Decizie nr. 60 din 21 februarie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 lit. i) şi ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.133D/2012 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se prezintă, pentru Avocatul Poporului, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care reiterează susţinerile prezentate în motivarea scrisă, arătând, în esenţă, următoarele:

Prevederile art. 54 lit. i) şi ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 restrâng în mod nejustificat şi discriminatoriu dreptul la muncă, prin aceea că impun interdicţia potrivit căreia o persoană nu mai poate ocupa o funcţie publică dacă a fost destituită dintr-o funcţie publică sau i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. Libertatea alegerii locului de muncă, consacrată de art. 41 alin. (1) din Constituţie, este incompatibilă cu stabilirea unor condiţii care împiedică în mod efectiv, prin natura lor, accesul la o anumită funcţie. În considerarea acestei norme fundamentale, statul are obligaţia corelativă de a garanta condiţii de acces bazate pe criterii de egalitate de şanse, transparenţă, competenţă, merite profesionale etc., fără a institui discriminări sau privilegii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 9 iulie 2009). Instituirea unui termen de 7 ani în care persoana aflată în ipoteza normei juridice criticate nu poate accede la o funcţie publică echivalează cu o derâdere din dreptul de a accede la acea funcţie. Această măsură este mult mai severă prin comparaţie cu cea aplicată în dreptul comun - dreptul muncii - sau cu sancţiunea aplicată persoanelor care au săvârşit faptele penale prevăzute de art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 şi care sunt foarte grave. Discriminarea este cu atât mai evidentă şi excesivă în cazul persoanelor care au fost destituite din funcţia publică pentru un motiv legal de incompatibilitate.

Pe de altă parte, măsura legislativă criticată nu este nici proporţională, nici rezonabilă şi nici nu vizează protejarea unor drepturi şi interese colective, superioare, astfel încât nu se justifică sub aspectul condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Întrucât nu există predeterminări legale ale principiului proporţionalităţii, este de competenţa Curţii Constituţionale a stabili respectarea acestui principiu. Având în vedere argumentele prezentate, reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Consacrarea la nivel constituţional a dreptului la muncă nu împiedică instituirea unor condiţii legale pentru exercitarea efectivă a acestui drept, condiţii aplicabile în aceeaşi măsură tuturor subiectelor de drept ce se încadrează în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări. Întinderea termenului de reabilitare, în prezent de 7 ani, reprezintă totodată opţiunea legiuitorului şi nu poate constitui o problemă de constituţionalitate a textelor legale examinate. Măsura legală se justifică prin necesitatea ocrotirii interesului instituţiei publice şi asigurarea credibilităţii acesteia prin impunerea unor condiţii de moralitate a funcţionarilor săi.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Adresa nr. 6.794 din 21 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.231 din 21 iunie 2012, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 54 lit. i) şi ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine că textele de lege criticate constituie o îngrădire a dreptului la muncă şi instituie discriminări în privinţa accederii persoanei la o funcţie publică, având loc totodată şi o restrângere nepermisă a exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi.

Astfel, textele de lege criticate reglementează interdicţia potrivit căreia o persoană nu mai poate ocupa o funcţie publică dacă a fost destituită dintr-o funcţie publică sau i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.

O atare condiţie de accedere la funcţia publică este excesivă, nejustificatâ şi incompatibilă, cu libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă, conducând la îngrădirea dreptului de muncă, reglementat de art. 41 din Constituţie. Libertatea alegerii profesiei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acesteia şi poate fi condiţionată sau limitată de criterii legale, justificate constituţional, precum starea sănătăţii, aptitudinea sau alte criterii determinate de specificul profesiei, al meseriei sau al locului de muncă. Este adevărat că însăşi Curtea Constituţională a stabilit în jurisprudenţa sa că instituirea prin lege a unor condiţii pentru ocuparea unor funcţii sau exercitarea unor profesii nu reprezintă o încălcare a dreptului la muncă şi la alegerea profesiei, însă, în speţă, instituirea acestei interdicţii, precum şi impunerea unui termen de radiere a sancţiunii disciplinare de 7 ani de la aplicare sunt contrare art. 41 alin. (1) din Constituţie. Finalitatea interdicţiei impuse nu este nici realizabilă şi nici verosimilă, mai ales că, teoretic, în unele cazuri persoanele care au săvârşit fapte de natură penală pot accede la o funcţie publică într-un termen relativ mai scurt decât termenul de 7 ani prevăzut pentru cei ce au săvârşit abateri disciplinare. Mai mult, persoanele care au săvârşit faptele penale prevăzute de art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 şi care sunt foarte grave (săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice) au posibilitatea să participe la concurs, dacă a intervenit reabilitarea.

Textele de lege criticate contravin şi principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, garantat de art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Cerinţa reglementată de art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999 este esenţialmente subiectivă, deşi recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici trebuie să se facă exclusiv pe criteriul competenţei şi al meritelor profesionale. În practică, persoanele vizate de norma legală criticată pot fi profesionişti de valoare, cu un bagaj de cunoştinţe suficient de bogat pentru a ocupa oricând o funcţie publică, dar care nu pot participa la concurs din cauza faptului că au fost destituite dintr-o funcţie publică sau le-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.

Această interdicţie contravine principiului accesului egal la funcţiile publice, ce trebuie înţeles atât ca o egalitate de tratament a titularilor funcţiei publice din partea legiuitorului, cât şi ca o egalitate de şanse acordate în vederea ocupării acestora.

Durata excesivă a termenului de 7 ani prevăzut pentru radierea interdicţiei are efect prohibitiv asupra persoanelor în cauză faţă de celelalte persoane care pot accede la o funcţie publică prin participarea şi promovarea concursului organizat în acest scop. În acest sens se arată că, în legislaţia muncii, termenul de radiere de drept a sancţiunii disciplinare, prevăzut de art. 248 alin. (3) din Codul muncii, este de "12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen".

Interdicţia în discuţie are natura juridică a unei decăderi din dreptul de a ocupa o funcţie publică, iar termenul de 7 ani este excesiv şi disproporţionat, având în vedere că, în materie penală, unele infracţiuni ce reprezintă cele mai grave fapte antisociale pot fi radiate în termen de 3 ani. Astfel, se poate ajunge în situaţia paradoxală ca persoanele care au săvârşit fapte de natură penală - condamnate şi reabilitate - care, sub aspectul gravităţii, nu pot fi comparate cu abaterile disciplinare să poată ocupa o funcţie publică. Caracterul excesiv al acestui termen este cu atât mai evident în cazul persoanelor care au fost destituite din funcţia publică pentru un motiv legal de incompatibilitate.

În sfârşit se arată că deosebirea de tratament instituită prin textele de lege criticate nu se bazează pe un criteriu obiectiv şi rezonabil, întrucât se consideră că, "faţă de specificul funcţiei publice, şi anume al responsabilităţilor, atribuţiilor de serviciu şi al rigorilor impuse persoanele care au fost destituite dintr-o funcţie publică sau le-a încetat contractul de muncă pentru motive disciplinare nu se află într-o situaţie diferită de cea a celorlalţi cetaţeni care acced la o funcţie publică".

Având în vedere că prevederile de lege criticate împiedică liberul acces la ocuparea funcţiilor publice, Avocatul Poporului susţine şi că această restrângere nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Dreptul de acces la o funcţie publică nu este unul absolut, însă limitarea sa poate fi admisă în măsura în care urmăreşte un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Restrângerea se justifică, în general, prin existenţa unor drepturi diverse şi în unele situaţii chiar contradictorii, respectiv interesul subiectiv al titularilor drepturilor fundamentate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, interesul public sau necesitatea de a garanta drepturile fundamentale ale altor persoane. Raţionamentul şi proporţionalitatea presupun compararea intereselor, în aşa fel încât limitarea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru satisfacerea unui interes public sau apărarea drepturilor altor persoane. În acest sens se susţine că interdicţia reglementată de textele de lege criticate nu se justifică în mod obiectiv ca o măsură ce se impune pentru salvgardarea unui alt drept care, în absenţa acestei restricţii, ar fi grav compromis.

Proporţionalitatea este un alt criteriu de determinare a respectării cadrului constituţional de restrângere e exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi şi reprezintă relaţia de echilibru între situaţii, valori şi interese diferite, care să permită coexistenţa libertăţilor, armonizarea intereselor individuale cu interesul social. De aceea, principiul proporţionalităţii constituie o garanţie a drepturilor omului, în situaţia în care exercitarea acestora este restrânsă prin măsuri (arbitrare sau abuzive) impuse de autorităţile statului. Restrângerea drepturilor trebuie să fie adecvată şi necesară pentru realizarea obiectivului său şi nu poate să impună sarcini excesive asupra persoanei, astfel că, în consecinţă, trebuie să fie proporţională în efectul său asupra acesteia. Or, în speţa de faţă, măsura restrictivă a ocupării funcţiei publice nu respectă condiţia de proporţionalitate, întrucât scopul pentru care a fost dispusă este generic şi nu indică un anumit drept sau o libertate ca scop legitim. Prevederile de lege criticate instituie o condiţie de accedere la o funcţie publică ce nu asigură un just echilibru între interesul individual şi interesul general şi sunt de natură să restrângă în mod disproporţionat acest drept, aducându-i atingeri grave în mod substanţial. Desigur, întrucât nu există predeterminări legale ale principiului proporţionalităţii, sarcina de a stabili conţinutul acestui principiu revine instanţei de contencios constituţional.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şl ale art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul sau de vedere prin care susţine câ sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se susţine, în esenţă, că impunerea unor condiţii la ocuparea unei funcţii publice nu poate fi asimilată îngrădirii dreptului la muncă. Cerinţa ca cetăţenii români care au fost destituiţi dintr-o funcţie publică sau care au avut contractul individual de muncă desfăcut din motive disciplinare să nu poată face parte din corpul funcţionarilor publici o anumită perioadă este justificată de necesitatea ca toţi membrii aparatului administraţiei publice să fie de o moralitate neîndoielnică, asigurându-se în acest mod credibilitatea acestora şl a aparatului administrativ. Această interdicţie a fost introdusă de legiuitor ca sancţiune, având în vedere că şi demiterea dintr-o funcţie publică se face, conform legii, din raţiuni disciplinare.

Cât priveşte durata de 7 ani a radierii sancţiunii disciplinare, aceasta este apreciată ca fiind cel mult o problemă de legalitate, în raport cu prevederile similare cuprinse în Codul muncii, ori de interpretare sau de aplicare a Legii nr. 188/1999. Prin urmare, această prevedere nu poate fi reţinută ca încălcând norme constituţionale, fiind la latitudinea legiuitorului să stabilească astfel de termene.

Referitor la argumentul invocat de Avocatul Poporului, potrivii căruia persoanele care au săvârşit fapte penale de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 pot participa la un concurs organizat pentru ocuparea unei funcţii publice, mai devreme de 7 ani, cât este condiţia pentru radierea sancţiunii disciplinare, se apreciază că, în condiţiile în care intervine reabilitarea, aceasta este o prevedere corectă, deoarece reabilitarea presupune revenirea la situaţia anterioară momentului în care a intervenit motivul care a dus la condiţionare, respectiv acuzaţia privind comiterea unor fapte de natură penală.

Se mai susţine că pretinsa neooncordanţă a prevederilor de lege criticate cu unele acte internaţionale invocate, care reglementează dreptul la muncă, precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, nu poate fi reţinută deoarece însăşi Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 41 din 24 ianuarie 2006, la fel ca şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că "dreptul unei persoane de a fi admisă într-o funcţie publică nu este recunoscut nici de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nici de protocoalele sale. Aşadar, în acest domeniu statul are o mai largă marjă de apreciere".

Nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 16 şi 53 din Constituţie invocate, deoarece condiţionarea accederii la o funcţie publică nu reprezintă o îngrădire a dreptului la muncă, iar aceasta îi priveşte, în egală măsură, pe toţi cetăţenii care vor să ocupe o funcţie publică. Totodată, statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin lege organică, iar dreptul de a stabili condiţii pentru exercitarea funcţiei publice aparţine legiuitorului, care aste singurul în măsură să le modifice. În plus, domeniul de competenţă al Curţii Constituţionale îl constituie doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective, indiferent că acestea izvorăsc din acte normative sau din acte consensuale.

Guvernul a transmis punctul său de vedere prin care consideră câ excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie invocate, referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă, nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a îndeplini condiţiile legate de probitatea profesională, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi acest lucru. Exercitarea oricăror drepturi trebuie să se facă într-un cadru legal adecvat şi specific fiecărui drept în parte, iar legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze anumite condiţii, pentru anumite profesii, care să asigure un astfel de cadru pentru fiecare categorie de funcţii în parte.

În speţă, legiuitorul a reglementat interdicţiile stabilite de art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999, apreciind că pentru o persoană care a fost destituită dintr-o funcţie publică sau căreia i-a încetat contractul individual de muncă din motive disciplinare este nevoie de o perioadă de 7 ani în care aceasta să nu mai poată ocupa o funcţie publică, tocmai pentru a atrage atenţia asupra rolului şi importanţei acestui gen de funcţii şi pentru a încerca să împiedice săvârşirea faptelor vizate de acest text. Simpla supoziţie a autorului excepţiei în sensul că o persoană care a săvârşit o faptă de natură penală poate accede într-o funcţie publică într-un termen mai scurt decât termenul de 7 ani, aplicabil în materia abaterilor disciplinare săvârşite de funcţionarii publici, nu este un argument de natură a justifica neconstituţionalitatea textelor legale criticate.

Cât priveşte pretinsa încălcare a principiului egalităţii şi al nediscriminării, reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, se arată, în esenţă, că săvârşirea unor abateri disciplinare repetate sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave, respectiv ivirea unui motiv legal de incompatibilitate pentru a cărui încetare funcţionarul public nu acţionează în termen de 10 zile reprezintă, în contextul importanţei funcţiei publice pentru întreaga societate, motive obiective şi rezonabile care să justifice un statut juridic aparte pentru această categorie profesională. Totodată, textele legale criticate se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.

Date fiind argumentele care demonstrează respectarea drepturilor fundamentale pretins încălcate, Guvernul apreciază, în final, că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză, concluzionând că nu poate fi vorba, în speţă, despre nicio restrângere a exerciţiului vreunui drept fundamental, ci despre opţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea condiţiilor de acces la ocuparea unei funcţii publice.

Preşedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA

examinând excepţia de neconstituţionalilate formulată direct de Avocatul Poporului, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şl Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, prevederile art. 54 lit. i) şi ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, care au următorul conţinut:

–Art. 54 lit. i): "Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: [...]

i)nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractat individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.

–Art. 82 alin. (1) lit. c):

(1)Sancţiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează: [...]

c)în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea prevăzută la art. 77 alin. (3) lit. e).

Textul de lege la care prevederile mai sus redate fac trimitere are următorul conţinut;

–Art. 77 alin. (3) lit. e): "(3) Sancţiunile disciplinare sunt: [...] e) destituirea din funcţia publică."

Potrivit art. 101 alin. (1) din actul normativ menţionat, destituirea din funcţie se dispune în următoarele cazuri:

(1)Destituirea din funcţia publică se dispune, în condiţiile art. 78, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri:

a)pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave;

b)dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.

Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (1) şi (2) care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi, art. 41 alin. (1) referitoare la dreptul la muncă şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, autorul excepţiei invocă o serie de norme juridice din acte Internaţionale care reglementează dreptul muncii, şi anume: art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Condiţia nr. 122/1964 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind politica de ocupare a forţei de muncă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Autorul sesizării de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că interdicţia ocupării timp de 7 ani a unei funcţii publice de către o persoană care a fost destituită dintr-o funcţie publică anterior deţinută ori căreia i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare contravine principiului fundamental al egalităţii şi nediscriminării şi îngrădeşte în mod nejustificat şi disproporţionat libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă.

Curtea reţine că obiectul de reglementare al Legii nr. 188/1999 îl constituie statutul funcţionarilor publici, legiuitorul exprimându-şi astfel opţiunea de a distinge această categorie profesională faţă de altele, în considerarea importanţei pe care o deţine instituţia funcţiei publice în cadrul aparatului administrativ al statului. Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial legea reglementează înfiinţarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu atribuţii legale în domeniul managementului funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Plecând de la această premisă, a statutului diferit al funcţionarilor publici faţă de alţi salariaţi, legiuitorul a instituit atât condiţii generale, cât şi condiţii speciale pentru accesul într-o funcţie publică şi apartenenţa unei persoane la corpul funcţionarilor publici.

Dispoziţiile de lege criticate - art. 54 lit. i) şi a art. 82 alin. (1) lit. c) - conţin o astfel de condiţie specială de acces la o funcţie publică, referitoare la interdicţia aplicabilă timp de 7 ani unei persoane care a fost destituită din funcţia publică anterior deţinută sau căreia i-a încetat contractul individual de muncă din motive disciplinare.

Potrivit art. 77 alin. (3) lit. e), art. 78, art. 97 lit. d) şi art. 101 din Legea nr. 188/1999, destituirea din funcţia pubiică reprezintă sancţiunea disciplinară ce are drept consecinţă încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public şi intervine în două situaţii:

a)pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave şi b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate; această sancţiune se radiază de drept în termen de 7 ani de la aplicarea sa. Abaterile disciplinare atrag răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici care încalcă cu vinovăţie îndatoririle corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi normele de conduită profesională şi civică prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Contractul individual de muncă poate înceta, în temeiul art. 55, art. 58, art. 61 lit. a) şi al art. 247-252 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ca urmare a concedierii intervenite pentru motive ce ţin de persoana salariatului, constând în săvârşirea unor abateri disciplinare sancţionate ca atare de către angajator, în condiţiile legii.

Prin urmare cele două teze ale art. 54 lit. i) determină cele două categorii de destinatari ai acestei dispoziţii, şi anume: o persoană care, în calitatea sa de funcţionar public, a fost destituită, în ultimii 7 ani, din această funcţie, pentru motivele mai sus arătate, respectiv orice alt angajat în temeiul unui contract individual de muncă ce a Încetat pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. Dat fiind caracterul de normă specială a prevederilor criticate din Legea nr. 188/1999, în cazul încetării contractului individual de muncă pentru motive disciplinare nu se aplică dispoziţiile de drept comun, cuprinse la art. 248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cărora "sancţiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen", ci cele cuprinse la art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999, care reglementează un termen diferit de 7 ani, pentru ridicarea interdicţiei de accedere la o funcţie publică.

Curtea constată că cerinţa specială prevăzută de art. 54 lit. i) din Legea nr. 188/1999 are natura unei interdicţii temporare de acces la o funcţie publică, impuse de legiuitor în considerarea rolului esenţial pe care funcţia publică o are în cadrul funcţionării statului. Funcţionarii publici au în competenţa lor atribuţii legale ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică, astfel că asupra lor nu trebuie să planeze nicio urmă de îndoială sub aspectul onestităţii, moralităţii şi profesionalismului. În acest sens, Curtea observă că Legea nr. 188/1999 conţine şi alte dispoziţii ce urmăresc acelaşi scop, cel al protejării intereselor Instituţiei publice şi al ocrotirii statutului funcţionarilor publici. Astfel, dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. m), coroborate cu ale art. 54 lit. h), reglementează sancţiunea administrativă a suspendării de drept a funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine. În cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. Prin Decizia nr. 539 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 514 din 21 iulie 2011, Curtea Constituţională a statuat că finalitatea acestei măsuri constă în protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public.

Curtea nu poate reţine criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora dispoziţiile legale criticate restrâng în mod nejustificat

exercitarea dreptului la muncă sub aspectul libertăţii alegerii profesiei şi a locului de muncă.

Cu privire la implicaţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în mod constant (a se vedea, cu titlu exemplicativ, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006) că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile.

