Decizie nr. 743 din 2 iunie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-şef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Compania Naţională "Aeroporturi Bucureşti" - S.A. din Otopeni în Dosarul nr. 38.196/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că, în urma republicării Legii nr. 53/2003, soluţia legislativă criticată se regăseşte, în prezent, la art. 252 alin. (1) din lege. Pe fondul cauzei, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocându-se, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 5 februarie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 38.196/3/2009, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Compania Naţională "Aeroporturi Bucureşti" - S.A. din Otopeni într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la decizia de concediere.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile legale criticate sunt imprecise, împrejurare ce îi pune pe judecători în situaţia de a adăuga la lege prin stabilirea actelor şi faptelor ce marchează momentul luării la cunoştinţă de către angajator despre săvârşirea abaterii disciplinare. În acest sens, se arată că există o multitudine de ipoteze în virtutea cărora se poate aprecia, în mod subiectiv sau nu, că un anumit document sau o anumită depoziţie testimonială pot marca acest moment. Toate aceste aspecte demonstrează, în opinia autorului excepţiei, încălcarea art. 21, 24, art. 61 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată, arătând că legea este accesibilă şi previzibilă, fiind de natură a permite individului să îşi regleze conduita în funcţie de prevederile acesteia.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Ulterior sesizării Curţii, Legea nr. 53/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, soluţia legislativă criticată regăsindu-se la art. 252 alin. (1) din lege, text asupra căruia Curtea urmează să se pronunţe prin prezenta decizie. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) din lege au următorul cuprins:

Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Autorul excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. Totodată, sunt considerate a fi încălcate şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată următoarele:

Aceleaşi termene de prescripţie ca şi cele instituite de dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 au fost prevăzute şi în conţinutul prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, abrogată prin Legea nr. 53/2003, prevederi a căror constituţionalitate a fost stabilită prin Decizia nr. 71 din 11 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 26 iulie 1999. Prin decizia menţionată, Curtea a stabilit că "aceste termene constituie, pe de o parte, o măsură de protecţie a angajaţilor faţă de aplicarea arbitrară a unui regim sancţionator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă". Prin aceeaşi decizie s-a arătat că "accesul liber la justiţie ar putea fi pus sub semnul îndoielii, în condiţiile în care cel în drept să adopte măsura disciplinară ar putea-o amâna, cu rea-credinţă, la nesfârşit, împiedicându-l pe salariat să obţină în justiţie clarificarea situaţiei sale. În situaţia în care nu ar exista un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, Curtea reţine că aplicarea sancţiunii, în cazul angajatului la o societate comercială, ar echivala cu imprescriptibilitatea răspunderii, consecinţă inacceptabilă şi absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice".

Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice modificarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia pronunţată, cât şi argumentele pe care aceasta s-a bazat îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de cele arătate mai sus, Curtea constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, sau Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezultă dintr-un act determinat. Aşadar, previzibilitatea legii ţine de calitatea acesteia, respectiv legea trebuie să fie suficient de precisă şi clară pentru a putea fi aplicată. Totuşi, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit pentru a permite instanţelor naţionale să facă să evolueze dreptul în funcţie de ceea ce ele consideră măsuri necesare în interesul justiţiei, precum şi în funcţie de evoluţia concepţiilor sociale (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel amp; S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

În cauza de faţă, Curtea nu poate primi critica de neconstituţionalitate potrivit căreia art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 nu ar îndeplini cerinţele de previzibilitate, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. Astfel, data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare este cea la care reprezentantul legal sau convenţional al angajatorului a fost înştiinţat despre săvârşirea acesteia sau cea care rezultă din coroborarea unor fapte sau acte ce demonstrează faptul că reprezentantul angajatorului cunoştea sau avea ştiinţă despre abaterea săvârşită. Celelalte aspecte ţin de probatoriul administrat în cauză.

Toate acestea demonstrează faptul că legea edictată respectă cerinţele de calitate impuse prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate trage concluzia potrivit căreia instanţele judecătoreşti ar încălca sfera de competenţă a Parlamentului.

În final, Curtea constată că art. 24 şi 129 din Constituţie nu au incidenţă în cauză, întrucât nu se relevă chestiuni care ar ţine de dreptul de apărare şi nici aspecte care să vizeze folosirea căilor de atac.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Compania Naţională "Aeroporturi Bucureşti" - S.A. din Otopeni în Dosarul nr. 38.196/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 iunie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly