Hotărâre din 12 octombrie 2010

(Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06)

Această hotărâre va rămâne definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.

În Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la datele de 8 iunie şi 21 septembrie 2010,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceasta din urmă dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află două cereri (nr. 30.767/05 şi 33.800/06) îndreptate împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat (reclamantele), doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru (Cererea nr. 30.767/05) şi doamna Ileana Florica Solon (Cererea nr. 33.800/06), au sesizat Curtea la data de 11 august 2005 (Cererea nr. 30.767/05) şi, respectiv, 4 august 2006 (Cererea nr. 33.800/06) în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Doamnele Atanasiu şi Poenaru sunt reprezentate de către C.-L. Popescu şi C.-R. Popescu, avocaţi în Bucureşti. Doamna Solon este reprezentată de către R.-A. Niculescu-Gorpin şi M. Niculescu-Gorpin, avocate în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.Cererile au fost comunicate Guvernului la data de 26 mai 2006 (Cererea nr. 30.767/05) şi la data de 27 noiembrie 2008 (Cererea nr. 33.800/06). Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise (art. 59 § 1 din Regulament). Fiecare parte a trimis comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte. De asemenea, s-au primit observaţii şi din partea Asociaţiei pentru Proprietatea Privată şi din partea asociaţiei ResRo Interessenvertretung Restitution în Rumanien, cărora preşedintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulament).

4.La data de 8 iunie 2010 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

Au participat:

–pentru Guvern:

domnul R.-H. Radu, agent;

doamnele: I. Cambrea;

A.-M. Valica;

domnul D. Dumitrache, consilieri;

–pentru reclamante:

avocaţii: C.-L. Popescu;

C.-R. Popescu;

R-A. Niculescu-Gorpin;

M. Niculescu-Gorpin.

5.Curtea a ascultat declaraţiile domnului C.-L. Popescu şi ale doamnelor R.-A. Niculescu-Gorpin şi M. Niculescu-Gorpin, pentru reclamante, şi ale domnului R.-H. Radu, pentru Guvern. Reclamanta Ileana Iuliana Poenaru a fost, de asemenea, prezentă la audiere.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6.Primele două reclamante, doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, s-au născut în anul 1912 şi, respectiv, 1937 şi locuiesc în Bucureşti. A treia reclamantă, doamna Ileana Florica Solon, s-a născut în anul 1935 şi locuieşte în Bucureşti.

A. Contextul general

7.După instaurarea regimului comunist în România în anul 1947, statul a procedat la naţionalizarea pe scară largă a imobilelor şi a terenurilor agricole.

8.Unul dintre decretele de naţionalizare aplicate în materie de imobile a fost Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, în baza căruia au fost naţionalizate imobilele care aparţineau unor foşti industriaşi, mari proprietari de terenuri, bancheri şi mari comercianţi. Deşi acest decret nu se referea la imobilele muncitorilor, funcţionarilor, intelectualilor şi pensionarilor, numeroase imobile ce aparţineau acestor categorii sociale au fost, de asemenea, naţionalizate. În perioada 1949-1962, aproape toate terenurile agricole au fost transferate în patrimoniul cooperativelor agricole.

9.După căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul reparării atingerilor aduse drepturilor de proprietate de către acest regim.

10.Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au consacrat principiul restituirii imobilelor naţionalizate şi al despăgubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea nr. 112/1995 a instaurat plafonarea despăgubirii, însă Legea nr. 10/2001 a eliminat-o.

11.În ceea ce priveşte terenurile agricole, Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 au majorat succesiv suprafaţa terenurilor susceptibile de a fi restituite. Ultima lege enumerată a dat dreptul la despăgubire pentru terenurile a căror restituire nu mai era posibilă.

12.Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a unificat procedurile administrative pentru restituirea bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.

13.Conform unei estimări parţiale întocmite de Guvern, au fost înregistrate mai mult de două milioane de cereri formulate în temeiul legilor de reparaţie, valoarea estimată pentru finanţarea despăgubirilor prevăzute de aceste legi ridicându-se la 21 miliarde euro.

B. Circumstanţele particulare ale cererilor de faţă

1.Faptele referitoare la Cererea nr. 30.767/05 introdusă de doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru

14.În anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, statul a naţionalizat mai multe imobile ce îi aparţineau domnului Atanasiu, soţul primei reclamante şi tatăl celei de-a doua reclamante. Printre aceste imobile figura unul situat la nr. 189 din Calea Dorobanţilor din Bucureşti.

a)Demersurile în vederea obţinerii restituirii imobilului situat în Calea Dorobanţilor

15.La data de 15 mai 1996, invocând prevederile Legii nr. 112/1995, domnul Atanasiu a solicitat comisiei locale însărcinate cu aplicarea acestei legi să îi restituie imobilul. Solicitarea sa a rămas fără răspuns. La data de 25 octombrie 1996, domnul Atanasiu a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele sale moştenitoare.

16.Prin contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administra imobilul le-a vândut chiriaşilor cele nouă apartamente situate în imobil.

17.Printr-o acţiune introdusă la data de 15 noiembrie 1999, reclamantele au cerut în faţa instanţelor interne restituirea imobilului. Ele invocau prevederile de drept comun privitoare la respectarea dreptului de proprietate şi susţineau că naţionalizarea fusese ilegală în ceea ce îl priveşte pe domnul Atanasiu. Ulterior, bazându-se pe o adresă a Primăriei Bucureşti, prin care se susţinea că 3 dintre apartamente nu fuseseră vândute, reclamantele şi-au limitat cererea la această parte a imobilului.

18.Printr-o sentinţă din data de 24 martie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea şi a dispus restituirea părţii menţionate mai sus a imobilului. Instanţa a apreciat că imobilul fusese naţionalizat ilegal din moment ce domnul Atanasiu nu făcea parte din categoriile sociale vizate de decretul de naţionalizare şi că, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate valabil. În urma apelului şi apoi a recursului primăriei, această sentinţă a fost confirmată şi a rămas definitivă.

19.Prin acţiuni în justiţie separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. În total, ele au obţinut 5 hotărâri definitive, şi anume deciziile Curţii de Apel Bucureşti din data de 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 şi 30 octombrie 2007, care obligau cumpărătorii şi autorităţile locale să le restituie 7 apartamente. Pentru un alt apartament, ele beneficiază de o hotărâre, încă susceptibilă de apel, pronunţată la data de 30 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bucureşti, prin care autorităţile locale au fost obligate să le plătească o despăgubire. Ultimul apartament din imobil face obiectul prezentei cereri. Fiecare dintre hotărârile menţionate mai sus era întemeiată pe constatarea ilegalităţii naţionalizării imobilului.

b)Demersurile efectuate în temeiul dreptului comun în vederea restituirii apartamentului nr. 1

20.La data de 6 aprilie 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în revendicare a apartamentului nr. 1 îndreptată împotriva municipiului Bucureşti, a societăţii care administra imobilul şi a soţilor G., care cumpăraseră apartamentul. Ele au cerut şi anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19 decembrie 1996.

21.Printr-o sentinţă din data de 4 iunie 2002, instanţa a admis acţiunea, a constatat nulitatea vânzării şi a obligat pârâţii să le restituie reclamantelor apartamentul. Instanţa a constatat că naţionalizarea imobilului fusese ilegală şi că contractul de vânzare-cumpărare nu era valabil.

22.Printr-o decizie din data de 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile introduse de municipalitate şi de soţii G. Astfel, aceasta a respins acţiunea reclamantelor, apreciind că naţionalizarea fusese legală şi că contractul de vânzare-cumpărare era valabil în măsura în care respectase condiţiile impuse de Legea nr. 112/1995. Reclamantele au formulat recurs.

23.Printr-o decizie irevocabilă din data de 11 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut recursul pentru analiză, însă a respins argumentele reclamantelor şi a declarat acţiunea lor inadmisibilă. Aceasta a considerat că reclamantele introduseseră acţiunea după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (paragrafele 25-27 de mai jos) şi că, începând cu această dată, ele nu mai puteau solicita restituirea apartamentului în litigiu decât în condiţiile şi conform procedurii stabilite prin Legea nr. 10/2001.

24.În ceea ce priveşte cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte a confirmat motivarea curţii de apel, însă a statuat că, din cauza respingerii capătului de cerere principal referitor la restituirea apartamentului, acest capăt de cerere era şi el inadmisibil.

c)Demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii apartamentului nr. 1

25.La data de 9 august 2001, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au solicitat Primăriei Bucureşti restituirea întregului imobil situat în Calea Dorobanţilor.

26.În lipsa unui răspuns în termenul legal de 60 de zile, ele au introdus, la data de 26 iulie 2002, o acţiune împotriva primăriei. Printr-o decizie din data de 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat primăria să emită o decizie privind cererea reclamantelor. În urma recursului introdus de primărie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat argumentul acesteia conform căruia întârzierea se datora atitudinii reclamantelor, care omiseseră să îşi completeze dosarul. Prin Decizia definitivă din data de 18 aprilie 2005, aceasta a confirmat obligarea primăriei şi a statuat că împotriva reclamantelor nu putea fi reţinută nicio culpă de natură să justifice această întârziere.

27.Într-o adresă din data de 23 martie 2010 trimisă agentului guvernamental, primăria a menţionat că analiza cererii era suspendată în aşteptarea probelor lipsă.

2.Fapte referitoare la Cererea nr. 33.800/06 introdusă de doamna Ileana Florica Solon

28.În anul 1950, a fost naţionalizat un teren ce le aparţinea părinţilor reclamantei, situat în Craiova. Ulterior, o parte a terenului a fost amenajată ca grădină botanică şi alocată Universităţii din Craiova, instituţie publică de învăţământ superior.

29.La data de 28 iunie 2001, întemeindu-se pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universităţii din Craiova să fie despăgubită pentru terenul naţionalizat. Ea a arătat că grădina botanică a Universităţii din Craiova acoperea o suprafaţă de 1.950 mý din suprafaţa totală de 2.140 mý din terenul în discuţie.

30.Prin Decizia nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea din Craiova a respins cererea reclamantei pe motivul că bugetul său nu dispunea de fonduri care să poată fi alocate acestui tip de despăgubiri. Aceasta a trimis cererea reclamantei către Prefectura Judeţului Dolj.

a)Acţiunea în justiţie introdusă de reclamantă

31.La data de 18 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecată Universitatea din Craiova şi a cerut să fie despăgubită pentru terenul în suprafaţă de 2.140 mý, pe care îl evalua la 70 dolari americani (USD) pe metru pătrat.

32.La cererea Universităţii din Craiova, Tribunalul Dolj a dispus, prin Încheierea de şedinţă din data de 5 decembrie 2002, ca statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor, să fie, de asemenea, introdus în cauză, în calitate de pârât.

33.Printr-o sentinţă din data de 13 februarie 2003, Tribunalul Dolj i-a respins pretenţiile reclamantei, ca premature în opinia sa, pe motivul că partea interesată ar fi trebuit să aştepte ca prefectura să statueze cu privire la cererea sa de despăgubire. Cu toate acestea, instanţa a apreciat că reclamanta dovedise dreptul de proprietate al părinţilor săi, precum şi naţionalizarea abuzivă.

34.Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe.

35.La data de 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a infirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă şi a anulat Decizia nr. 600/A/2001. Aceasta s-a bazat pe o adresă din data de 13 noiembrie 2003 trimisă de Universitatea din Craiova către Prefectura Judeţului Dolj, prin care prima se arăta de acord cu acordarea unei despăgubiri reclamantei. În dispozitivul hotărârii sale, aceasta a evaluat despăgubirea datorată reclamantei la 70 USD pe metru pătrat, conform convenţiei încheiate de părţi în timpul procedurii. De asemenea, instanţa a menţionat în considerentele deciziei sale că reclamanta urma să beneficieze de această reparaţie odată ce va fi adoptată legea specială care va reglementa modalităţile, cuantumul şi procedura de despăgubire.

36.Atât reclamanta, cât şi Universitatea din Craiova şi Ministerul Finanţelor au formulat recurs împotriva acestei hotărâri pe motivul că între părţi nu fusese încheiată nicio convenţie. Reclamanta mai susţinea şi că hotărârea atacată nu menţiona care dintre cele două părţi pârâte - Universitatea din Craiova sau statul român - era debitoarea obligaţiei de plată.

37.Printr-o decizie irevocabilă din data de 30 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile şi a confirmat hotărârea Curţii de Apel Craiova din 21 noiembrie 2003. Aceasta a considerat că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, Universitatea din Craiova, care folosea terenul revendicat de reclamantă, avea obligaţia, în cazul în care restituirea terenului nu putea fi făcută, să prezinte o ofertă de despăgubire care să corespundă valorii imobilului şi să îi comunice decizia sa Prefecturii Judeţului Dolj.

38.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai observat că, în timpul procedurii, Universitatea din Craiova trimisese Adresa din data de 13 noiembrie 2003, prin care informase Prefectura Judeţului Dolj despre faptul că era de acord cu acordarea unei despăgubiri în favoarea reclamantei, în cuantumul solicitat de aceasta din urmă. Instanţa a apreciat că, prin conţinutul său, această comunicare reprezenta o ofertă făcută conform art. 24 şi 36 din Legea nr. 10/2001, ofertă pe care, de altfel, reclamanta o acceptase. Conform Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o astfel de ofertă din partea Universităţii din Craiova însemna recunoaşterea de către pârâtă a pretenţiilor reclamantei. Prin urmare, curtea de apel s-a limitat să constate faptul că Universitatea din Craiova luase, în cadrul procedurii, măsuri pentru respectarea obligaţiilor sale decurgând din lege.

39.De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că nu fusese stabilită nicio obligaţie concretă în sarcina statului român, parte la procedură, acordarea efectivă a unei reparaţii în cuantumul stabilit urmând să se facă potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005.

b)Urmările administrative ale procedurii judiciare

40.Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2006, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judeţului Dolj să îi acorde reclamantei, pentru terenul în suprafaţă de 2.140 mý, despăgubirea stabilită prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova. Decizia era întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

41.Fiind invitată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), printr-o adresă din data de 24 decembrie 2008, să adopte o decizie întemeiată pe Legea nr. 247/2005, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judeţului Dolj, la data de 24 martie 2009, să îi acorde reclamantei despăgubirea în discuţie. Ea a precizat că dosarul urma să fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală).

42.Comisia Centrală nu a informat reclamanta despre urmările acestei decizii. Până în prezent, părţii interesate nu i-a fost plătită nicio despăgubire.

43.La audierea din data de 8 iunie 2010, Guvernul a precizat că cererea reclamantei urmează să fie tratată cu prioritate.

II. Dreptul şi practica pertinente

A. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despăgubirea aferentă

44.Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor împotriva României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, şi Matieş împotriva României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Ele pot fi rezumate după cum urmează.

1.Cadrul general

45.Legea nr. 18/1991 le-a recunoscut foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora dreptul la restituirea parţială a terenurilor agricole. Cea mai importantă modificare a acestei legi a fost introdusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafaţa de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană pentru terenurile arabile şi până la 100 de hectare de persoană pentru păşuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire.

46.În ceea ce priveşte imobilele naţionalizate, în lipsa unei legislaţii speciale care să definească regimul juridic al acestor bunuri, instanţele s-au considerat, într-o primă fază, competente să analizeze problema legalităţii actelor de naţionalizare şi să dispună, în cazul în care constată ilegalitatea lor, restituirea bunurilor în discuţie.

47.Intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, a permis vânzarea acestor imobile către chiriaşi. Restituirea lor către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora nu era posibilă decât dacă locuiau acolo în calitate de chiriaşi sau dacă aceste locuinţe erau libere. În lipsa restituirii, foştii proprietari puteau solicita o despăgubire care era plafonată.

48.În ceea ce priveşte imobilele care aparţinuseră organizaţiilor minorităţilor naţionale şi cultelor religioase, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea unei reparaţii.

49.Legea nr. 10/2001 a consfinţit principiul restituirii imobilelor în discuţie. În cazul în care restituirea nu mai era posibilă, foştii proprietari sau moştenitorii lor puteau solicita o reparaţie neplafonată.

50.Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede că imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor măsuri de reparaţie. Posibilitatea de a alege între acţiunea în revendicare şi procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acestei din urmă proceduri.

51.Pe lângă bunurile vizate de prevederile legislative menţionate mai sus, statul se obligă să îi despăgubească pe foştii proprietari sau pe moştenitorii lor care au pierdut imobile, terenuri ori recolte abandonate pe anumite teritorii în urma modificărilor graniţelor survenite înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prevăzută de legile nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 şi nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnat la Belgrad la 5 iulie 1924 şi coordonată de ANRP, procedura administrativă de despăgubire pentru aceste bunuri este diferită de cea prevăzută pentru bunurile imobile naţionalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat.

2.Procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor

52.Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiţiei şi proprietăţii, aflată în prezent în vigoare, a modificat substanţial legile anterioare referitoare la despăgubiri, stabilind în mod special o procedură administrativă unificată pentru cererile referitoare la bunuri ce intră sub incidenţa legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2000 şi a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 83/1999 şi nr. 94/2000.

53.Aceasta prevede că, în lipsa restituirii, beneficiarii măsurilor de reparaţie pot alege între compensarea creanţei lor prin bunuri şi servicii şi plata unei despăgubiri calculate conform "practicii şi standardelor interne şi internaţionale în materie de despăgubire pentru imobile şi case preluate abuziv de către stat".

54.Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredinţat celor două structuri nou-înfiinţate: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală) şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

55.Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de despăgubire, şi anume 60 de zile pentru terenurile agricole şi 6 luni pentru bunurile imobile care au aparţinut cultelor religioase şi organizaţiilor minorităţilor naţionale.

56.Deciziile autorităţilor locale prin care se acordă sau se propune acordarea de despăgubiri trebuie să facă obiectul unui control al legalităţii din partea prefectului, care este însărcinat apoi cu transmiterea lor către Comisia Centrală.

57.Prevederile ce reglementează controlul legalităţii au fost precizate prin Hotărârea Guvernului nr. 128/2008. Potrivit acestor prevederi, dacă prefectul consideră că decizia primarului sau a celorlalte autorităţi administrative locale este ilegală, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.

58.La primirea dosarului, Comisia Centrală trebuie să verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi să transmită dosarul la "evaluatori agreaţi" pentru ca aceştia să stabilească cuantumul despăgubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală eliberează un "titlu de despăgubire" sau trimite dosarul la autorităţile locale pentru reexaminare.

59.Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centrală trebuie să examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centrală a hotărât ca ordinea de analizare a dosarelor să fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotărârii sale şi a stabilit că dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrării lor.

3.Mecanismul introdus prin Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor

60.În vederea plăţii despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală, a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul "Proprietatea". Majoritatea capitalului său este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.

61.Legea nr. 247/2005 stabilea că, în termen de 30 de zile de la crearea sa, Fondul "Proprietatea" trebuie să ia măsurile necesare, în vederea cotării acţiunilor sale la bursă, pentru ca beneficiarii deciziilor de despăgubire emise în baza legilor de restituire să îşi poată vinde acţiunile şi să încaseze preţul în orice moment.

62.Începând din luna iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost modificată de mai multe ori, atât în ceea ce priveşte funcţionarea şi finanţarea Fondului "Proprietatea", cât şi în ceea ce priveşte modalităţile de calcul şi procedurile de acordare a despăgubirilor.

63.La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a modificat organizarea şi funcţionarea Fondului "Proprietatea". Printre alte măsuri, această ordonanţă, confirmată ulterior de Legea nr. 142/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, le acordă beneficiarilor de titluri la Fondul "Proprietatea" posibilitatea să încaseze o parte din sumă în numerar.

64.Conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005 referitoare la punerea în aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, după emiterea "titlului de despăgubire" de către Comisia Centrală, partea interesată are posibilitatea să aleagă între a primi o parte din sumă în numerar [în limita a 500.000 lei româneşti (RON)] şi restul în acţiuni şi a primi întreaga sumă în acţiuni. Această alegere trebuie făcută la ANRP, care trebuie să înlocuiască "titlul de despăgubire" cu un "titlu de plată" corespunzător cuantumului sumei de plată în numerar şi un "titlu de conversie" corespunzător restului sumei ce va fi convertită în acţiuni la Fondul "Proprietatea".

65.Această alegere se poate face într-un termen de 3 ani de la data emiterii de către Comisia Centrală a "titlului de despăgubire". Cererile de opţiune trebuie analizate în ordine cronologică, însă nu s-a stabilit în mod expres niciun termen în acest sens.

66.Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250.000 RON trebuie efectuată într-un termen de un an de la data emiterii titlului de plată şi într-un termen de 2 ani pentru sumele cuprinse între 250.000 şi 500.000 RON.

67.Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, plata sumelor în numerar a fost suspendată pentru o perioadă de 2 ani, pentru ca echilibrul bugetar să poată fi menţinut. În această perioadă, "titlurile de despăgubire" nu pot fi convertite decât în acţiuni la Fondul "Proprietatea".

B. Rezumatul practicii judiciare interne pertinente

1.Poziţia Curţii Constituţionale

68.La cererea parlamentarilor, Curtea Constituţională a analizat, în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat înaintea intrării lor în vigoare, conformitatea cu Constituţia a legilor nr. 112/1995, 1/2000, 10/2001 şi 247/2005. Prin deciziile pronunţate la datele de 19 iulie 1995, 27 decembrie 1999, 7 februarie 2001 şi 6 iulie 2005, ea a statuat că aceste legi sunt conforme cu Constituţia, cu excepţia prevederilor Legii nr. 112/1995, care confirmau dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor transferate în patrimoniul său fără titlu şi care condiţionau acordarea măsurilor de reparaţie de aducerea dovezii că solicitantul avea reşedinţa permanentă în România.

69.În cadrul controlului de constituţionalitate efectuat după intrarea lor în vigoare, Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe din nou asupra constituţionalităţii unora dintre prevederile lor. Aceasta a respins majoritatea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor interne şi a confirmat conformitatea acestor legi cu Constituţia.

70.Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constituţională a statuat că toate persoanele care au introdus în termenul legal o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 puteau pretinde măsuri de reparaţie şi, în mod special, restituirea bunurilor lor în cazul în care naţionalizarea a fost ilegală.

2.Jurisprudenţa curţilor şi a tribunalelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

71.După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, practica instanţelor interne a suferit din cauza lipsei unui cadru legislativ stabil. Jurisprudenţa a oferit mai multe interpretări cu privire la noţiuni precum: "titlul de proprietate" al statului, "buna-credinţă" a cumpărătorului, "aparenţă în drept", precum şi la raporturile dintre acţiunea în revendicare şi procedurile de restituire prevăzute de legile speciale (a se vedea Păduraru, menţionată mai sus, § 96).

72.În ceea ce priveşte poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la competenţa instanţelor interne pentru a statua asupra cererilor de restituire a bunurilor naţionalizate, în lipsa unui răspuns din partea autorităţilor administrative la notificările adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, Secţiile Unite, statuând asupra unui recurs în interesul legii, au hotărât, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, că instanţele interne sunt competente să statueze asupra fondului cererilor şi să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor sau acordarea despăgubirilor prevăzute de lege.

73.Prin două decizii, nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 şi 33 din 9 iunie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statuând tot cu privire la două recursuri în interesul legii, au hotărât că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare ale bunurilor expropriate sau naţionalizate înainte de 1989, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementată prin Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod excepţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoana care deţinea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, putea introduce o acţiune în revendicare, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă.

74.Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statuând de asemenea asupra unui recurs în interesul legii, au apreciat că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu se aplică în cazul cererilor de restituire sau de despăgubire deja soluţionate de autorităţile administrative locale în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

75.În ceea ce priveşte deciziile autorităţilor administrative locale de admitere a unei cereri de restituire sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acestea au dat naştere la drepturi patrimoniale pentru persoana îndreptăţită şi că, prin urmare, ele nu puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativă locală ori de Comisia Centrală (deciziile nr. 6.723 din 17 octombrie 2007 şi nr. 6.812 din 10 noiembrie 2008 ale Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

76.În ceea ce priveşte cererile transmise Comisiei Centrale în temeiul Legii nr. 247/2005 şi care nu au făcut obiectul unei hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat că instanţele nu se puteau substitui Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor (deciziile nr. 4.894 din 27 aprilie 2009 şi nr. 5.392 din 11 mai 2009 ale Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). În schimb, aceasta a considerat că, în ciuda lipsei unui termen legal impus Comisiei Centrale pentru adoptarea deciziei sale, aceasta din urmă are obligaţia de a se pronunţa asupra cererilor de restituire sau de despăgubire într-un "termen rezonabil", aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (deciziile nr. 3.857 şi 3.870 din 4 noiembrie 2008 ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

C. Date statistice privind Fondul "Proprietatea" şi plata despăgubirilor

77.Statisticile comunicate de ANRP în luna mai 2010 şi furnizate de Guvern sunt următoarele:

–în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001, la autorităţile locale au fost înregistrate 202.782 de cereri. 119.022 de dosare au fost analizate şi în 56.000 din cazuri s-a propus acordarea unei despăgubiri;

–46.701 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi 375 de dosare constituite în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 au fost transmise Comisiei Centrale, care a eliberat 10.345 de "titluri de despăgubire". Celelalte dosare sunt în curs de soluţionare;

–în ceea ce priveşte legile nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 referitoare la terenurile agricole, conform unei estimări parţiale referitoare la 8 din cele 41 de judeţe, autorităţilor locale le-au fost adresate aproape un milion şi jumătate de cereri de restituire sau de despăgubire. 55.271 de dosare constituite în temeiul acestor legi au fost transmise Comisiei Centrale, care a reţinut 21.279 dintre ele şi a eliberat 10.915 "titluri de despăgubire". Celelalte dosare sunt în curs de examinare;

–în ceea ce priveşte cererile de restituire a terenurilor sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 247/2005, peste 800.000 de cereri au fost înregistrate la autorităţile locale, din care circa 172.000 au fost admise cu propunere de despăgubire;

–din totalul beneficiarilor de "titluri de despăgubire", 15.059 au ales să primească o parte din sumă în numerar, pentru un cuantum total de circa 2 miliarde RON, adică circa 400 milioane euro. 3.850 de persoane au primit plăţi pentru un total de circa 350 milioane RON, adică circa 80 milioane euro.

78.Instituite în decembrie 2005, acţiunile la Fondul "Proprietatea" încă nu sunt cotate la bursă. Cu toate acestea, din anul 2007, Fondul "Proprietatea" plăteşte dividende acţionarilor săi şi, din martie 2008, vânzarea acţiunilor fondului este permisă pe calea unor tranzacţii directe, controlate de autoritatea de reglementare bursieră. De exemplu, în luna mai 2010 au fost înregistrate 206 cesiuni.

79.Potrivit informaţiilor publicate la data de 4 iunie 2010 de Fondul "Proprietatea", Ministerul Finanţelor Publice este acţionarul majoritar, deţinând 56% din acţiunile fondului. În plus, 103 acţionari sunt persoane juridice care deţin, în total, 12% din acţiunile fondului, iar 3.622 de acţionari sunt persoane fizice care deţin, în total, 31,4% din acţiunile fondului.

80.Conform unei estimări avansate de Guvern, suma necesară pentru plata despăgubirilor prevăzute de legile referitoare la despăgubiri se ridică la 21 miliarde euro.

D. Textele Consiliului Europei

81.În Rezoluţia sa Res(2004)3 privind hotărârile care ridică o problemă structurală subsecventă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor a arătat următoarele:

Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...)

invită Curtea:

I. în măsura posibilităţilor, să identifice în hotărârile în care constată o încălcare a Convenţiei ceea ce, în opinia sa, ridică o problemă structurală subsecventă şi originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibilă a da naştere unor numeroase cereri, astfel încât să ajute statele să găsească soluţia potrivită şi Comitetul Miniştrilor să supravegheze executarea hotărârilor;

II. să semnaleze în special orice hotărâre care cuprinde indicaţii cu privire la existenţa unei probleme structurale şi la originea acestei probleme nu numai statului în cauză şi Comitetului Miniştrilor, ci şi Adunării Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei şi comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, şi să semnaleze într-un mod adecvat aceste hotărâri în baza de date a Curţii.

82.Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunătăţirea căilor de recurs interne, adoptată la data de 12 mai 2004, are următorul conţinut:

Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...)

recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menţionate în anexă:

I. să se asigure, printr-o observare constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru orice persoană care invocă într-un mod justificabil o încălcare a Convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care ele pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate;

II. să reanalizeze, în urma hotărârilor Curţii care constată deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al recursurilor interne existente şi, dacă este cazul, să creeze recursuri efective, pentru a evita aducerea în faţa Curţii a cauzelor repetitive;

III. să acorde o atenţie deosebită, în cadrul punctelor I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în cazul unei afirmaţii justificabile privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale (...).

83.Partea relevantă din anexa la Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 prevede următoarele:

(...) 13. După ce o hotărâre a Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau în practica statului ("hotărâre-pilot") a fost adoptată, iar un număr mare de cereri privitoare la aceeaşi problemă ("cauze repetitive") sunt pe rol sau susceptibile de a fi introduse la Curte, statul pârât trebuie să se asigure că potenţialii reclamanţi dispun de un recurs efectiv care să le permită să se adreseze unei autorităţi naţionale competente, recurs care ar putea fi, în egală măsură, utilizat de reclamanţii actuali. Un astfel de recurs rapid şi eficient le-ar permite să obţină deja o reparaţie la nivel intern, în conformitate cu principiul subsidiarităţii sistemului Convenţiei.

14.Introducerea unui astfel de recurs intern ar putea contribui, de asemenea, în mod semnificativ, la reducerea volumului de muncă al Curţii. Deşi executarea rapidă a hotărârii-pilot rămâne esenţială pentru soluţionarea problemei structurale şi prevenirea în acest fel a cererilor viitoare privind aceeaşi problemă, poate exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de această problemă înainte de rezolvarea sa. Pentru aceste persoane, existenţa unui recurs menit să garanteze o reparaţie la nivel intern ar permite Curţii să le invite să utilizeze noul recurs şi, dacă este cazul, să declare inadmisibile cererile lor.

15.Pot exista mai multe opţiuni pentru a atinge acest obiectiv, în funcţie, printre altele, de natura problemei structurale în discuţie şi după cum persoana afectată de această problemă a introdus sau nu o cerere la Curte.

16.În special, în urma unei hotărâri-pilot care a relevat o problemă structurală specifică, ar putea fi, de exemplu, adoptată o abordare ad hoc, prin care statul vizat să examineze oportunitatea introducerii unui recurs specific sau a extinderii unui recurs existent pe cale legislativă sau jurisprudenţială.

17.În cadrul acestei examinări de la caz la caz, statele ar putea prevedea, dacă acest lucru se dovedeşte oportun, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare celor dintr-o cauză-"pilot" care a stabilit o încălcare a Convenţiei, pentru a degreva Curtea de aceste cauze şi, dacă este cazul, pentru a pune la dispoziţia persoanei vizate un remediu mai rapid. Criteriile enumerate în Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului Miniştrilor pot servi drept sursă de inspiraţie în acest sens.

18.În cazul în care astfel de recursuri specifice au fost create ca urmare a unei hotărâri-pilot, guvernele ar trebui să informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta să le poată lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive.

19.Cu toate acestea, nu va fi necesar sau adecvat să se creeze recursuri noi pentru orice cauză în care o hotărâre a Curţii a identificat o problemă structurală sau să se acorde acestora un anumit efect retroactiv. În anumite cazuri, poate fi preferabil să se lase Curţii sarcina de a examina aceste cauze, în special pentru a evita obligarea reclamantului să suporte sarcina suplimentară a epuizării din nou a recursurilor interne care, în plus, nu ar fi înfiinţate decât după adoptarea modificărilor legislative (...).

84.La data de 2 martie 2010, cu ocazia celei de-a 1.078-a reuniune, delegaţii miniştrilor care supraveghează executarea hotărârilor Curţii au reamintit cu privire la cauzele Străin, Viaşu şi cu privire la peste o sută de alte cauze româneşti de acest tip că aspectele pe care acestea le ridică se referă la o problemă sistemică importantă, legată în special de lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naţionalizate, apoi revândute de stat unor terţi. Aceştia au luat act de un plan de acţiune prezentat la data de 25 februarie 2010 de către autorităţile române, pe care le-au invitat să prezinte un calendar estimativ pentru adoptarea măsurilor luate în considerare.

E. Drept comparat în materie de restituire sau de despăgubire pentru bunurile naţionalizate înainte de 1989 în Europa Centrală şi de Est

85.În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, regimurile comuniste din numeroase ţări din Europa Centrală şi de Est au naţionalizat şi expropriat masiv imobilele, precum şi structurile industriale, bancare, comerciale şi, cu excepţia Poloniei, pe cele agricole.

86.La începutul anilor 1990, au fost adoptate măsuri de restituire în multe dintre aceste ţări, ale căror situaţii politice şi juridice erau diferite. Modalităţile şi întinderea restituirilor difereau de la o ţară la alta şi s-a observat o mare diversitate în formele de despăgubire stabilite de state.

87.Anumite state nu au adoptat măsuri legislative cu privire la restituirea sau despăgubirea pentru bunurile naţionalizate ori confiscate (Azerbaidjan, Bosnia-Herţegovina şi Georgia).

88.Legislaţia poloneză nu prevede restituirea sau despăgubirea generală pentru bunurile confiscate ori naţionalizate. Singura excepţie se referă la regiunea Bugetului şi se limitează la a prevedea un drept la despăgubire. Acest drept se poate concretiza, la alegerea creditorului: prin deducerea valorii indexate a bunurilor abandonate din preţul bunurilor publice achiziţionate prin intermediul unei proceduri de licitaţie sau prin plata unei despăgubiri pecuniare ce provine din fondul de despăgubire. Cuantumul indemnizaţiei ce i se poate plăti creditorului este plafonat prin lege la 20% din valoarea actuală a bunurilor pierdute în regiunea Bug.

89.Legislaţia ungară privitoare la despăgubirea parţială a daunelor cauzate de stat bunurilor cetăţenilor prevede o despăgubire sub forma unei sume de bani sau a unor cupoane de despăgubire. Legea stabileşte şi un plafon.

90.Majoritatea ţărilor în cauză limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane. Anumite state fixează în legislaţia lor termene, uneori foarte scurte, pentru prezentarea cererilor.

91.Anumite ţări (Albania, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Lituania) prevăd diverse forme de restituire şi/sau de despăgubire prin legile numite "de restituire". Altele au inclus problema restituirii bunurilor în legi de reabilitare (Germania, Moldova, Republica Cehă, Rusia, Slovacia şi Ucraina). În fine, problema este tratată şi în legile proprietăţii (Germania, Bulgaria, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia).

92.În toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut şi poate fi supusă unor condiţii sau limitări numeroase. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la o despăgubire.

1.Condiţiile ratione personae

93.Restituirea bunurilor confiscate ori naţionalizate sau despăgubirea poate să îi privească fie pe foştii proprietari, fie pe succesorii acestora (moştenitori legali în Albania). Anumite legislaţii, precum cele din Estonia, Lituania, Moldova, Republica Cehă, Slovacia şi Slovenia, le impun solicitanţilor condiţia să fi avut calitatea de cetăţean în momentul confiscării sau să aibă calitatea de cetăţean în momentul formulării cererii de restituire, iar uneori chiar ambele condiţii. În plus, dreptul Slovaciei şi al Estoniei impunea condiţia ca solicitantul să fi avut reşedinţa permanentă în ţara respectivă în momentul intrării în vigoare a legii şi în momentul formulării cererii de restituire sau de despăgubire. Pentru sistemele care prevăd procedura de reabilitare, numai persoanele reabilitate conform legii pot solicita restituirea bunurilor lor. Aşa se întâmplă în Germania, Moldova, Republica Cehă, Rusia, Slovacia şi Ucraina, ţări în care dreptul la restituire sau la despăgubire decurge, integral ori parţial, din reabilitarea victimelor represiunii politice.

2.Categoriile de bunuri excluse de la restituire

94.Anumite legislaţii exclud de la restituire sau de la despăgubire mai multe categorii de bunuri.

95.În anumite state sunt excluse terenurile şi clădirile al căror aspect a fost modificat (Germania), în altele, bunurile care şi-au pierdut aspectul iniţial (Estonia) sau bunurile care au dispărut ori care au fost distruse, precum şi bunurile care au fost privatizate (Moldova, Rusia şi Ucraina).

96.De altfel, în Estonia, bunurile militare, bunurile culturale sau sociale ori obiectele aflate sub protecţia statului, precum şi clădirile administrative ale autorităţilor de stat sau locale nu pot fi restituite. Conform legislaţiei din Moldova, terenurile, pădurile, plantaţiile plurianuale sau bunurile care au fost confiscate din motive fără nicio legătură cu represiunea politică sunt, de asemenea, excluse de la restituire.

97.În Rusia şi în Ucraina, bunurile care au fost naţionalizate conform legislaţiei în vigoare la data respectivă sunt excluse de la restituire sau de la despăgubire.

98.În Lituania, restituirea este posibilă numai pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă. În Serbia, legea nu prevede decât restituirea parţială a terenurilor agricole. În fine, în Republica Cehă şi în Bulgaria, legile de restituire specifică bunurile cărora li se aplică.

3.Limitările temporale

99.Anumite legislaţii impun limitări temporale pentru introducerea unei cereri de restituire sau de despăgubire. Este cazul Albaniei şi al Estoniei (în care foştii proprietari au beneficiat de mai puţin de un an pentru a-şi depune cererea), al Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, al Republicii Cehe şi al Slovaciei (un an de la data intrării în vigoare a legii privind reabilitarea).

100.Alte legislaţii limitează restituirea sau despăgubirea la bunurile naţionalizate sau confiscate într-o anumită perioadă. De exemplu, legislaţia germană limitează despăgubirea la bunurile naţionalizate după anul 1949, însă prevede o despăgubire pentru bunurile naţionalizate în perioada 1945-1949 în zona de ocupaţie sovietică.

4.Formele de despăgubire şi limitările lor

101.Mai multe ţări au ales o despăgubire sub forma unui bun echivalent, de aceeaşi natură cu bunul naţionalizat sau confiscat (Albania, Germania, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Muntenegru).

102.Atunci când schimbul este imposibil, legislaţiile prevăd posibilitatea de a oferi un bun de altă natură, o sumă de bani, bonuri de compensare (Bulgaria şi Ungaria), titluri sau obligaţiuni de stat (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Slovenia) sau părţi sociale într-o întreprindere publică (Albania şi Bulgaria).

103.Calcularea cuantumului despăgubirii plătite se bazează în principal pe valoarea de piaţă a bunului la momentul deciziei de restituire sau de despăgubire (Albania, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia şi Serbia) ori la momentul confiscării (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) sau pe suma stabilită printr-o lege.

104.Anumite ţări adaugă alte considerente la cel al preţului pieţei. Dacă despăgubirea constă în părţi sociale, cuantumul este egal cu valoarea bunului la momentul deciziei sau cu valoarea bunului public privatizat (Albania).

105.În stabilirea cuantumului despăgubirii pot interveni şi alţi factori. De exemplu, în Germania se ţine cont de valoarea bunului înainte de expropriere, ce va fi înmulţită cu un coeficient prevăzut de lege.

106.Anumite legislaţii stabilesc plafoane pentru despăgubire (Germania, Rusia, Ucraina) sau plăţi eşalonate (Moldova).

5.Autorităţile competente să decidă cu privire la restituire sau la despăgubire

107.Autorităţile însărcinate să statueze cu privire la restituire sau la despăgubire pot fi de natură judiciară sau de natură administrativă. Printre cele mai frecvente se numără comisii speciale de restituire şi de despăgubire (Albania, Bulgaria, Moldova, Muntenegru), organe administrative (Lituania), ministerul de finanţe sau ministerul justiţiei şi chiar instanţe (Republica Cehă). În toate statele, deciziile organelor administrative pot fi contestate în faţa instanţelor administrative sau civile.

ÎN DREPT

I. Asupra conexării cererilor

108.Curtea consideră în primul rând că, în interesul unei bune administrări a justiţiei, aplicând art. 42 § 1 din regulamentul său, se impune conexarea cererilor înregistrate sub nr. 30.767/05 şi 33.800/06, deoarece faptele ce stau la originea celor două cauze prezintă similitudini. Cadrul legislativ şi practicile administrative fiind similare, Curtea apreciază că prin conexarea celor două cereri s-ar permite o mai bună analiză a lor.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

109.Primele două reclamante, doamnele Atanasiu şi Poenaru, pretind că respingerea acţiunii lor în revendicarea apartamentului nr. 1 şi în anularea contractului de vânzare-cumpărare a acestuia le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă. Cea de-a treia reclamantă, doamna Solon, susţine că durata procedurii de restituire a fost excesivă. Toate trei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra contestaţiilor cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...).

110.Curtea observă încă de la început că principalul capăt de cerere al doamnei Solon se referă la lipsa de eficienţă a mecanismului de despăgubire, care ar fi contribuit şi mai mult la prelungirea procedurii de despăgubire. Problema duratei procedurii fiind subsecventă celei a eficienţei mecanismului de despăgubire, Curtea se va apleca asupra acestui capăt de cerere din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (paragrafele 150-194 de mai jos).

A. Asupra admisibilităţii

111.Curtea constată că acest capăt de cerere, pe care doamnele Atanasiu şi Poenaru îl întemeiază pe art. 6 § 1 din Convenţie şi care se referă la pretinsa lipsă de acces la o instanţă, nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1.Argumentele părţilor

a)Reclamantele

112.Doamnele Atanasiu şi Poenaru consideră că prin refuzul de a le analiza acţiunea în revendicare a apartamentului în litigiu pe motivul că ar fi trebuit să urmeze în prealabil procedura administrativă prevăzută în acest scop de Legea nr. 10/2001, instanţele interne le-au încălcat dreptul de acces la o instanţă. Ele adaugă că, pentru a obţine restituirea apartamentului, au utilizat toate căile de recurs oferite de dreptul intern, şi anume acţiunea în revendicare şi procedurile administrative reglementate prin legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, fără a obţine vreodată o hotărâre pe fond.

b)Guvernul

113.Guvernul susţine că respingerea acţiunii doamnelor Atanasiu şi Poenaru nu a adus atingere dreptului de acces al părţilor interesate la o instanţă, ci că a fost motivată de preocuparea instanţelor interne pentru păstrarea coerenţei procedurilor de restituire reglementate prin Legea nr. 10/2001. Acesta consideră că, în orice caz, reclamantele puteau să se bucure pe deplin de dreptul de acces la o instanţă în cadrul căilor de atac puse la dispoziţia lor prin Legea nr. 10/2001.

2.Aprecierea Curţii

114.Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Articolul consfinţeşte astfel "dreptul la o instanţă", cu privire la care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.

115.Dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenţie, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curţii îi revine obligaţia de a statua în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 § 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

116.În această privinţă, trebuie reamintit faptul că scopul Convenţiei este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanţe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 43-45, CEDO 2001-VIII).

117.În ceea ce le priveşte pe doamnele Atanasiu şi Poenaru, Curtea constată că ele au formulat un recurs întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001, însă decizia rămasă definitivă din data de 18 aprilie 2005 prin care primăria era obligată să le răspundă nu a fost niciodată executată, deşi cererea lor data din 2001. Prin urmare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului constând în afirmaţia că reclamantele au putut să beneficieze pe deplin de dreptul de acces la o instanţă în cadrul căilor de recurs prevăzute de legile speciale de reparaţie.

118.În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (Faimblat, menţionată mai sus, § 33).

119.Or, din practica naţională reiese că, la data evenimentelor, autorităţile competente îşi încălcau în mod repetat obligaţia ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicţional prevăzut de lege.

120.În ceea ce priveşte posibilitatea de a sancţiona întârzierea autorităţilor administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităţilor administrative în termenul legal, instanţele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor şi să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menţionată mai sus, § 42).

121.În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să devină efectiv, doamnele Atanasiu şi Poenaru s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în faţa instanţelor interne restituirea apartamentului în litigiu.

122.Curtea admite că, în contextul complex şi sensibil din punct de vedere social, însoţit de consecinţele economice serioase ale tranziţiei României către un regim democratic şi ale reparaţiei nedreptăţilor trecutului, este posibil ca implementarea cadrului legislativ să fi întâmpinat dificultăţi şi să fi înregistrat întârzieri (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 162, CEDO 2004-V).

123.Cu toate acestea, lipsa de răspuns al autorităţilor administrative la cererile de restituire introduse în temeiul legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, la care se adaugă lipsa, în perioada menţionată mai sus, a unei căi de atac, le-a făcut pe doamnele Atanasiu şi Poenaru să sufere o sarcină disproporţionată, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.

124.Rezultă că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce le priveşte pe doamnele Atanasiu şi Poenaru.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

125.Reclamantele consideră că imposibilitatea în care se află de a obţine restituirea bunurilor lor imobile naţionalizate sau de a fi despăgubite constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

A. Asupra excepţiei preliminare întemeiate pe incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenţiei a capătului de cerere formulat de doamnele Atanasiu şi Poenaru 1. Argumentele părţilor a) Guvernul 126. Guvernul susţine că doamnele Atanasiu şi Poenaru nu deţin un "bun" în sensul definit de jurisprudenţa Curţii.

127.În ceea ce priveşte dreptul de a obţine restituirea imobilelor naţionalizate sau de a fi despăgubite în temeiul legislaţiei interne, Guvernul subliniază că legile de reparaţie nu au restabilit în mod automat dreptul de proprietate al foştilor proprietari asupra imobilelor naţionalizate.

128.Acesta susţine că nici constatarea ilegalităţii naţionalizării unui imobil, nici depunerea unei cereri de restituire sau de despăgubire nu sunt suficiente pentru a constata existenţa unei creanţe care să atragă după sine protecţia oferită prin art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, Guvernul arată că dreptul de a fi despăgubit este condiţionat de respectarea cerinţelor procedurale şi materiale enunţate de legile de reparaţie şi, în mod special, de Legea nr. 10/2001.

129.Or, în opinia Guvernului, analiza conformităţii cererilor cu exigenţele menţionate mai sus este atributul exclusiv al autorităţilor administrative şi jurisdicţionale competente. Mai exact, Guvernul consideră că recunoaşterea unei creanţe irevocabile şi suficient de bine stabilite în dreptul intern nu are loc decât în urma controlului de legalitate exercitat de prefect asupra deciziilor autorităţilor locale care au analizat în primă instanţă cererile de reparaţie introduse în baza Legii nr. 10/2001.

130.Arătând că autorităţile administrative sau instanţele interne nu le-au recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în niciun moment un drept la restituirea apartamentului în litigiu sau la o despăgubire, Guvernul concluzionează că aceste reclamante nu erau nici titularele unui bun, nici ale unei creanţe faţă de stat în baza căreia să poată pretinde că au cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui bun.

b)Reclamantele

131.Doamnele Atanasiu şi Poenaru se opun argumentului Guvernului.

132.Ele consideră că, în circumstanţele specifice ale legislaţiei române referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate, existenţa unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, rezultă din întrunirea a trei condiţii: intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, voinţa persoanei interesate de a beneficia de ea, exprimată prin depunerea unei cereri administrative, şi lipsa unui răspuns din partea autorităţii administrative în termenul legal.

133.În ceea ce priveşte situaţia lor specială, doamnele Atanasiu şi Poenaru reamintesc faptul că numeroase hotărâri definitive au constatat ilegalitatea naţionalizării întregului imobil şi au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele consideră că recunoaşterea ilegalităţii naţionalizării este valabilă şi pentru apartamentul nr. 1. Ele susţin că în prezent dispun de un bun actual sau, cel puţin, de o "speranţă legitimă" de a obţine restituirea lui sau o despăgubire.

2.Aprecierea Curţii

a)Principii ce decurg din jurisprudenţa Curţii

134.Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

135.Curtea reaminteşte, de asemenea, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003).

136.În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

137.Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, menţionată mai sus, § 52).

b)Aplicarea principiilor menţionate mai sus

138.Curtea constată că părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor legilor de reparaţie şi, în mod special, în ceea ce priveşte momentul de la care persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

139.Curtea nu consideră necesar să soluţioneze această controversă, care ţine de teoria şi de practica internă.

140.Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, §§ 65 şi 75).

141.Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142.Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143.În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144.Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145.Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acordă importanţă şi faptului că Primăria Bucureşti refuză încă să se conformeze deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 18 aprilie 2005, fără a oferi o justificare valabilă.

146.Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puţin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. Având în vedere hotărârile judecătoreşti interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curţii, "o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor", această creanţă constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, menţionată mai sus, § 52).

147.Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.

148.În fine, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, aceasta constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra admisibilităţii capătului de cerere formulat de doamna Solon

149.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

C. Asupra fondului

1.Argumentele părţilor

a)Guvernul

150.Guvernul arată că reclamantele au utilizat posibilitatea de a se adresa autorităţilor administrative pentru a li se acordă o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

151.În opinia Guvernului, mecanismul implementat de aceasta din urmă lege şi care se referă la înfiinţarea Fondului "Proprietatea" este de natură să le ofere persoanelor îndreptăţite despăgubiri în cuantum egal cu valoarea de piaţă a bunurilor. Conform ultimelor modificări ale Legii nr. 247/2005, o parte a despăgubirii ar putea fi plătită în numerar dacă creanţa nu depăşeşte 500.000 RON. Guvernul argumentează că o anumită întârziere la plată este inevitabilă, dată fiind complexitatea procesului de despăgubire.

152.În ceea ce priveşte progresele făcute pentru ca Fondul "Proprietatea" să devină funcţional, Guvernul arată, în observaţiile sale scrise din data de 24 aprilie 2009, că procedura de evaluare a activelor fondului aproape că a ajuns la final, la fel ca şi procedura de selecţie a administratorului fondului.

153.În observaţiile sale prezentate în cadrul audierii, Guvernul arată că, din anul 2007, Fondul "Proprietatea" plăteşte dividende acţionarilor săi. De altfel, la data de 9 septembrie 2010, Guvernul a precizat că acţionarii Fondului "Proprietatea" au hotărât repartizarea dividendelor pentru perioada 2008/2009 şi că administratorul fondului a fost mandatat să facă demersurile necesare în vederea cotării acţiunilor la bursă înainte de 22 decembrie 2010.

154.Guvernul face trimitere la planul de acţiune trimis Comitetului Miniştrilor la data de 25 februarie 2010 şi care trebuie să permită identificarea celor mai bune soluţii pentru a eficientiza procesul de restituire. Printre soluţiile luate în considerare se numără înfiinţarea unei comisii interministeriale, modificarea legislaţiei în materie şi organizarea de discuţii cu asociaţii şi cu societatea civilă.

155.Invocând statisticile furnizate, Guvernul arată că cererile de despăgubire sunt numeroase (paragraful 77 de mai sus) şi că valoarea totală a despăgubirilor aprobate reprezintă o sarcină bugetară importantă.

156.În ceea ce priveşte Cauza Solon, Guvernul consideră că, pe calea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei administrative, dreptul reclamantei de a fi despăgubită nu a putut fi confirmat decât la data de 30 martie 2006 (paragraful 37 de mai sus); de altfel, acesta susţine că perioada care s-a scurs până la decizia administrativă dată de Universitatea din Craiova la data de 24 martie 2009 nu a fost excesivă.

157.În plus, Guvernul susţine că eficienţa mecanismului de despăgubire prin intermediul Fondului "Proprietatea" nu intră în discuţie în Cauza Solon, având în vedere valoarea despăgubirii, care nu ar depăşi plafonul de 500.000 RON.

b)Reclamantele

158.Reclamantele susţin că lipsa restituirii sau a despăgubirii, până în prezent, este de natură să încalce dreptul la respectarea bunurilor lor. Ele consideră că mecanismul de despăgubire stabilit de legislaţia internă nu este eficient.

(i)Argumentele doamnelor Atanasiu şi Poenaru

159.Reclamantele insistă asupra complexităţii legilor de restituire şi asupra incoerenţelor legislative şi jurisprudenţiale care ar fi consecinţa nenumăratelor modificări ce au avut loc într-o perioadă de aproape 20 de ani.

160.Ele susţin o dublă încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pe de o parte, ele consideră că a avut loc o încălcare a acestei prevederi din punct de vedere substanţial din cauza vânzării ilegale şi cu rea-credinţă a apartamentului nr. 1, deşi statul era la curent cu cererea de restituire introdusă de proprietarul legitim. Pe de altă parte, ele susţin că a avut loc o încălcare procedurală a dreptului la respectarea bunurilor din moment ce toate procedurile administrative şi judiciare utilizate pentru a recupera bunul s-au dovedit ineficiente din cauza deficienţelor mecanismului de restituire şi de despăgubire implementat de stat.

(îi) Argumentele doamnei Solon

161.Reclamanta insistă pe lipsa totală de despăgubire. După părerea ei, Guvernul nu a demonstrat existenţa niciunei circumstanţe excepţionale capabile să justifice întârzierea în punerea în aplicare a legilor de reparaţie. Ea declară că Fondul "Proprietatea" nu funcţionează încă în aşa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Ea consideră că această situaţie îi este imputabilă exclusiv statului, care întârzie în mod nejustificat să ia măsurile legale şi administrative necesare pentru a face ca exercitarea dreptului la restituire sau la despăgubire să fie efectivă şi rapidă.

2.Aprecierea Curţii

a)Principiile generale ce decurg din jurisprudenţa Curţii

162.Curtea consideră necesar să reamintească în primul rând principiile care se desprind din jurisprudenţa sa în materie.

163.Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].

164.Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, şi Jantner, menţionată mai sus, § 34].

165.În schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală (Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, § 79, CEDO 2000-XII, şi Iatridis împotriva Greciei [MC], nr. 31.107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalităţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 109-110, CEDO 2000-I).

166.În plus, orice ingerinţă în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie trebuie să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacţiunea statului. Principiul "justului echilibru", inerent însuşi art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existenţa unui interes general al comunităţii. Datorită unei cunoaşteri directe a societăţii lor şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecţie instituit de Convenţie, acestora le revine, aşadar, obligaţia de a se pronunţa primele asupra existenţei unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări şi restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanţiile Convenţiei.

În plus, noţiunea "utilitate publică" este amplă prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilităţii publice", cu excepţia cazului în care judecata să se dovedeşte a fi vădit lipsită de temei rezonabil (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei şi alţii, menţionată mai sus, § 87, şi Broniowski, menţionată mai sus, § 149).

167.Atât atingerea adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de la acţiune trebuie să păstreze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare a acestei prevederi, Curtea trebuie să verifice dacă, din cauza acţiunii sau inacţiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă (Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr. 52).

168.Pentru a aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să se dedice unei analize globale a diferitelor interese în cauză, ţinând cont că scopul Convenţiei este să protejeze drepturi "concrete şi efective". Ea trebuie să meargă dincolo de aparenţe şi să cerceteze realitatea situaţiei litigioase. Această apreciere poate să se refere nu numai la modalităţile de despăgubire aplicabile - dacă situaţia este similară cu o privare de libertate - ci şi la conduita părţilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat şi la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când în cauză este o chestiune de interes general, puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, § 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III).

b)Aplicarea principiilor menţionate mai sus în cauzele referitoare la măsuri de reparaţie într-un context de reformă politică şi economică

169.Curtea a stabilit că principiile menţionate mai sus sunt valabile, de asemenea, în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă (Broniowski, menţionată mai sus, § 149).

170.În materie de restituire de proprietăţi, o legislaţie de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică şi socială, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege, ştiut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James şi alţii, menţionată mai sus, §§ 68-69, şi, mutatis mutandis, Olaru şi alţii împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 şi 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009).

171.Curtea a recunoscut deja că punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită.

172.În aceste circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.

173.Totuşi, această marjă, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitată, iar exercitarea puterii discreţionare a statului, chiar şi în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecinţe incompatibile cu normele stabilite prin Convenţie (Broniowski, menţionată mai sus, § 182).

174.Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepţionale (Broniowski, menţionată mai sus, § 186).

175.Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, nişte obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală [James şi alţii, menţionată mai sus, § 54; Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, 8 iulie 1986, § 120, seria A nr. 102, şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, §§ 95 şi următoarele, CEDO 2006-V].

176.Astfel, Curtea a admis în mod explicit în cauzele Broniowski şi Wolkenberg că reforma radicală a sistemului politic şi economic din Polonia, precum şi situaţia finanţelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaţilor de dincolo de Bug [Broniowski, menţionată mai sus, § 183, şi Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei (dec.), nr. 50.003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extrase)].

177.În plus, din jurisprudenţa sa reiese clar că, în situaţia în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecinţele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuşi necesar să facă în aşa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăţi disproporţionate (a se vedea, de exemplu, Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII).

c)Aplicarea în speţă a principiilor menţionate mai sus

178.Curtea observă în primul rând că, punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 (paragrafele 85-107 de mai sus) - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislaţia română prevede, în lipsa unei posibilităţi de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi.

179.Curtea face trimitere la jurisprudenţa referitoare la încălcările dreptului la respectarea bunurilor persoanelor îndreptăţite să primească o reparaţie pentru imobilele a căror restituire nu mai este posibilă (a se vedea, în special, Străin, menţionată mai sus; Matache şi alţii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006; Viaşu, menţionată mai sus, şi Katz, menţionată mai sus).

180.Curtea reaminteşte în mod special faptul că, în cauza Viaşu (hotărârea menţionată mai sus, §§ 59-60), a apreciat că o decizie administrativă a autorităţii locale competente prin care i se recunoaşte părţii interesate un drept la reparaţie este suficientă pentru a crea un "interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20-22, 27 mai 2010).

181.De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintă o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009).

182.Cu atât mai mult, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, §§ 46-47, 3 martie 2009).

183.Curtea a ajuns la constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamantului în Cauza Viaşu, ţinând cont de ineficienţa sistemului de restituire şi în special de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii.

184.În mod special, Curtea a constatat că părţilor interesate nu le era oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale. Ea a observat în plus că Fondul "Proprietatea" nu funcţionează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie care aleseseră să primească acţiuni (a se vedea, printre altele, Viaşu, §§ 71-72, şi Matache şi alţii, § 42, menţionate mai sus). Astfel, această inacţiune a statului nu era justificată în mod legitim prin urmărirea unui scop de interes public, în conformitate cu principiile enunţate în paragrafele 162-168 de mai sus.

185.În speţă, Curtea observă în ceea ce le priveşte pe doamnele Atanasiu şi Poenaru că, în ciuda faptului că ele au obţinut, prin mai multe hotărâri judecătoreşti rămase definitive (paragraful 19 de mai sus), o constatare a ilegalităţii privării lor de proprietate şi că, prin decizia rămasă definitivă din data de 18 aprilie 2005, autoritatea administrativă locală a fost obligată să pronunţe o decizie asupra cererii lor, aceste hotărâri nu au fost puse în executare nici până astăzi.

186.Curtea mai observă, în ceea ce o priveşte pe doamna Solon, că în ciuda faptului că a obţinut, la data de 30 martie 2006, o hotărâre judecătorească definitivă ce stabilea cuantumul despăgubirii şi că, ulterior, la data de 24 martie 2009, o decizie administrativă a confirmat acest drept, aceste decizii nu au fost încă executate.

187.Guvernul invocă în principal numărul mare de cereri de despăgubire similare celor introduse de reclamante, lucru care a condus la îngreunarea procedurilor administrative, la prelungirea termenelor de soluţionare şi de plată, precum şi la o sarcină bugetară importantă.

188.Curtea se vede, aşadar, confruntată cu cauze dificile, ce relevă o complexitate politică, istorică şi faptică ţinând de o problemă ce ar fi trebuit să fie rezolvată de toate autorităţile care au răspunderea deplină de a găsi o soluţie adecvată. Această realitate trebuie să ghideze Curtea în interpretarea şi în aplicarea Convenţiei, care nu trebuie să fie nici rigide, nici opace faţă de circumstanţele faptice concrete.

189.Motivele de ordin faptic avansate de Guvern nu pot fi puse la îndoială. Totuşi, Curtea apreciază că aceste constatări nu au fost în mod suficient însoţite de măsuri legislative şi administrative capabile să ofere tuturor părţilor interesate în procesul de restituire o soluţie coerentă, previzibilă şi proporţională cu scopurile de interes public urmărite.

190.În ceea ce priveşte planul de acţiune prezentat de Guvern, Curtea observă că nu a fost trimis Comitetului Miniştrilor decât la începutul anului 2010. Deşi acesta propune câteva soluţii interesate, acestea nu sunt însoţite încă de un calendar de adoptare (paragraful 154 de mai sus).

191.Referitor la recentele progrese înregistrate în ceea ce priveşte Fondul "Proprietatea", invocate de Guvern, Curtea observă că, la ora actuală, din cei peste 68.000 de creditori înregistraţi la Comisia Centrală numai circa 3.500 au beneficiat de transformarea creanţei în acţiuni la acest fond, a căror tranzacţionare nu este încă posibilă pe piaţa bursieră.

192.După ce a analizat în lumina principiilor enunţate în jurisprudenţa sa toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.

193.Curtea apreciază că, în speţă, faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

194.Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

IV. Asupra aplicării art. 46 din Convenţie

195.Conform acestor prevederi:

1.Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în care ele sunt părţi.

2.Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.

A. Argumentele părţilor şi ale terţilor intervenienţi

1.Argumentele părţilor

196.Reclamantele susţin că, deşi procesul de adoptare a măsurilor de reparaţie pentru privările de proprietate suferite înainte de anul 1989 a început acum douăzeci de ani, încă nu s-a încheiat. În acest sens, ele observă că legislaţia relevantă a fost modificată de mai multe ori, ceea ce a avut drept consecinţă complicarea tot mai mare a procesului.

197.Prin urmare, ele consideră că lipsa de reacţie adecvată din partea autorităţilor naţionale după constatările făcute de Curte în hotărârile Viaşu, Katz şi Faimblat, menţionate mai sus, este de natură să aducă atingere caracterului subsidiar al mecanismului de control instaurat de Convenţie.

198.Guvernul arată că o serie de probleme dintre cele mai grave a condus la încetinirea procesului de restituire şi de despăgubire pentru bunurile naţionalizate. Acesta subliniază amploarea fenomenului naţionalizărilor sub regimul comunist, precum şi varietatea bunurilor ce fac obiectul legilor de restituire.