În cazul de faţă, legea examinată reglementează, aşa cum s-a arătat mai sus, o condiţie specială de acces la o funcţie publică, determinată de caracterul funcţiei şi al locului de muncă vizat. Din perspectiva acestei condiţionări, o funcţie publică este accesibilă oricărei persoane care, pe lângă faptul că îndeplineşte condiţiile generale prevăzute de lege, nu a fost destituită dintr-o altă funcţie publică anterior deţinută (pentru motive ce ţin de săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave sau pentru că nu a intervenit în termenul legal pentru îndepărtarea motivului de incompatibilitate) sau căreia nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.

Apare aşadar firească preocuparea legiuitorului de a impune, pentru ocuparea unei funcţii din aparatul administrativ al statului, condiţia trecerii unui timp suficient de la data săvârşirii abaterilor disciplinare sau, după caz, a constatării incompatibilităţii funcţionarului public, pentru a demonstra faptul că persoana respectivă s-a îndreptat. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu afectează dreptul la muncă în sensul afirmat de autorul excepţiei, acela de a restrânge exerciţiul libertăţii de alegere a locului de muncă şi a profesiei, ci supun acest drept unei condiţii speciale, determinate de natura funcţiei publice. Interdicţia ocupării timp de 7 ani a unei funcţii publice are caracter temporar şi nu afectează persoana în cauză în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la muncă, aceasta fiind liberă a opta pentru orice alt loc de muncă, în condiţiile legii.

Totodată, Curtea constată că măsura în cauză respectă exigenţele principiului egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie.

Cu privire la semnificaţia acestui principiu, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că "principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rational, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice". De asemenea, art. 16 din Constituţie "vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui" (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002).

În lumina acestor considerente, Curtea constată că persoanele vizate de dispoziţiile art. 54 lit. i) şi art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 se află într-o situaţie distinctă în mod obiectiv de cea a celorlalte persoane care au vocaţia de a accede la o funcţie publică - foşti funcţionari publici sau foşti angajaţi în temeiul unui contract individual de muncă -, împrejurare ce justifică un tratament juridic deosebit. Antecedentele acestora sub aspectul conduitei profesionale dovedite în calitatea anterioară de angajaţi - într-o instituţie publică sau nu, după caz - reprezintă elementul obiectiv de diferenţiere în cadrul aceleiaşi categorii de persoane cu vocaţie generală de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii publice şi constituie totodată un motiv suficient pentru legiuitor de a institui o condiţie suplimentară, adaptată acestei situaţii, pentru a le permite (din nou, în cazul foştilor funcţionari publici) accesul la o funcţie publică.

Cât priveşte întinderea termenului de 7 ani, Curtea constată că acesta se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului, de liberă opţiune a sa, fără a putea fi supus cenzurii instanţei de contencios constituţional. Totuşi, având în vedere imperativul descurajării săvârşirii de către funcţionarii publici a unor fapte penale grave sau a unor abateri disciplinare cu grave consecinţe şi necesitatea, înregistrată în societatea românească contemporană, de responsabilizare a funcţiei publice, întinderea acestui termen nu este disproporţională cu scopul urmărit. De asemenea, consecinţele acestei interdicţii asupra persoanelor vizate au un caracter rezonabil, în sensul că nu afectează în mod grav sau irevocabil exercitarea drepturilor şi libertăţilor lor legitime, acestea având deschise variate posibilităţi şi în aspectul ocupării unui loc de muncă în funcţie de pregătirea profesională.

Aşa fiind, Curtea constată că tratamentul juridic diferit aplicabil persoanelor aflate în ipoteza normelor art. 54 lit. i) şi ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 este corespunzător unor situaţii distincte şi este justificat sub aspectul obiectivitătii şi al rezonabilităţii, fără ca interdicţia examinată să poată fi calificată drept un factor de discriminare.

Date fiind cele constatate de Curte cu privire la respectarea normelor fundamentale ale art. 16 şi ale art. 41 alin. (1) din Constituţie, rezultă că nu se poate reţine nici restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi în afara limitelor permise de art. 53 din Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

în numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 lit. i) şi ale art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 februarie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi