Decizie nr. 753 din 13 decembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Gabriel Sora în Dosarul nr. 102.326/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 445D/2016.

2.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 18 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 102.326/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Gabriel Sora într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere. În cauză, poziţia inculpatului a fost de recunoaştere a faptelor prevăzute de art. 335 şi art. 336 din Codul penal, însă în ceea ce o priveşte pe a treia, prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal, a solicitat să se dispună disjungerea cauzelor.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale sunt discriminatorii, întrucât inculpatul care solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi trebuie să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa. Face referire la procedura în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei - art. 483 din Codul de procedură penală - şi arată că, în timpul urmăririi penale, un inculpat poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unele dintre fapte, în timp ce inculpatul care recunoaşte învinuirea în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru a beneficia de procedura de judecare accelerată şi pentru a obţine reducerea limitelor de pedeapsă, este ţinut să recunoască integral faptele reţinute în sarcina sa.

6.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 484 din 23 iunie 2015, apreciind că inculpatul care recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu inculpatul care nu recunoaşte integral faptele, ceea ce determină un tratament diferit al acestora.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reglementarea procedurii de judecată accelerată având temei constituţional în art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Reţine, în esenţă, că instituţia recunoaşterii învinuirii este diferită de cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei atât prin condiţiile în care devine incidentă, cât şi prin efectele pe care le produce pe planul dreptului material şi al dreptului procesual penal. Or, reglementarea diferită a unor situaţii juridice diferite nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Astfel, deşi ambele proceduri implică recunoaşterea inculpatului, rolul decisiv aparţine instanţei de judecată, aceasta fiind chemată să cenzureze atât acordul de recunoaştere a vinovăţiei - pentru a observa dacă din probele administrate până în momentul încheierii acordului rezultă date suficiente cu privire la existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului şi dacă soluţia convenită de procuror şi inculpat nu este nejustificat de blândă în raport de gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, cât şi declaraţia de recunoaştere a învinuirii - în acest caz urmărind să stabilească dacă faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată se susţin exclusiv pe probele administrate în faza de urmărire penală, respectiv dacă recunoaşterea sa este voluntară şi corespunde adevărului.

9.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Observă că judecata simplificată în cazul recunoaşterii în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă situaţii juridice distincte, cu proceduri diferite, care se desfăşoară în faze procesuale, condiţii şi pentru infracţiuni diferite. Consideră că nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Totodată, reţine că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Arată că inculpatul care încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu se află într-o situaţie juridică identică cu cel care solicită judecata simplificată prin recunoaşterea integrală a vinovăţiei, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări. Observă că cele două instituţii au în comun numai efectul recunoaşterii vinovăţiei, de reducere a limitelor speciale de pedeapsă, dar acest beneficiu nu poate fi convertit într-un drept fundamental. Apreciază că textele de lege criticate au ca obiectiv prioritar asigurarea dreptului la un proces echitabil, instanţa de judecată aprobând procedura de judecată simplificată numai dacă apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

–Art. 349 alin. (2): "(2) Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.";

–Art. 374 alin. (4): "(4) În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10)."

13.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 21 referitor la accesul liber la justiţie. Totodată, invocă art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării, din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 7 referitor la egalitate şi nediscriminare şi art. 8 privind accesul efectiv la instanţele judiciare naţionale, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 din Constituţie, ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, respectiv a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, faţă de critica potrivit căreia inculpatul care solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi trebuie "să recunoască în totalitate" faptele reţinute în sarcina sa.

15.Astfel, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală şi a reţinut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.

16.Curtea a statuat, de asemenea, că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

17.Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, în deciziile precitate, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa - care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel deal doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale.

18.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală, faţă de care nu au fost formulate critici distincte.

19.Curtea observă totodată că, în prezenta cauză, autorul excepţiei pretinde neconstituţionalitatea normelor procesual penale criticate şi din compararea acestora cu normele ce reglementează procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv art. 483 din Codul de procedură penală. Curtea constată însă că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Curtea constată deci că, în privinţa acestor susţineri, nu se află în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea unor texte de lege.

20.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Gabriel Sora în Dosarul nr. 102.326/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu