Decizie nr. 71 din 11 mai 1999

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, excepţie ridicată de Banca Română pentru Dezvoltare - S.A. în Dosarul nr. 11.284/1998 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

La apelul nominal răspunde Banca Română pentru Dezvoltare - S.A., reprezentată prin consilier juridic Paula Nedelcu, lipsa fiind Dumitru Virtu, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenta, ca dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat sunt neconstituţionale. În sprijinul susţinerilor sale invoca Decizia nr. 82 din 29 aprilie 1997 a Curţii Constituţionale, în care s-a statuat ca prevederile Legii nr. 1/1970 se aplică regiilor autonome şi instituţiilor publice, nu şi societăţilor comerciale cu capital privat, cum este şi Banca Română pentru Dezvoltare - S.A.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, sustinand, pe de o parte, ca termenele prevăzute de art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 constituie garanţii indispensabile executării contractului de muncă, iar pe de altă parte, ca, fiind termene de decădere, ele determina o limitare în timp a dreptului de aplicare a sancţiunilor disciplinare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 7 ianuarie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 11.284/1998, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, excepţie ridicată de Banca Română pentru Dezvoltare, societate pe acţiuni.

În esenta, autoarea excepţiei susţine ca Legea nr. 1/1970 este un act normativ specific sistemului socialist şi contravine principiilor de funcţionare a societăţilor comerciale care, având caracter privat, se supun prevederilor contractului colectiv de muncă. Banca Română pentru Dezvoltare - S.A. nu se încadrează în categoria persoanelor juridice care, în prezent, au obligaţia ca, în cadrul raporturilor de muncă stabilite cu angajaţii proprii, să se conformeze prevederilor art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970, deoarece, având în vedere temeiurile juridice în baza cărora s-a înfiinţat, este societate comercială privată, neavând corespondent în economia socialistă, în contextul căreia a fost elaborata şi aplicată Legea nr. 1/1970.

În susţinerea excepţiei, autoarea invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 82 din 29 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 27 noiembrie 1997, prin care s-a statuat faptul ca prevederile art. 13 alin. 3 din Legea nr. 1/1970 sunt "abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care se referă la societăţile comerciale". Pentru identitate de ratiune, autoarea excepţiei reclama aceeaşi soluţie şi în ce priveşte prevederile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970.

Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca prevederile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 nu contravin dispoziţiilor Constituţiei României. Dimpotriva, potrivit opiniei sale, "este necesar să fie instituit un termen de aplicare a sancţiunii corelat cu data săvârşirii abaterii, astfel de termene existând şi pentru fapte care atrag raspunderi mult mai grave, cum sunt cea penală şi contravenţională". Se arata în continuare ca "aplicarea sancţiunii după o perioadă îndelungată de la data săvârşirii unei fapte nu mai are eficienta în îndreptarea sau asupra comportamentului persoanei care a săvârşit-o şi nici în relaţiile şi raporturile de muncă, cum este cazul răspunderii disciplinare". Instanţa considera ca în orice tip de economie trebuie să existe o disciplina a muncii. În sistemul de drept românesc, atunci când disciplina muncii nu este reglementată în toate detaliile de contractul colectiv de muncă, "se aplică norma generală, care în acest caz este Legea nr. 1/1970". Dispoziţia legală criticata protejeaza salariaţii împotriva abuzurilor sau a sancţiunilor aplicate arbitrar. De altfel, se mai arata ca "intimata nici nu a indicat ce dispoziţie constituţională este incalcata de art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970".

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul sau de vedere preşedintele Camerei Deputaţilor susţine ca "abordarea problemei juridice în cauza nu trebuie să pornească de la evidentierea incompatibilitatii de fond dintre unităţile socialiste - privite ca persoane juridice puternic marcate de amprenta ideologica a regimului politic abolit în 1989 - şi societăţile comerciale ce funcţionează în conformitate cu Legea nr. 31/1990, în condiţiile economiei de piaţa şi ale unei democratii constituţionale". În cauza, esenţiale sunt interesele autorului abaterii disciplinare, care trebuie să ştie, la împlinirea unui termen determinat, ce drepturi şi în ce măsura acestea îi sunt afectate, pentru a putea exercita, eventual, căile de atac pe care legea i le pune la indemana. Practic, şi sub imperiul Constituţiei din 1991, dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 asigura o protecţie eficienta intereselor salariatului angrenat într-o procedură disciplinară, neavând importanţa dacă raportul juridic de muncă este stabilit cu o societate comercială, cu o instituţie publică sau o regie autonomă ori cu o altă persoană juridică prevăzută de lege. Se apreciază ca dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 sunt, în continuare, în vigoare.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca "societăţilor comerciale constituite conform prevederilor Legii nr. 31/1990, precum şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat privatizate nu le pot fi aplicate prevederile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970, întrucât societăţile comerciale fiind cu capital privat nu au un corespondent în economia socialistă. Dacă li s-ar aplica aceste prevederi, aceasta ar duce la extinderea aplicării Legii nr. 1/1970 dincolo de voinţa legiuitorului, care, în art. 28 alin. 2, doar recomanda pentru celelalte unităţi economice, altele decât cele de stat, să aplice dispoziţiile legii". Pentru aceste considerente, se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este fondată în parte, în sensul că art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 nu se aplică societăţilor comerciale.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere comunicate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să se pronunţe asupra excepţiei, deoarece, deşi Legea nr. 1/1970 a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, pe baza dispoziţiilor sale s-au născut raporturi juridice după intrarea în vigoare a acesteia.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl formează dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, având următorul cuprins:

Sancţiunea disciplinară poate fi stabilită şi va trebui să fie comunicată în scris salariatului în cel mult 30 de zile de la data când cel în drept sa o aplice a luat cunoştinţa de săvârşirea abaterii; aplicarea sancţiunii nu se va putea face însă mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii abaterii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost ridicată, Curtea Constituţională constata următoarele:

a)Excepţia a fost ridicată într-o cauza având ca obiect contestaţia formulată de directorul general al Sucursalei zonale Iaşi a Băncii Române pentru Dezvoltare - S.A., împotriva unui ordin prin care a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea salariului de baza şi a indemnizaţiei de conducere cu 10% pe o perioadă de 3 luni. Autoarea excepţiei considera ca dispoziţiile art. 13 alin. 4 din legea mai sus citata nu se aplică societăţilor comerciale, iar în sprijinul acestei sustineri este evocata Decizia Curţii Constituţionale nr. 82 din 29 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 27 noiembrie 1997. Prin aceasta decizie s-a admis în parte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. 3 din Legea nr. 1/1970 şi s-a constatat ca prevederile acestora sunt abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care se referă la societăţile comerciale constituite conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, privatizate în condiţiile Legii nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale. Alin. 3 al art. 13, care a fost constatat de Curtea Constituţională ca fiind abrogat în parte, are următorul cuprins: "Sancţiunea disciplinară se aplică numai după cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere, ascultarea salariatului şi verificarea susţinerilor făcute de acesta în apărare". S-a pronunţat aceasta decizie considerându-se ca, în ipoteza în care unor astfel de societăţi comerciale "li s-ar aplica prevederile acestui articol, ar insemna ca se extinde aplicarea legii dincolo de voinţa legiuitorului care, asa cum s-a arătat, pentru alte unităţi economice decât cele de stat, şi anume cele cooperatiste şi obşteşti, a precizat ca legea are numai semnificatia unei recomandări. În reglementarea raporturilor de muncă stabilite între aceste societăţi comerciale şi salariaţii lor o importanţa deosebită o are contractul colectiv de muncă".

Curtea Constituţională constata ca Decizia nr. 82 din 29 aprilie 1997 are un caracter interpretativ, practica utilizata în unele decizii înainte de modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. O dată cu modificarea sa, prin Legea nr. 138/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, competenţa Curţii Constituţionale a fost strict determinata, prevăzându-se expres, la art. 2 alin. (3), ca aceasta "nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei". Prin decizia menţionată, evocata ca precedent, s-a statuat, de altfel, ca "art. 13 alin. 3 din Legea nr. 1/1970 nu contravine în general normelor constituţionale".

b)În ceea ce priveşte constituţionalitatea prevederilor art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970, Curtea observa, mai întâi, caracterul procedural al acestei prevederi şi faptul ca asemenea dispoziţii dau expresie unor principii generale ale dreptului muncii, iar apoi, ca aceste termene sunt termene de prescripţie a răspunderii disciplinare. Data comunicării sancţiunii marcheaza momentul aplicării acesteia, moment de la care curge atât termenul de 30 de zile pentru introducerea contestaţiei, cat şi termenul de prescripţie.

Instanţa de judecată în faţa căreia s-a ridicat excepţia a reţinut în mod exact ca "este necesar să fie instituit un termen de aplicare a sancţiunii corelat cu data săvârşirii abaterii, astfel de termene existând şi pentru fapte care atrag raspunderi mult mai grave, cum sunt cea penală şi cea contravenţională".

Faţa de cele de mai sus, se impune deci ca examinarea excepţiei de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 să se realizeze din perspectiva scopului şi finalitatii acestora, iar nu în raport cu soluţia anterioară a Curţii.

Curtea retine ca termenele prevăzute în cuprinsul art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 nu pot fi, ca atare, neconstituţionale. Aceste termene constituie garanţii indispensabile derulării contractului de muncă atât pentru angajat, cat şi pentru cel ce angajează. Asa cum se arata în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, "în cauza esenţiale sunt interesele autorului abaterii disciplinare, care trebuie să ştie, la împlinirea unui termen determinat, ce drepturi şi în ce măsura acestea îi sunt afectate", pentru ca aceste drepturi sa nu fie marcate de incertitudine. Mai mult, chiar accesul liber la justiţie ar putea fi pus sub semnul indoielii, în condiţiile în care cel în drept sa adopte măsura disciplinară ar putea-o amana, cu rea-credinţa, la nesfarsit, impiedicandu-l pe salariat să obţină în justiţie clarificarea situaţiei sale. În situaţia în care nu ar exista un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, Curtea retine ca aplicarea sancţiunii, în cazul angajatului la o societate comercială, ar echivala cu imprescriptibilitatea răspunderii, consecinţa inacceptabila şi absurda, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice.

Soluţia pronunţată prin Decizia nr. 82/1997 a Curţii Constituţionale nu poate fi evocata ca precedent nici pe considerentele referitoare la importanţa dispoziţiilor cuprinse în contractele colective de muncă, singurele aplicabile în cazul raporturilor de muncă din cadrul societăţilor comerciale, atâta timp cat în contractele colective nu pot fi incluse clauze ce privesc situaţii de ordine publică, cum sunt şi procedurile referitoare la răspunderea juridică a salariaţilor şi cele privind jurisdicţia muncii. De altfel, prin contractul colectiv de muncă încheiat în anul 1996, nu se stabileşte un regim juridic derogatoriu pentru sancţiuni disciplinare, asa cum rezultă din prevederile art. 95, care au următorul cuprins: "Confederatiile sindicale semnatare recunosc dreptul patronilor de a stabili, în condiţiile legii, răspunderea disciplinară sau patrimonială a salariaţilor care se fac vinovaţi de încălcarea normelor de disciplina a muncii sau aduc prejudicii unităţii".

Până la adoptarea unui viitor cod al muncii, în care să se reglementeze regimul raporturilor de muncă în cadrul diverselor tipuri de persoane juridice, Curtea considera ca este, în egala măsura, în avantajul atât al celui care angajează, dar, în mod deosebit, al angajatului, sa existe termenele fixate prin dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970. Aceste termene constituie, pe de o parte, o măsura de protecţie a angajaţilor faţă de aplicarea arbitrară a unui regim sanctionator, iar pe de altă parte, ele asigura stabilitatea raporturilor juridice de muncă.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională constata ca prevederile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 nu vin în contradictie cu principiile sau normele constituţionale şi, pe cale de consecinţa, nu pot fi considerate ca abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. În acest fel, nu exista "identitate de ratiune" între soluţia Curţii Constituţionale, cuprinsă în Decizia nr. 82/1997 a completului de trei judecători, şi soluţia actuala. Asa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970 urmează să fie respinsă.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 2 alin. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. 4 din Legea nr. 1/1970, excepţie ridicată de Banca Română pentru Dezvoltare - S.A. în Dosarul nr. 11.284/1998 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 mai 1999.

p. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu