute la art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală constituie o abatere judiciară care poate fi sancţionată cu amendă judiciară, în limitele stabilite de lege. Instanţa apreciază ca aplicarea amenzii judiciare nu contravine principiilor fundamentale ale procesului penal, printre care se afla principiul legalităţii, principiul aflarii adevărului, prezumţia de nevinovatie, garantarea dreptului la apărare, invocate de însuşi autorul excepţiei, şi nici nu este lezat dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. De asemenea, instanţa apreciază ca textul de lege criticat nu încalcă dispoziţiile art. 20 şi ale art. 150 alin. (1) din Constituţie şi nici alte dispoziţii constituţionale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a formula şi transmite punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arata ca, potrivit art. 1 din Codul de procedură penală, procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală. În continuare se mai invoca şi dispoziţiile art. 3 din acelaşi cod, care instituie principiul aflarii adevărului în procesul penal, precum şi dispoziţiile art. 4 care consacra rolul activ al instanţei. În aceste condiţii, atunci când o persoană săvârşeşte o infracţiune organele judiciare sunt obligate sa afle adevărul şi să aibă un rol activ, lamurind cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală. Pentru obţinerea acestor probe, în virtutea rolului lor activ, organele judiciare au la indemana o serie de instrumente procesuale, inclusiv obligarea oricărei persoane de a prezenta obiectele sau înscrisurile care pot servi ca mijloace de proba în procesul penal, potrivit art. 97 din Codul de procedură penală.

Pentru a se asigura îndeplinirea acestei obligaţii legea a prevăzut sancţiunea amenzii judiciare, care poate fi aplicată în caz de nerespectare, în temeiul art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală. Tot în opinia Guvernului se considera ca este necesar să se facă o distincţie între acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal. Conform art. 9 din Codul de procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar conform art. 14 alin. 1 din acelaşi cod, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Organele judiciare, considera Guvernul, pot impune părţii responsabile civilmente prezentarea unor obiecte sau înscrisuri care pot servi ca mijloace de proba, nu pentru stabilirea culpei civile a inculpatului ori pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, ci pentru a afla adevărul, în scopul tragerii la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune, ca o reactie de apărare socială, a carei necesitate nu poate fi pusă la indoiala. De aceea, acţiunea civilă îşi păstrează particularităţile sale, partea responsabilă civilmente având o poziţie similară poziţiei procesuale a inculpatului numai în acţiunea civilă, nu însă şi în acţiunea penală, în care numai inculpatul va fi condamnat, în cazul în care va fi găsit vinovat de săvârşirea unei infracţiuni. În aceste condiţii prezumţia de nevinovatie are efecte numai în privinta inculpatului, fiind lipsită de efecte, dacă este invocată în propria apărare de persoana responsabilă civilmente. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în ipoteza în care persoana vătămată optează pentru exercitarea separată a acţiunii civile după terminarea procesului penal, în temeiul art. 19 din Codul de procedură penală. În cadrul procesului penal organele judiciare pot impune prezentarea unor obiecte sau înscrisuri persoanei care, ulterior, în cadrul procesului civil va răspunde solidar cu persoana condamnata şi care ar fi putut fi parte responsabilă civilmente în procesul penal. Guvernul apreciază ca prezumţia de nevinovatie prevăzută la art. 23 alin. (8) din Constituţie, precum şi la art. 14 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice poate fi invocată numai de inculpat, nu şi de persoana responsabilă civilmente, în propria apărare. De asemenea, Guvernul arata ca, în ceea ce priveşte cerinţa unui proces echitabil, înscrisă în art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textul de lege criticat nu contravine prevederilor tratatului şi convenţiilor internaţionale în materie. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca "imperativele notiunii de proces echitabil nu sunt în mod necesar aceleaşi în litigiile civile şi în cauzele penale, în acestea din urma statele părţi la convenţie având o mai mare libertate de reglementare".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 20.000 lei la 100.000 lei: [...] e) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii." Textul se referă la unul dintre cazurile care constituie abateri judiciare, pentru care organele judiciare penale pot aplica sancţiunea amenzii judiciare.

În motivarea excepţiei s-a susţinut ca aceste dispoziţii contravin prevederilor cuprinse în art. 20, art. 23 alin. (8) şi în art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat, Curtea Constituţională constata ca dispoziţiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, conform cărora "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Îndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare a obiectelor şi înscrisurilor cerute de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată constituie o obligaţie, stabilită de legiuitor, pentru realizarea scopului procesului penal, prevăzut la art. 1 din Codul de procedură penală, şi anume: "...constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală".

Curtea constata că nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovatie, pentru ca textul constituţional se referă la invinuit sau inculpat şi nu la persoana responsabilă civilmente. Totodată prezentarea de către partea responsabilă civilmente a unor înscrisuri pe baza cărora s-ar putea stabili de către instanţa identitatea reală a inculpatului nu constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovatie, întrucât datele solicitate nu sunt de natura sa dovedească vinovăţia inculpatului. În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată este obligată să asigure în desfăşurarea procesului penal aflarea adevărului atât cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, cat şi cu privire la persoana făptuitorului. Aflarea adevărului (art. 3) şi rolul activ al instanţei, prevăzut în art. 4 din Codul de procedură penală, constituie principii de bază ale procesului penal, în temeiul cărora poate fi îndeplinit scopul procesului penal prevăzut la art. 1 alin. 2 din acelaşi cod, şi anume de a contribui la "apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor".

Curtea constata, pe de altă parte, ca prezumţia de nevinovatie se referă la situaţia procesuala a inculpatului, persoana trasa la răspundere prin acţiunea penală, şi nu la persoanele trase la răspundere prin acţiunea civilă, respectiv la situaţia procesuala a părţii responsabile civilmente, care răspunde civil alături de inculpat în cazul în care instanţa retine vinovăţia acestuia. Or, exigenţele şi principiile procesului penal nu sunt aceleaşi în cauzele penale şi în litigiile civile, prezumţia de nevinovatie referindu-se, îndeosebi, la situaţia inculpatului în acţiunea penală. Chiar dacă pe plan procesual, în acţiunea civilă, situaţia părţii responsabile civilmente este similară cu situaţia procesuala a inculpatului, prezumţia de nevinovatie este lipsită de efecte, dacă este invocată în apărarea proprie de persoana responsabilă civilmente.

Critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi cu privire la încălcarea prin textul de lege criticat a prevederilor art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, referitoare la interzicerea obligării persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni de a mărturisi împotriva ei insesi sau de a se recunoaşte vinovata. Prin obligarea unei persoane de a pune la dispoziţie organelor judiciare unele obiecte sau înscrisuri solicitate de acestea, dispoziţiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin nici acestor prevederi, deoarece textul din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la "persoana acuzata de comiterea unei infracţiuni", calitate procesuala pe care o are numai invinuitul sau inculpatul, nu şi persoana responsabilă civilmente.

Curtea constata, de asemenea, ca dispoziţiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece acestea se referă la dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, prevederi care nu au nici o incidenţa în cauza în raport cu conţinutul textului de lege criticat, care se referă la abateri şi amenzi judiciare.

Lipsită de semnificaţie este şi invocarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie, care se referă la conflictul temporal de legi, stabilind ca "Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii", deoarece, pe de o parte, art. 198 din Codul de procedură penală a fost modificat şi completat de autoritatea legiuitoare ulterior intrării în vigoare a noii Constituţii, prin Legea nr. 45/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993, precum şi prin Legea nr. 141/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, şi deci nu se poate susţine că nu mai este în vigoare, pentru ca ar contraveni prevederilor Constituţiei, iar pe de altă parte, prin conţinutul sau, textul de lege criticat [art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală] nu contravine dispoziţiilor legii fundamentale, invocate de autorul excepţiei.

Curtea mai considera că nu au fost incalcate nici dispoziţiile art. 20 din Constituţie referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, pentru ca, asa cum s-a arătat mai sus, prin dispoziţiile legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate aceste prevederi nu au fost lezate, iar referitor la alte prevederi invocate (art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), acestea nu au incidenţa în cauza.

Criticile de neconstituţionalitate fiind neintemeiate sub toate aspectele, excepţia urmează a fi respinsă pentru considerentele expuse.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. din Constanta în Dosarul nr. 2.359/1998 al Judecătoriei Constanta.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 octombrie 1999.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Magistrat-asistent,

Marioara Prodan