Decizie nr. 176 din 24 martie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Constantin Doldur - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Rodica Dulan şi Timoftei Dârlea în Dosarul nr. 6.069/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 martie 2005, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 martie 2005.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 decembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 6.069/2004, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004. Excepţia a fost ridicată de Rodica Dulan şi Timoftei Dârlea, recurenţi într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea unei cereri de partaj succesoral.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că formularea art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte menţiunea "sub sancţiunea nulităţii", referitoare la elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, este neconstituţională întrucât impune instanţelor să constate nulitatea recursului, fără a se da posibilitatea recurentului să acopere eventualele lipsuri ale cererii sale de recurs, care nu aduc celorlalte părţi nici o vătămare procesuală. Recurentul se găseşte de cele mai multe ori în imposibilitatea absolută de a indica elementele enumerate în textul atacat, deoarece în dispozitivul hotărârilor judecătoreşti nu se indică toate aceste date de identificare. În concluzie, autorii excepţiei apreciază că textul criticat aduce atingere dreptului la exercitarea unei căi de atac şi dreptului la acces liber la justiţie, contravenind astfel art. 21 şi 129 din Constituţie.

Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, prin adresă comunicată Curţii ulterior înaintării încheierii de sesizare, şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile art. 302^1 din Codul de procedură civilă nu încalcă textele constituţionale invocate de recurenţi, întrucât din coroborarea art. 21 şi a art. 129 din Legea fundamentală nu reiese că o cale de atac, precum recursul, nu ar putea fi supusă vreunei condiţionări de ordin formal. Ipoteza vizată de autorii excepţiei este cea a unei interpretări greşite din partea instanţelor judecătoreşti a normei procedurale prevăzute de textul criticat.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât art. 302^1 din Codul de procedură civilă stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii acesteia, condiţii care, de altfel, se regăsesc şi în art. 133 şi 287 din Codul de procedură civilă, referitoare la cererea de chemare în judecată, respectiv la cererea de apel. În acelaşi timp, potrivit art. 316 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, reglementând deci posibilitatea de a se îndeplini cerinţele de formă ale cererii de recurs, până la prima zi de înfăţişare.

De asemenea, Guvernul apreciază că garanţiile unui proces echitabil sunt asigurate şi prin posibilitatea recurentului de a consulta dosarul pentru aflarea datelor de identificare a celorlalte părţi şi prin instituirea unui termen rezonabil pentru introducerea cererii de recurs. Totodată, în cazul în care recurentul depune personal cererea de recurs, se aplică prevederile art. 303 alin. 5 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora preşedintele instanţei va putea să înapoieze părţii prezente cererea de recurs dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

Avocatul Poporului arată că sesizarea Curţii Constituţionale prin Încheierea din 9 decembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă este inadmisibilă, întrucât lipseşte opinia instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce contravine prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

În ceea ce priveşte punctul de vedere trimis de Avocatul Poporului, în sensul că lipsa opiniei instanţei de judecată conduce la nelegalitatea sesizării Curţii, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat prin Decizia nr. 47 din 5 martie 1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998), prin care a statuat că examinarea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi împiedicată de neîndeplinirea unei obligaţii în sarcina unei autorităţi publice, chiar dacă aceasta este o instanţă judecătorească. De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de judecată a comunicat Curţii Constituţionale opinia sa cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introdus prin art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, şi completat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 mai 2004, cu următorul cuprins: "Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni:

a)numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; [...]."

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie, al căror conţinut este următorul:

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3)Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4)Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.";

–Art. 129: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţia României, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Din aceste prevederi constituţionale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile şi condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac.

Având în vedere întregul sistem normativ al Constituţiei, Curtea constată totodată că libertatea legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a căilor de atac şi procedura de judecată nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind determinate şi în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

În sensul considerentelor expuse mai sus, Curtea Constituţională are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este "să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective" (Cazul Airey contra Irlandei, 1979, şi Cazul Artico contra Italiei, 1980).

Într-o cauză similară celei deduse controlului de constituţionalitate, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunţată în cazul Saez Maeso contra Spaniei, că a existat o violare a art. 6 paragraful 1 din convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii Curtea a precizat că, deşi accesul la o instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui.

În lumina acestor considerente Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin care se sancţionează cu nulitate absolută omisiunea de se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul", apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie.

În această ordine de idei Curtea observă că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, şi anume domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar, precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunţat hotărârea care face obiectul căii de atac, că nu sunt indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri şi că nici nu sunt menţionate în dispozitivul hotărârii atacate.

Pe de altă parte, în sistemul Codului de procedură civilă, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile în litigiu îşi pot apăra drepturile lor subiective, înlăturând efectele hotărârilor pronunţate în condiţiile celor 10 cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă. Or, instituirea sancţiunii nulităţii pentru neîndeplinirea acestor cerinţe de formă în însuşi cuprinsul cererii de recurs, fără nici o posibilitate de remediere a omisiunii, îl lipseşte pe recurent, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului, susţinerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluţionat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte.

Având în vedere aceste efecte ale aplicării prevederilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că, prin sancţiunea nulităţii pe care o instituie, textul de lege atacat încalcă atât dispoziţiile art. 21, cât şi pe cele ale art. 129 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie.

Nu se poate primi, pentru a constata constituţionalitatea textului de lege atacat, punctul de vedere comunicat de Guvernul României, în sensul că nulitatea prevăzută de art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă ar putea fi înlăturată prin aplicarea prevederilor art. 316 din acelaşi cod, dat fiind că prin textul de lege invocat se prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în apel - dispoziţii în care omisiunile la care se referă textul atacat nu sunt sancţionate cu nulitatea - se aplică şi de instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind recursul. Or, specificitatea dispoziţiilor cuprinse în textul de lege atacat, în raport cu dispoziţiile art. 287 din Codul de procedură civilă, care reglementează cuprinsul şi condiţiile de validitate ale cererii de apel, este evidentă.

Nu se poate primi, tot astfel, susţinerea că nulitatea prevăzută de art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă ar putea fi înlăturată prin aplicarea prevederilor art. 303 alin. 5 din acelaşi cod, care permit preşedintelui instanţei să înapoieze părţii prezente cererea de recurs, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, prelungind termenul de recurs cu 5 zile, căci această prevedere are o aplicabilitate limitată, care exclude cazurile în care cererea de recurs este înaintată prin poştă.

În concluzie, Curtea constată că textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul".

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Rodica Dulan şi Timoftei Dârlea în Dosarul nr 6.069/2004 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă şi constată că textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul".

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 martie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

Contrar soluţiei adoptate, cu majoritate de voturi, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, apreciem că dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu încalcă nici o prevedere constituţională.

Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, conformă practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat în mod repetat că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut a cărui exercitare nu ar putea fi condiţionată, prin lege, de îndeplinirea anumitor cerinţe obligatorii. De asemenea, şi exercitarea căilor de atac se poate face potrivit art. 129 din Constituţie, "în condiţiile legii". Aceste condiţii pot viza subiecţii îndreptăţiţi să promoveze anumite cereri ori căi de atac, instanţele judecătoreşti la care trebuie depuse cererile, în funcţie de obiectul lor, forma şi conţinutul diferitelor cereri, termenele în care pot fi introduse, procedurile prealabile, taxele judiciare de timbru ori cauţiunile şi altele. Toate aceste condiţii sunt prevăzute în reguli de procedură, or, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Suntem întru totul de acord cu ideea, reţinută în considerentele deciziei, că nici una dintre condiţionările legale privind forma şi conţinutul cererilor adresate instanţelor judecătoreşti nu poate să aducă atingere substanţei dreptului de acces liber la justiţie ori a dreptului de exercitare a căilor de atac disponibile şi nici să lipsească de efectivitate aceste drepturi. Apreciem însă că dispoziţiile art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, referitoare la o parte din condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs, nu sunt de natură să aducă atingere dreptului de acces liber la justiţie, dreptului de exercitare a căilor legale de atac şi, cu atât mai puţin, dreptului la apărare.

Toate datele pe care trebuie să le conţină cererea de recurs, conform art. 302 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, sunt necesare pentru asigurarea desfăşurării unui proces echitabil şi soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Cerinţele cuprinse în acest text de lege se referă la datele de identificare a părţilor procesului, fără de care recursul nu ar putea fi soluţionat în mod operativ, legal şi temeinic. Neindicarea exactă a datelor de identificare a recurentului ar face posibilă ca, ulterior, recursul să fie însuşit şi de alte persoane care nu au exercitat calea de atac în termen legal. Neindicarea exactă a datelor de identificare a celorlalte părţi împiedică stabilirea corectă a limitelor recursului, respectiv a părţilor faţă de care acesta a fost declarat.

Condiţiile prevăzute de textul de lege examinat nu sunt de natură să producă greutăţi părţii care doreşte să declare recurs, nu se referă la date pe care nu le cunoaşte ori nu le-ar putea afla cu uşurinţă în termenul prevăzut pentru depunerea cererii de recurs. Potrivit art. 112 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, aceleaşi date trebuie să cuprindă şi cererea de chemare în judecată adresată primei instanţe. În acea fază cunoaşterea tuturor datelor prevăzute este mai dificilă, dar, după parcurgerea a două trepte de jurisdicţie, datele respective se regăsesc în actele dosarului şi chiar în hotărârea ce se comunică părţilor. Nici una dintre părţi nu este împiedicată în exercitarea dreptului de a ataca cu recurs hotărârea considerată nelegală sau netemeinică. Li se cere doar să menţioneze anumite date în cererea de recurs, date pe care le cunosc ori le pot afla fără întârziere şi cu uşurinţă. În cadrul procesului civil, guvernat şi de principiul disponibilităţii, sarcina cercetării şi aflării datelor nu poate fi transferată instanţei de recurs, care tot nu ar putea identifica nici recurenţii şi nu ar putea determina limitele recursului, părţile la care se referă. Sancţiunea nulităţii se aplică faţă de recurentul nediligent, care nu a manifestat respect şi interes faţă de condiţiile legale de formă şi conţinut, pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs.

Dreptul la apărare nu este restrâns de dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate. Acest drept se exercită neîngrădit, sub protecţia garanţiilor procedurale, în cadrul unui proces declanşat sau al unei căi de atac exercitate cu respectarea regulilor de procedură stabilite prin lege.

Judecător,

Kozsokar Gabor