199.El mai precizează că se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire sau de despăgubire provenite de la foşti proprietari sau de la moştenitorii acestora.

200.Apoi arată că la numărul mare de cereri de despăgubire se adaugă cerinţa unei despăgubiri integrale impusă de legile în vigoare. Conform unei evaluări aproximative, suma necesară pentru a plăti aceste despăgubiri se ridică la 21 de miliarde de euro. Guvernul precizează în acest sens că PIB-ul României pentru anul 2009 a fost de 120 de miliarde de euro. Suma despăgubirilor plătite efectiv până în prezent ar fi de circa 84 de milioane de euro.

201.În ceea ce priveşte posibilitatea prevăzută de lege de a acorda bunuri sau servicii drept compensaţie, Guvernul susţine că ea nu poate avea decât o aplicare foarte restrânsă din cauza lipsei de bunuri şi a caracterului limitat al rezervelor publice de terenuri ce aparţin comunelor.

202.Guvernul mai semnalează ca sursă de dificultate pentru punerea în aplicare a mecanismului de restituire şi de despăgubire lipsa de informaţii cadastrale şi lipsa unui inventar al bunurilor statului.

203.În ceea ce priveşte măsurile ce trebuie luate din perspectiva art. 46 din Convenţie, Guvernul admite că sistemul de restituire trebuie să devină mai eficient. În acest sens, acesta arată că în anul 2009 a fost creat un grup de lucru ce reuneşte reprezentanţi ai Agentului guvernamental, ai Fondului "Proprietatea", ai ANRP, ai Ministerului de Finanţe şi ai Ministerului de Justiţie. În plus, la data de 25 februarie 2010, Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei i-a fost prezentat un plan de acţiune. Acesta cuprinde următoarele puncte:

–înfiinţarea unei comisii interministeriale având ca obiect identificarea celor mai bune soluţii pentru finalizarea procesului de restituire a proprietăţilor;

–modificarea legislaţiei în materie de restituire a bunurilor naţionalizate în sensul simplificării acesteia şi al asigurării unei eficienţe mai mari. Cele mai importante propuneri se referă la stabilirea de termene pentru toate etapele administrative ale procedurii şi la prevederea de sancţiuni în caz de nerespectare a acestor termene, extinderea suprafeţelor de teren ce ar putea fi restituite şi creşterea personalului administrativ implicat în procedurile de restituire;

–aprobarea de către Parlament a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor;

–organizarea de discuţii cu asociaţiile foştilor proprietari şi cu reprezentanţii societăţii civile.

204.În ceea ce priveşte o eventuală reformă a nivelului despăgubirilor, Guvernul se arată conştient de faptul că "soluţia poloneză" adoptată după hotărârea Broniowski ar putea constitui o ipoteză de lucru, subliniind însă faptul că o astfel de abordare ar putea provoca nemulţumiri în rândul persoanelor interesate.

205.În fine, Guvernul consideră că, în situaţii precum cea a României, caracterizată printr-un dispozitiv legislativ cu consecinţe serioase şi al cărui impact economic asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă putere discreţionară pentru a alege măsurile ce vizează garantarea respectării drepturilor patrimoniale şi trebuie să poată beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora. În cazul de faţă, se pare că statul a devenit victima propriilor sale bune intenţii.

206.Prin urmare, Guvernul roagă Curtea să îi ofere sprijin în rezolvarea acestei probleme, indicându-i cât mai clar posibil direcţiile de urmat şi hotărând suspendarea tuturor cauzelor aflate pe rol, care au un obiect similar, pentru a-i permite să pună în aplicare măsuri potrivite.

2.Argumentele terţilor intervenienţi

207.Asociaţia pentru Proprietatea Privată consideră că sistemul de reparaţie instaurat de statul român pentru bunurile imobile naţionalizate înainte de 1989 prezintă deficienţe majore atât la nivel legislativ, cât şi la nivel judiciar, administrativ şi bugetar. Aceasta consideră că legile de "reparaţie" sunt inutile în măsura în care dreptul comun, şi anume acţiunea în revendicare, a oferit întotdeauna soluţii mai simple şi mai previzibile.

208.Asociaţia consideră că o reducere a nivelului despăgubirilor nu poate fi justificată de pretinsa insuficienţă a resurselor bugetare şi ar fi de natură să compromită speranţa legitimă pe care legislaţia actuală le-o oferă părţilor interesate. De asemenea, această reducere ar aduce atingere principiului neretroactivităţii legii şi principiului nediscriminării, dat fiind faptul că mii de persoane aflate într-o situaţie similară cu cea a persoanelor care aşteaptă încă să fie despăgubite au fost deja despăgubite la valoarea de piaţă a bunurilor ce le-au aparţinut.

209.Asociaţia ResRo Interessenvertretung Restitution în Rumanien, care prezintă argumente similare în cea mai mare parte, mai arată că mecanismul de despăgubire şi de restituire actual este foarte lent, ceea ce îl face ineficient. În plus, ea susţine că autorităţile administrative implicate în acest proces refuză să publice rapoarte de activitate, astfel încât procesul este lipsit de transparenţă.

B. Aprecierea Curţii

1.Principii generale

210.Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 46, înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile în care ele sunt parte, Comitetul Miniştrilor fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. De aici rezultă, în special, că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia juridică nu numai de a le plăti părţilor interesate sumele alocate ca reparaţie echitabilă prevăzută de art. 41, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, ce trebuie integrate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a-i înlătura pe cât posibil consecinţele.

211.Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îndeplinească obligaţia sa juridică în privinţa art. 46 din Convenţie, în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit [MC], nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 30.562/04 şi 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008).

212.Hotărând că o anumită cauză trebuie tratată conform "procedurii hotărârii-pilot", Curtea caută să faciliteze repararea cea mai rapidă şi cea mai efectivă posibilă a unei disfuncţionalităţi ce afectează protecţia dreptului convenţional în cauză în ordinea juridică internă. Unul dintre factorii luaţi în considerare de Curte atunci când a conceput şi a implementat această procedură este ameninţarea tot mai mare pe care o reprezintă pentru sistemul Convenţiei numărul mare de cauze repetitive, dintre care unele rezultă din aceeaşi problemă structurală sau sistemică.

213.Procedura hotărârii-pilot are, înainte de toate, scopul de a ajuta statele contractante să îşi îndeplinească rolul ce le revine în sistemul Convenţiei, rezolvând acest tip de probleme la nivel naţional, recunoscându-le astfel persoanelor în cauză drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, aşa cum prevede art. 1, oferindu-le un remediu mai rapid, uşurând în acelaşi timp sarcina Curţii [Broniowski împotriva Poloniei (soluţionare amiabilă) [MC], nr. 31.443/96, § 35, CEDO 2005-IX, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei [MC], nr. 35.014/97, §§ 231-234, CEDO 2006-VIII].

214.Procedura hotărârii-pilot presupune că aprecierea de către Curte a situaţiei denunţate într-o astfel de cauză să se extindă în mod necesar dincolo de interesele reclamantului despre care este vorba. Ea îi impune Curţii să identifice, pe cât posibil, cauzele problemei structurale şi să analizeze cauza din perspectiva măsurilor generale ce trebuie luate în interesul celorlalte persoane eventual afectate (Wolkenberg şi alţii, menţionată mai sus, § 35, şi, mutatis mutandis, Olaru şi alţii, menţionată mai sus, § 54).

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus în cauza de faţă

a)Aplicarea procedurii hotărârii pilot în cauză

215.Curtea observă că, spre deosebire de cauzele Broniowski şi Hutten-Czapska, menţionate mai sus, în care deficienţele din ordinea juridică internă au fost identificate pentru prima dată, Curtea se pronunţă în cauzele de faţă după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despăgubire sau de restituire [a se vedea, în acelaşi sens, Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-..., Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009-... (extrase)].

216.Curtea constată că din cauzele de faţă rezultă că ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă şi pe scară largă în România. Această situaţie persistă în ciuda adoptării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, menţionate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire.

217.După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a Convenţiei din acest punct de vedere a crescut neîncetat şi pe rolul Curţii se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naştere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea Convenţiei. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului faţă de Convenţie din cauza unei situaţii trecute sau actuale, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control implementat de Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), menţionată mai sus, §§ 129-130, şi Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionată mai sus, § 86].

218.Faţă ce această situaţie, Curtea apreciază că prezentele cauze se pretează la aplicarea procedurii hotărârii-pilot, aşa cum este definită în hotărârile Broniowski, Hutten-Czapska, menţionate mai sus, precum şi în hotărârile Bourdov (nr. 2), menţionată mai sus, §§ 129-130, Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionată mai sus, § 81, şi Olaru şi alţii, menţionată mai sus, § 59.

b)Existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia

219.Hotărârile deja pronunţate permit identificarea anumitor cauze ale disfuncţionalităţilor din legislaţia şi din practica administrativă care, adăugate la dificultăţile expuse de Guvern, au afectat şi pot încă să afecteze în viitor un număr mare de persoane (paragrafele 198-202 de mai sus).

220.Printre aceste cauze, cea mai importantă pare să fie extinderea treptată a aplicării legilor de reparaţie aproape asupra tuturor bunurilor imobile naţionalizate, la care se adaugă lipsa unei plafonări a despăgubirilor.

221.Complexitatea prevederilor legislative şi schimbările ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă şi au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate (Păduraru, menţionată mai sus, §§ 94 şi următoarele).

222.Curtea observă că, în faţa multitudinii procedurilor de restituire, autorităţile interne au reacţionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

223.Această unificare, care merge în direcţia bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane şi materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.

224.În acest sens, Curtea ia notă de faptul că, fiind confruntată încă de la înfiinţarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centrală a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deşi criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui "titlu de despăgubire" şi mai puţin de 4.000 de plăţi au fost efectuate (paragraful 77 de mai sus).

225.Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de Curte în hotărârea Faimblat menţionată mai sus şi a fost recunoscut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta din urmă a criticat lipsa de diligenţă a Comisiei Centrale şi a obligat-o pe aceasta să analizeze dosarele într-un "termen rezonabil" (paragraful 76 de mai sus).

226.Totuşi, în lipsa unui termen legal constrângător, Curtea apreciază că obligaţia menţionată mai sus riscă să fie teoretică şi iluzorie şi că dreptul de acces la o instanţă pentru a denunţa întârzierea acumulată în faţa Comisiei Centrale ameninţă să fie golit de conţinutul său.

227.În fine, Curtea ia notă de sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat şi referitor la care Guvernul recunoaşte că este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului "Proprietatea", deşi această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacţiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii "titlurilor de despăgubire" spre piaţa bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară.

228.Având în vedere acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, Curtea apreciază că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.

c)Măsuri cu caracter general

229.În ceea ce priveşte măsurile destinate garantării eficienţei mecanismului stabilit prin Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra Rezoluţiei Res(2004)3 şi a Recomandării Rec(2004)6 ale Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 81-83 de mai sus).

230.Deşi, în principiu, nu îi revine Curţii să definească remediile adecvate pentru ca statul pârât să se poată achita de obligaţiile sale decurgând din art. 46 din Convenţie, pentru a acorda sprijinul pe care îl solicită statul pârât, ea trebuie să sugereze, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate.

231.Aşa cum a arătat deja Curtea în Hotărârea Viaşu menţionată mai sus, statul pârât trebuie, înainte de toate, să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia considerată de Curte a fi contrară Convenţiei, aşa cum este cazul reclamantelor, sau, în caz contrar, să ofere un remediu adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionată mai sus, § 94).

232.Statul pârât trebuie, aşadar, să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similară celei a reclamantelor, ţinând cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viaşu, menţionată mai sus, § 83).

233.Punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne. Prin urmare, Curtea apreciază că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare (paragrafele 169-177 de mai sus).

234.Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acţiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiţia să fie realistă şi dublată de un control jurisdicţional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienţei mecanismului de despăgubire.

235.În acelaşi timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici şi de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenţie şi de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenţiei, ar putea constitui o sursă de inspiraţie pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski şi Wolkenberg, menţionate mai sus). Astfel, refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.

236.Ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.

d)Procedura de urmat în cauzele similare

237.Curtea reaminteşte că procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţă pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală (Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionată mai sus, § 95, Broniowski, menţionată mai sus, § 198, şi Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005).

238.În acest sens, Curtea a considerat necesar, în unele dintre hotărârile sale pilot anterioare, să adopte o abordare diferenţiată în funcţie de momentul introducerii cererilor în faţa sa, şi anume după sau înainte de pronunţarea acestor hotărâri [Bourdov (nr. 2), menţionată mai sus, §§ 143-146, şi Olaru şi alţii, menţionată mai sus, § 60].

239.Pentru prima categorie, Curtea a apreciat că reclamanţii ar putea fi invitaţi să formuleze capetele de cerere, în primul rând, în faţa autorităţilor naţionale. În ceea ce priveşte a doua categorie, aceasta a considerat că ar fi nedrept să li se ceară reclamanţilor să sesizeze din nou autorităţile naţionale cu capetele de cerere respective, ţinând cont de faptul că sufereau deja de mai mulţi ani consecinţele încălcării drepturilor lor garantate prin Convenţie.

240.În toate cazurile, analiza cauzelor similare a fost amânată, în aşteptarea punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general, pentru un an [Bourdov (nr. 2), menţionată mai sus, § 143, Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionată mai sus, § 96, şi Olaru şi alţii, menţionată mai sus, § 61] sau pentru 6 luni (Suljagic împotriva Bosniei-Herţegovina, nr. 27.912/02, § 65, 3 noiembrie 2009).

241.Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea hotărăşte să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.

242.Decizia de suspendare nu afectează posibilitatea Curţii de a declara inadmisibilă orice cauză de acest tip sau de a lua act de o soluţionare amiabilă la care vor fi ajuns eventual părţile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Convenţie [Bourdov (nr. 2), menţionată mai sus, §§ 144-146, şi Olaru şi alţii, menţionată mai sus, § 61].

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

243.Conform art. 41 din Convenţie:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

244.Primele două reclamante, doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, solicită restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea sumei de 82.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, reprezentând valoarea apartamentului, stabilită în luna octombrie 2006 de către un expert imobiliar. Pentru prejudiciul moral ele solicită suma de 8.200 EUR.

245.A treia reclamantă, doamna Ileana Florica Solon, solicită pentru prejudiciul material suma de 832.684 EUR, adică echivalentul valorii de piaţă a terenului la care se referă cererea sa de reparaţie. Pentru susţinerea pretenţiilor sale, aceasta a trimis Curţii două rapoarte de evaluare, întocmite de 2 experţi imobiliari, ce datează din ianuarie-februarie 2009. Primul raport estimează valoarea de piaţă a bunului la 3.397.785 lei româneşti (RON), adică 802.500 EUR, conform conversiei realizate în acelaşi raport, în timp ce al doilea raport estimează bunul la 3.699.852 RON, adică 860.280 EUR. Partea interesată susţine că încălcările invocate i-au creat o stare de incertitudine şi de frustrare. Ea solicită suma de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral.

246.Guvernul contestă aceste pretenţii.

247.În ceea ce priveşte cererea doamnelor Atanasiu şi Poenaru, acesta subliniază că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut părţilor interesate un drept la restituirea apartamentului în litigiu. În ceea ce priveşte valoarea acestui apartament, bazându-se pe concluziile unei expertize imobiliare efectuate în luna noiembrie 2006, acesta susţine că valoarea sa de piaţă este de 39.603 EUR.

248.În ceea ce priveşte cererea doamnei Solon, Guvernul reaminteşte că despăgubirea stabilită prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, apoi prin cea din data de 30 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era de 70 dolari americani (USD) pe metru pătrat. În plus, Guvernul observă că, în timp ce aceste decizii făceau referire la un teren în suprafaţă de 2.140 mý, reclamanta a precizat în formularul său de cerere că terenul în discuţie avea o suprafaţă de numai 1.932 mý. Guvernul consideră, prin urmare, că reclamanta şi-a limitat astfel obiectul cererii sale la valoarea suprafeţei de 1.932 mý de teren.

249.Cu privire la prejudiciul moral pe care îl susţin cele 3 reclamante, Guvernul consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie echitabilă suficientă.

250.Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauză că autorităţile nu au statuat cu promptitudine asupra cererilor reclamantelor, calculând şi plătind despăgubirile datorate. Ţinând cont de natura încălcărilor constatate, Curtea consideră că reclamantele au suferit un prejudiciu material şi moral.

251.În ceea ce priveşte cererea doamnelor Atanasiu şi Poenaru, Curtea observă diferenţa substanţială dintre estimarea reclamantelor şi cea avansată de Guvern cu privire la valoarea apartamentului.

252.În ceea ce priveşte cererea doamnei Solon, Curtea constată că reclamantei i s-a recunoscut printr-o decizie rămasă definitivă o creanţă calculată la preţul de 70 USD pe metru pătrat ca despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 2.140 mý.

253.Ţinând cont de ineficienţa sistemului actual de restituire şi având în vedere în special vârsta reclamantelor şi faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluţiei pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părţilor interesate o sumă ce ar constitui o soluţionare definitivă şi completă a cauzelor de faţă.

254.Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă, pentru toate prejudiciile, suma de 65.000 EUR doamnelor Atanasiu şi Poenaru şi suma de 115.000 EUR doamnei Solon.

B. Cheltuieli de judecată

255.Doamnele Atanasiu şi Poenaru au solicitat suma de 1.350 RON pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa Curţii, din care onorariul simbolic de circa 100 EUR al avocatului lor, domnul C.-L. Popescu, care le apără pro bono. La data de 5 aprilie 2010, acestea au cerut şi rambursarea sumei de 677,26 RON, reprezentând cheltuieli poştale ocazionate de trimiterea observaţiilor complementare în vederea audierii din data de 8 iunie 2010.

256.Doamna Solon a solicitat suma de 6.696,18 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa Curţii. Aceasta prezintă documente justificative pentru onorariul avocatei sale, în valoare de 6.000 EUR, precum şi pentru cheltuielile poştale şi de traducere şi pentru onorariile experţilor imobiliari, în valoare totală de 696,18 EUR. La data de 2 iunie 2010, aceasta a cerut şi rambursarea cheltuielilor de judecată angajate pentru audierea ţinută de Curte la data de 8 iunie 2010, şi anume 2.150 EUR pentru onorariul avocatei sale şi un total de 1.331,52 EUR pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare şi de cazare ale acesteia.

257.Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată, cu condiţia să fie reale, justificate, necesare şi rezonabile.

258.Totuşi, acesta consideră excesiv onorariul avocatei doamnei Solon şi susţine că aceasta nu a prezentat o situaţie recapitulativă care să permită evaluarea numărului de ore de lucru ale apărătoarei sale. În plus, el consideră că onorariile experţilor imobiliari ce au fost angajaţi nu au legătură cu obiectul prezentei cauze, dat fiind faptul că reclamanta nu putea pretinde un drept de creanţă al cărui mod de calcul a fost deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

259.Curtea, conform jurisprudenţei sale, trebuie să cerceteze dacă cheltuielile de judecată a căror rambursare se solicită au fost angajate în mod real, dacă corespund unei necesităţi şi dacă sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).

260.În ceea ce priveşte suma solicitată de doamnele Atanasiu şi Poenaru, suma de 1.770,66 EUR plătită de Consiliul Europei pe calea asistenţei judiciare acoperă cheltuielile de judecată solicitate. Prin urmare, Curtea hotărăşte să respingă cererea reclamantelor în această privinţă.

261.În ceea ce o priveşte pe doamna Solon, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa sa şi în lipsa unui decont detaliat al orelor de lucru ale avocatei care a reprezentat-o, Curtea îi acordă 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Din această sumă trebuie scăzută suma de 1.848,16 EUR plătită de Consiliul Europei pe calea asistenţei judiciare, ceea ce reduce la 3.151,84 EUR suma rămasă de plată.

C. Dobânzi moratorii

262.Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1.hotărăşte să conexeze cererile;

2.declară cererile admisibile;

3.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce le priveşte pe reclamantele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru;

4.hotărăşte că nu se impune să analizeze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce o priveşte pe reclamanta Ileana Florica Solon;

5.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce le priveşte pe toate reclamantele;

6.hotărăşte ca statul pârât să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie (paragrafele 229-236 de mai sus). Aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă;

7.hotărăşte să suspende pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, fără a prejudicia posibilitatea Curţii de a declara inadmisibilă oricare dintre cauzele de acest tip sau de a lua act de o soluţionare amiabilă la care vor fi ajuns eventual părţile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Convenţie;

8.hotărăşte:

a)ca statul pârât să le plătească împreună reclamantelor Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 65.000 EUR (şaizeci şi cinci mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b)ca statul pârât să îi plătească reclamantei Ileana Florica Solon, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i)115.000 EUR (una sută cincisprezece mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

(îi) 3.151,84 EUR (trei mii una sută cincizeci şi unu euro şi optzeci şi patru cenţi), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;

c)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

9.respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada

grefier