Decizie nr. 479 din 21 noiembrie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Victoriţa Dinu în Dosarul nr. 14.298/3/2013/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 424D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Victoriţa Dinu a depus o cerere prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 426D/2013 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor în Dosarul nr. 1.186/334/2013 al Judecătoriei Vatra Dornei.

Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 426D/2013 la Dosarul nr. 424D/2013.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 426D/2013 la Dosarul nr. 424D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că procedura criticată are rolul de a remedia lipsurile cererii de chemare în judecată şi că partea nemulţumită are la dispoziţie cererea de reexaminare împotriva măsurii dispuse.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 10 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 14.298/3/2013/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 630 din 22 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.186/334/2013, Judecătoria Vatra Dornei a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă.

Excepţia a fost invocată de Victoriţa Dinu într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de reexaminare, precum şi de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor într-un dosar având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare formulate împotriva unor încheieri prin care s-a dispus anularea unor cereri de chemare în judecată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât se încalcă principiul preeminenţei dreptului şi dreptul la un proces echitabil, care impun o protecţie concretă şi efectivă a drepturilor celui care se adresează justiţiei astfel încât aceste drepturi să nu fie afectate în substanţa lor.

Se arată că, deşi dreptul de acces la o instanţă comportă şi unele limitări, totuşi acestea nu trebuie să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Constituţie prin art. 6, respectiv art. 21, printr-o abordare prea formalistă şi printr-o interpretare nerezonabilă a unor condiţii de formă a cererii de chemare în judecată sub sancţiunea anulării acesteia. Aplicarea unei asemenea sancţiuni este excesivă şi disproporţionată faţă de neregularităţile lipsite de însemnătate şi care nu ar trebui să afecteze dreptul reclamantului în chiar substanţa sa.

De altfel, orice condiţionare formală nu trebuie să aducă atingere substanţei dreptului, fiecare persoană având dreptul la o examinare efectivă şi concretă a cauzei sale, fără a i se aduce atingere exerciţiului dreptului de acces la instanţă prin instituirea unor sancţiuni extreme pentru neregularităţi minore, lipsite de orice importanţă în examinarea fondului cauzei şi care ar putea fi remediate pe tot parcursul procesului, fără a aduce atingere principiului celerităţii procedurii judiciare.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, trebuie reţinut şi faptul că prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile acestui text "prin care se sancţionează cu nulitate absolută omisiunea de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs: «numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar» [...] apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie".

Această decizie îşi păstrează actualitatea şi trebuie extinsă şi la cererea de chemare în judecată, cel puţin în ce priveşte "codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar" sau "arătarea dovezilor" şi depunerea înscrisurilor certificate conform originalului, "numărul de exemplare" ale cererii.

De altfel, o dispoziţie a legii constatată ca fiind neconstituţională tot neconstituţională rămâne şi dacă este reluată în conţinutul altei legi.

În ce priveşte inegalitatea de tratament a părţilor, aceasta rezultă din dispoziţiile procedurale privind cererile incidentale (art. 205 din Codul de procedură civilă - întâmpinarea; art. 209 - cererea reconvenţională; art. 62 şi 63 - intervenţia principală şi accesorie; art. 68 - intervenţia forţată; art. 73 - chemarea în garanţie ş.a.m.d.) care nu prevăd sancţiunea anulării acestora pentru lipsuri privind cuprinsul cererii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă în cazul reclamantului.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că prin instituirea procedurii de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată se tinde la remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă, să fie depusă în suficiente exemplare şi să fie însoţită de înscrisurile probatorii invocate de parte, pentru ca, pe de o parte, pârâtul, la rândul său, să poată formula întâmpinarea în condiţiile art. 205 din Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, în cadrul cercetării procesului să nu mai existe impedimente referitoare la caracterul inform al cererii, de natură să conducă la prelungirea judecăţii.

În opinia instanţei, nu se poate considera că instituirea unei astfel de proceduri este susceptibilă, prin sine, să paralizeze accesul la justiţie ori să împiedice exerciţiul dreptului la apărare, în condiţiile în care partea este înştiinţată, în prealabil, cu privire la neregularităţile cererii sale, fiindu-i acordat un termen rezonabil pentru remedierea acestora. Totodată, în măsura în care intervine sancţiunea anulării cererii, partea are la dispoziţie o cale efectivă de atac, pentru verificarea legalităţii aplicării acestei sancţiuni procedurale, şi anume cererea de reexaminare, conform art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Judecătoria Vatra Dornei şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că prin dispoziţiile criticate care reglementează procedura regularizării cererii, legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor dintr-un proces, cu atât mai mult cu cât acestea sunt reprezentate/asistate de avocat. Astfel, se stabileşte un cadru mult mai bine conturat al conţinutului cererii introductive şi se ajunge la respectarea principiului celerităţii.

Prin urmare, neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina unui reclamant privind completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată în termenul prevăzut atrage anularea cererii de chemare în judecată, sancţiune care este în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevăd dreptul persoanei aflate într-un proces să beneficieze de o judecată a cauzei sale într-un termen rezonabil.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul, în punctul său de vedere transmis în Dosarul nr. 426D/2013, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În punctul de vedere al Guvernului se arată că sancţiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă este dispusă de instanţa de judecată în interesul unei bune judecăţi a cauzelor şi a unei mai bune administrări a justiţiei, fără a se încălca prevederile din Legea fundamentală invocate de autoarea excepţiei.

Dispoziţiile de lege criticate nu înlătură posibilitatea părţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, posibilitatea instanţei de judecată de a dispune măsuri în vederea completării ori modificării cererii de chemare în judecată neaducând atingere intereselor părţilor, ci, dimpotrivă, contribuind la evitarea tergiversării în soluţionarea cauzei.

Astfel, obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu respectarea dispoziţiilor stabilite de lege, referitoare la întocmirea actelor de procedură, reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile servind unei bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă reprezintă norme de procedură şi nu sunt de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ci, dimpotrivă, reprezintă o garanţie a acestor drepturi.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acesta arată că procedura verificării cererii şi regularizarea acesteia nu priveşte fondul cauzei deduse judecăţii, ci numai aspecte referitoare la elementele şi condiţiile pe care trebuie să le cuprindă/îndeplinească cererea de chemare în judecată.

În cazul în care se ajunge la anularea cererii de chemare în judecată, persoana interesată are posibilitatea să formuleze o nouă cerere care să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, fără să i se opună puterea de lucru judecat. Acest lucru este posibil având în vedere că instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci doar asupra unor aspecte care ţineau de buna administrare a justiţiei.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului transmis în Dosarul nr. 426D/2013, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat în cele două dosare conexate, îl constituie dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă. În realitate, analizând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea reţine că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică numai ipoteza normativă a art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie asupra acestor texte legale.

Dispoziţiile legale atacate au următoarea redactare:

–Art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă "(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunică în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).

(3)Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii."

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiţie şi în art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor dintr-un proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil.

O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Mai mult, instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pentru acelaşi raţionament, a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 142 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013). În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (cererea nr. 6.916/75).

Aşadar, cât timp procedura admiterii în principiu nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii introductive, dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

În ceea ce priveşte invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005, Curtea constată că aceasta nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă, ea referindu-se la cererea de recurs. Cu acel prilej, Curtea a constatat că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, şi anume domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar, precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăseau în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunţat hotărârea care făcea obiectul căii de atac, că nu erau indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri şi că nici nu erau menţionate în dispozitivul hotărârii atacate.

Or, în ipoteza cererii introductive, aceste elemente trebuie să fie prezente.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în faţa legii, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică în aceeaşi măsură persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.

În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiţie şi în art. 24 privind dreptul la apărare din Constituţie.

Referitor la dispoziţiile art. 15 privind neretroactivitatea legii civile, Curtea constată că în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu s-a arătat cum anume se ajunge la încălcarea lor prin dispoziţiile legale criticate, astfel încât Curtea nu se poate pronunţa în privinţa lor.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Victoriţa Dinu în Dosarul nr. 14.298/3/2013/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor în Dosarul nr. 1.186/334/2013 al Judecătoriei Vatra Dornei şi constată că dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Judecătoriei Vatra Dornei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae