Lege
Lege Nr. 105 din 22 septembrie 1992
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
- Emitent
- Parlamentul
- Publicat în
- Monitorul Oficial nr. 245 din 1 octombrie 1992
Textul actului · 183 de articole
100%
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
Parlamentul României adopta prezenta lege.
Prezenta lege cuprinde:
a)norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat;
b)norme de procedura în litigii privind raporturi de drept internaţional privat.
În înţelesul prezentei legi, raporturile de drept internaţional privat sînt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedura civilă şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Străinii sînt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturi civile cu cetăţenii români în tot ce priveşte aplicarea dispoziţiilor prezentei legi.
Asimilarea se aplică şi în beneficiul persoanelor juridice străine.
Cînd determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie data unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română.
Dacă legea străină, determinata potrivit dispoziţiilor ce urmează, retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel.
Retrimiterea facuta de legea străină la dreptul altui stat este fără efect.
În cazul în care legea străină aparţine unui stat în care coexista mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determina dispoziţiile aplicabile.
Aplicarea legii străine este independenta de condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţiile ce urmează sau legi speciale nu prevăd altfel.
În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată pînă la dovada contrară. Dovada se solicita Ministerului Justiţiei, care stabileşte situaţia reală, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.
Partea care invoca o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.
În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română.
Aplicarea legii străine se inlatura:
a)dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român; b) dacă a devenit competenţa prin frauda.
În cazul inlaturarii legii străine, se aplică legea română.
Drepturile cîştigate în ţara străină sînt respectate în România, afară numai dacă sînt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.
Dispoziţiile prezentei legi sînt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o alta reglementare.
Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sînt cirmuite de legea sa naţionala, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.
Legea naţionala este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauza. Determinarea şi proba cetateniei se fac în conformitate cu legea statului a carei cetăţenie se invoca.
Legea naţionala a cetăţeanului român care, potrivit legii străine, este considerat ca are o alta cetăţenie, este legea română.
Legea naţionala a strainului care are mai multe cetăţenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsa, reşedinţa.
Dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsa, legea reşedinţei.
Începutul şi încetarea personalităţii sînt determinate de legea naţionala a fiecărei persoane.
Numele persoanei este cirmuit de legea sa naţionala.
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvîrşite în România, este asigurata potrivit legii române.
Apartenenţa unei persoane la o noua lege naţionala nu aduce atingere majoratului dobîndit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.
Condiţiile, efectele şi anularea unei hotărîri prin care se constata moartea prezumată, absenta sau dispariţia, precum şi prezumtiile de supravietuire sau de moarte sînt cirmuite de ultima lege naţionala a persoanei dispărute.
Dacă această lege nu poate fi identificata, se aplică legea română.
Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului sau, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exerciţiu restrînsa, nu poate să opună aceasta cauza de nevaliditate celui care l-a socotit, cu buna-credinţa, ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit.
Aceasta regula nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moştenire şi transmiterea imobilelor.
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sînt determinate de legea naţionala a fiecăruia dintre viitorii soţi.
Dacă una dintre legile străine astfel determinata prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebreaza.
Căsătoria unui cetăţean român aflat în străinătate poate fi încheiată în faţa autorităţii locale de stat competente ori în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României este supusă condiţiilor de forma a legii române.
Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sînt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sînt supuse legii domiciliului lor comun.
Legea naţionala comuna sau legea domiciliului comun al soţilor continua sa reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimba, după caz, cetăţenia sau domiciliul.
În lipsa de cetăţenie comuna sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sînt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comuna sau cu care întreţin în comun cele mai strinse legături.
Condiţiile de fond cerute în încheierea convenţiei matrimoniale sînt cele stabilite de legea naţionala a fiecăruia dintre viitorii soţi.
Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale sînt cirmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsa, de legea prevăzută de art. 20.
Aceeaşi lege stabileşte dacă este posibila modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei. Modificarea sau noua convenţie matrimoniala nu poate aduce prejudicii terţilor.
Divorţul este cirmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20.
Dacă legea străină, astfel determinata, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român.
În cazul în care sotii sînt în drept sa ceara separaţia de corp, condiţiile acesteia sînt supuse legii prevăzute de art. 20, care se aplică în mod corespunzător.
Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi.
Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condiţiilor de forma poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română.
Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la data cînd s-a născut, cirmuieste, potrivit art. 20, efectele căsătoriei părinţilor săi.
Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cirmuia efectele.
Legea arătată în art. 25 se aplică de asemenea:
a)tagaduirii paternităţii copilului născut din căsătorie; b) dobîndirii numelui de către copil; c) raporturilor dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei părinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile.
În cazul în care părinţii sînt în drept sa procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventa a copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sînt cele prevăzute de legea care, potrivit art. 20, se aplică efectelor căsătoriei.
Filiaţia copilului în afară căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii. În cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o alta cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.
Legea menţionată se aplică îndeosebi:
a)recunoaşterii filiaţiei şi efectelor ei; b) contestarii recunoaşterii filiaţiei; c) raporturilor dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei părinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile.
Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afară căsătoriei sa răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei.
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sînt stabilite de legea naţionala a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat. Aceştia trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sînt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele doua legi naţionale arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adopta împreună sînt cele stabilite de legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adopta copilul celuilalt.
Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sînt cirmuite de legea naţionala a adoptatorului, iar în cazul adopţiei consimţite de soţi este aplicabilă legea prevăzută de art. 20. Aceeaşi lege cirmuieste şi desfacerea adopţiei.
Forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie.
Nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor prevăzute la art. 30, iar pentru nerespectarea condiţiilor de forma, legii prevăzute la art. 32.
Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere este:
a)în raporturile dintre părinţi şi copii, legea care cirmuieste, potrivit art. 25, 28 şi 31, efectele filiaţiei; b) în raporturile dintre soţi, legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele căsătoriei; c) în raporturile dintre foştii soţi, legea care cirmuieste, potrivit art. 22, divorţul;
d)în raporturile dintre persoane, legea naţionala a creditorului. În caz de schimbare a cetateniei, noua lege naţionala se aplică numai prestaţiilor ulterioare schimbării.
Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere determina îndeosebi:
a)persoana creditorului şi debitorului, precum şi ordinea de prioritate între mai mulţi debitori; b) întinderea obligaţiei de întreţinere; c) modul de executare a obligaţiei şi termenele pentru satisfacerea acesteia. Pentru a se determina întinderea obligaţiei de întreţinere trebuie să se ţină seama, chiar dacă legea străină aplicabilă dispune altfel, de posibilităţile materiale ale debitorului şi de nevoile efective ale creditorului. Secţiunea a V-a Ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa
Ocrotirea minorului născut din căsătorie sau adoptat, exercitată de părinţi ori, după caz, de tata sau de mama, este cirmuita de legea prevăzută de art. 20.
Instruirea, modificarea, efectele şi încetarea tutelei, precum şi raporturile dintre tutore şi persoana lipsită de capacitate sau cu capacitate restrînsa sînt supuse legii naţionale a persoanei ocrotite.
Obligaţia de a accepta şi de a exercita tutela este supusă legii naţionale a tutorelui.
Măsurile ce se iau de către părinţi sau tutore cu privire la minor sau la o altă persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate restrînsa, ori cu privire la bunurile ce le aparţin, sînt supuse legii statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.
Dispoziţiile art. 37 şi 38 se aplică în mod corespunzător curatelei şi oricăror instituţii de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate restrînsa.
Persoana juridică are naţionalitatea strainului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului consultativ, sediul social.
Dacă exista sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real.
Prin sediul real se înţelege locul unde se afla centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărîrile organului respectiv sînt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
Statutul organic al persoanei juridice este cirmuit de legea sa naţionala, determinata în modul prevăzut la art. 40.
Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o alta ţara este supus legii naţionale a acesteia.
Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o.
Legea statului organic al persoanei juridice cirmuieste îndeosebi:
a)capacitatea acesteia; b) modul de dobîndire şi de pierdere a calităţii de asociat; c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat; d) modul de alegere, competentele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanelor juridice; e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii; f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi; g) modificarea actelor constitutive; h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.
Persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, sînt recunoscute de plin drept în România.
Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, pe baza aprobării prealabile a guvernului, prin hotărîre judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sînt valabil constituite în statul a carei naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi economice din România.
Hotărîrea de recunoaştere se publică în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar central şi este supusă recursului în termen de 60 de zile de la data ultimei publicari.
Recursul poate fi exercitat de orice persoană interesată pentru neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute la alin. 2.
O persoana juridică străină care este recunoscută beneficiază de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care face recunoaşterea le refuza prin dispoziţiile sale legale.
Persoana juridică străină recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul tarii în condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităţilor economice, sociale, culturale sau de alta natură.
Fuzionarea unor persoane juridice de naţionalitati diferite poate fi realizată dacă sînt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de cele doua legi naţionale aplicabile statutului lor organic.
Reprezentarea legală a persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanei juridice în cazurile în care se afla în încetare de plati, precum şi asistarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrînsa sînt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naşte atributia de reprezentare sau de asistare.
Calitatea de comerciant este determinata de legea statului unde persoana fizica sau juridică a obţinut autorizarea de a desfăşura activităţi economice sau unde este înmatriculată.
În lipsa de autorizaţie de înmatriculare sau dacă persoana a obţinut mai multe autorizaţii, respectiv este înmatriculată în mai multe state, se aplică legea statului unde funcţionează conducerea activităţii ei economice.
Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sînt cirmuite de legea locului unde acestea se afla sau sînt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
Natura mobiliară sau imobiliară, cît şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determina în conformitate cu legea locului unde se afla sau sînt situate, prin derogare de la art. 3.
Platformele şi alte instituţii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sînt considerate, în înţelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sînt cirmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul cînd s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv.
Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă:
a)părţile interesate au ales prin acordul lor, în condiţiile art. 73 şi art. 74, o alta lege, care devine astfel aplicabilă; b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri asiguratorii sau ca urmare a unei vinzari silite, în aceste cazuri fiind aplicabilă, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reasezat temporar. c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale.
Condiţiile şi efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sînt cirmuite, dacă părţile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sînt supuse:
a)legii pavilionului pe care îl arboreaza nava sau aeronava; b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei.
Legea arătată de art. 55 se aplică deopotrivă:
a)bunurilor aflate în mod durabil la bord, formindu-i dotarea tehnica; b) creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa tehnica, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport. Secţiunea a IV-a Titlurile de valoare
Emiterea de acţiuni nominative, la ordin sau la purtător, precum şi de obligaţiuni este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.
Condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele arătate de art. 57 sînt supuse:
a)legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cît priveşte titlul nominativ; b) legii locului de plată a titlului la ordin; c) legii locului unde se afla titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi tertele persoane.
Legea arătată expres în cuprinsul unui titlu de valoare se stabileşte dacă acesta întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura titlului se determina potrivit legii statului în care îşi are sediul întreprinderea emitenta.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil, potrivit alineatului precedent, cirmuieste drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.
Naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală sînt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru intiia oara adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.
Operele de creaţie intelectuală nedivulgate sînt supuse legii naţionale a autorului.
Naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industriala sînt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de înregistrare.
Obţinerea reparatiei materiale şi morale este supusă legii statului unde a avut loc încălcarea dreptului de autor sau de proprietate industriala.
Drepturile de autor şi de proprietate industriala ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice străine sînt ocrotite pe teritoriul României, conform legii române şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sînt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc.
Formele arătate în art. 64, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sînt supuse legii statului unde acesta se găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al naşterii, transmiterii, restringerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.
Moştenirea este supusă:
a)în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedata o avea la data morţii; b) în ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.
Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:
a)momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decît cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul sa înlăture dispoziţiile ei imperative.
Legea astfel aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art. 67.
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt socotite valabile dacă actul respecta condiţiile de forma aplicabile, fie la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a)legea naţionala a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral sînt stabilite de legea aleasă de către autorul sau.
În lipsa, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strinse, iar dacă această lege nu poate fi identificata, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit.
Actul juridic accesoriu este cirmuit de legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestări de voinţa diferita.
Condiţiile de forma ale unui act juridic sînt stabilite de legea care îi cirmuieste fondul.
Actul se considera totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoarele:
a)legea locului unde a fost întocmit; b) legea naţionala sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită forma solemna, nici o alta lege dintre cele menţionate în art. 71 nu poate să înlăture aceasta cerinţa, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
Contractul este supus legii alese prin consens de părţi.
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe.
Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului.
Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art. 73, poate fi modificată prin acordul părţilor.
Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv, fără să poată totuşi:
a)sa infirme validitatea formei acestuia; sau b) sa aducă atingere drepturilor dobîndite între timp de terţi.
În lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strinse.
Se considera ca exista atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsa, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar.
Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strinse cu legea statului unde acesta se afla situat.
Prin prestaţie caracteristica se înţelege:
a)prestaţia părţii care, în temeiul unui contract translativ, precum vînzarea sau altele similare, înstrăinează un bun mobil; b) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract de închiriere sau altele similare, pune la dispoziţia unei persoane, pe o durată de timp determinata, folosinţă unui bun; c) prestaţia îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi, în general, de partea care, în contractele de servicii, o aduce la îndeplinire; d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau altele similare.
Prezumtiile stabilite în alineatul precedent pot fi inlaturate dacă partea interesată face dovada ca din circumstanţe rezultă ca exista legături mai strinse ale contractului cu legea unui stat.
Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristica a uneia dintre părţi este supus, cît priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.
Dacă, în acest scop, părţile aflate în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptată.
Legea aplicabilă fondului contractului, potrivit art. 73-79, se aplică îndeosebi:
a)interpretării naturii sale juridice şi a clauzelor pe care le cuprinde; b) executării obligaţiilor izvorite din contract; c) consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a acestor obligaţii, precum şi evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat; d) modului de stingere a obligaţiilor izvorite din contract; e) cauzelor de nulitate a contractului şi consecinţelor acesteia.
Modul de executare a obligaţiilor izvorite din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor destinate, potrivit contractului, sa preintimpine sau sa remedieze neexecutarea ori să-i restrîngă efectele prejudiciabile.
Existenta şi validitatea de fond a consimtamintului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sînt determinate de însăşi legea pe care au ales-o.
Dacă legea menţionată declara nevalabila alegerea astfel convenită, contractul este cirmuit de legea arătată în art. 77-79.
Existenta şi validitatea de fond a contractului contestat de către una dintre părţi se determina în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil.
Efectele juridice ale tacerii părţii care contesta ca şi-a dat consimţămîntul la un contract sînt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice în cauza.
Contractul dintre părţi care îşi au domiciliul sau sediul în state diferite se considera încheiat la data cînd acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediata a prestaţiei caracteristice, se considera încheiat în momentul cînd debitorul acesteia a început executarea, afară numai dacă ofertantul a cerut ca, în prealabil, sa i se comunice acceptarea. În acest ultim caz se aplică prevederile alineatului precedent.
Legea străină aplicabilă contractului, în temeiul prezentului capitol, cuprinde dispoziţiile sale de drept material, în afară de normele ei conflictuale.
Contractul este supus condiţiilor de forma stabilite de legea prevăzută la art. 71 alin. 1, care se aplică în mod corespunzător.
Contractul se considera totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă:
a)părţile care se găsesc, la data cînd l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit condiţiile de forma prevăzute de legea unuia dintre aceste state; b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de forma ale statului unde s-a aflat în momentul încheierii contractului.
Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sînt supuse legii locului unde acestea se afla sau sînt situate.
În lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplică vinzarii mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vînzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsa, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social.
Prin excepţie de la prevederile art. 88, contractul de vînzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă:
a)negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat; sau b) contractul prevede în mod expres ca vînzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii în acel stat.
Vînzarea prin licitaţie, prin burse sau tîrguri este supusă legii statului unde are loc încheierea pe aceasta cale a contractului, afară numai dacă legea statului respectiv admite ca părţile sa aleagă prin acord legea aplicabilă şi ele au procedat explicit la o asemenea alegere.
Legea aplicabilă vinzarii, în temeiul art. 73, 76-77 şi 88-90, cirmuieste îndeosebi:
a)interpretarea contractului; b) drepturile şi obligaţiile părţilor; c) executarea obligaţiilor ce izvorăsc din contract; d) momentul de cînd cumpărătorul are dreptul la produsele şi fructele bunului sau mărfii transmise; e) momentul de cînd cumpărătorul suporta riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisă; f) validitatea şi efectele între părţi ale clauzelor de rezerva a proprietăţii; g) consecinţele neexecutării contractului, inclusiv obţinerea reparatiei pentru prejudicii, cu excepţia chestiunilor care sînt supuse legii procedurale a forului; h) modul de stingere a obligaţiilor izvorite din contract, precum şi decăderea intemeiata pe expirarea unui termen; i) consecinţele nulităţii contractului.
Legea statului unde se efectuează recepţia mărfii stabileşte, dacă nu s-a convenit expres altfel, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi calitativă, precum şi măsurile ce pot fi luate referitor la aceste bunuri în cazul în care sînt refuzate.
În raporturile dintre reprezentant şi mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercita împuternicirea.
În cazul în care acesta exercita, cu titlu profesional, funcţia de intermediar sau agent, se aplică legea sediului sau profesional.
Legea arătată în art. 93 se aplică îndeosebi:
a)existenţei, întinderii, modificării şi încetării puterilor intermediarului; b) consecinţelor depăşirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive; c) facultăţii intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile şi de a desemna un intermediar adiţional sau substituit; d) posibilităţii ca intermediarul sa încheie un contract pentru reprezentat, cînd exista riscul unui conflict de interese între el însuşi şi reprezentat; e) clauzei de neconcurenta; f) cazurilor de prejudicii care urmează să fie reparate.
Raporturile dintre persoana reprezentată şi terţi sînt supuse, dacă nu au convenit explicit altfel, legii unde se afla sediul profesional al intermediarului.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde a acţionat intermediarul, dacă pe teritoriul respectiv se afla:
a)sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate; sau b) sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului; sau c) sediul bursei, tirgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.
Legea arătată de art. 95 stabileşte îndeosebi efectele actelor pe care intermediarul le-a încheiat în exerciţiul real sau pretins al împuternicirii.
Modul de executare a împuternicirii trebuie să se conformeze condiţiilor stabilite de legea statului unde are loc executarea.
Intermediarul care a comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau alte mijloace de telecomunicaţie, este socotit ca a acţionat de la sediul sau profesional ori, în lipsa, de la domiciliul sau reşedinţa sa.
Dacă reprezentatul, intermediarul sau terţul are mai multe sedii profesionale în state diferite, se tine seama de cel care prezintă legătură cea mai strinsa cu actul îndeplinit de intermediar.
Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este supusă legii situaţiei bunului.
Legea convenită de părţi, potrivit art. 73 şi 76, spre a cirmui contractul de muncă este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce restringeri ocrotirii pe care o asigura salariatului dispoziţiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri.
Contractul de muncă este supus, dacă părţile nu au convenit altfel, legii statului pe al cărui teritoriu:
a)salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detaşat într-un alt stat; b) se afla sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale; în cazul în care totuşi exista legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia. Secţiunea a VI-a Alte contracte
În lipsa de lege convenită de părţi se aplică:
a)în contractele de executare de lucrări, legea sediului antreprenorului; b) în contractele de transport, de expeditii şi altele similare, legea sediului transportatorului sau expeditorului; c) în contractele bancare, inclusiv cele de garanţie bancară autonomă, legea sediului întreprinderii de credit; în raporturile dintre cele doua bănci se aplică legea celei care prestează serviciul în favoarea celeilalte; d) în contractele de asigurare împotriva riscurilor, legea sediului asiguratorului; această lege se aplică, de asemenea, cesiunii sau gajarii poliţei de asigurare; e) în contractele de depozit, legea sediului depozitarului; f) donatiei, legea naţionala a donatorului. Secţiunea a VII-a Imbogatirea fără cauza şi gestiunea de afaceri
Imbogatirea fără cauza a unei persoane fizice sau juridice este supusă legii statului unde s-a produs.
În cazul în care imbogatirea fără cauza decurge dintr-o prestaţie intemeiata pe un raport juridic anual sau ale cărui efecte incetasera în orice alt mod, legea acestuia este aplicabilă şi imbogatirii.
Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune exercita aceasta activitate.
Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl cirmuieste îndeosebi în ce priveşte:
a)capacitatea delictuala; b) condiţiile şi întinderea răspunderii; c) cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi victima; d) răspunderea comitetului pentru fapta prepusului; e) natura daunelor care pot sa dea loc la reparatie; f) modalităţile şi întinderea reparatiei; g) transmisibilitatea dreptului la reparatie; h) persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit.
În cazul în care toate sau o parte din consecinţele păgubitoare ale actului ilicit se produc într-un alt stat decît în cel unde a avut loc, se aplică reparatiei corelative legea acestui stat, în conformitate cu dispoziţiile de la lit. b)-h) din art. 107.
Persoana prejudiciata poate introduce acţiunea de despăgubiri direct împotriva asiguratorului de răspundere civilă dacă legea contractului de asigurare o admite.
Regulile de securitate şi de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie să fie respectate în toate cazurile.
Dispoziţiile art. 107-110 se aplică în mod corespunzător oricărei forme de răspundere izvorita din acte ilicite, dacă nu se dispune expres altfel în secţiunile următoare.
Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusă personalităţii de către mass-media, îndeosebi prin presa, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de informare, sînt cirmuite, la alegerea persoanei lezate, de:
a)legea statului domiciliului sau reşedinţei sale; b) legea statului în care s-a produs rezultatul pagubitor; c) legea statului în care autorul daunei îşi are domiciliul sau reşedinţa ori sediul social.
În cazurile prevăzute la lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca autorul daunei sa fi trebuit în mod rezonabil să se aştepte ca efectele atingerii aduse personalităţii să se producă în unul din cele doua state.
Dreptul de replica împotriva daunelor aduse personalităţii este supus legii statului în care a apărut publicaţia sau de unde s-a difuzat emisiunea.
Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere defectuoasă de natura sa creeze confuzii sau pe lipsa instrucţiunilor de folosire sînt supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat:
a)legii domiciliului sau reşedinţei sale obişnuite; b) legii statului de unde a fost dobîndit produsul, afară numai dacă fabricantul, producătorul sau furnizorul face dovada ca produsul a fost pus în circulaţie pe piaţa acelui stat fără consimţămîntul sau.
Pretenţiile de reparaţii prevăzute la art. 114 pot fi formulate dacă produsul face parte din cele destinate unei folosinţe personale sau familiale a consumatorului şi este lipsit de legătură cu activitatea sa profesională sau comercială.
Instanţele din România pot sa acorde despăgubiri conform art. 114, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română pentru prejudicii corespunzătoare.
Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un act de concurenta neloială sau pe un alt act care provoacă restringeri nelegitime liberei concurente sînt supuse legii statului pe a cărui piaţa s-a produs rezultatul daunator.
Poate fi aplicată, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, în locul legii arătate la art. 117:
a)legea statului de sediu al acestei persoane, dacă actul de concurenta neloială a produs daune care o privesc în exclusivitate; b) legea contractului dintre părţi, dacă actul de concurenta neloială a fost savirsit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele.
Instanţele din România pot acorda despăgubiri, conform art. 117 şi 118, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română pentru prejudicii corespunzătoare.
Cesiunea de creanta este supusă, dacă părţile nu au convenit altfel, legii creanţei cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului cedat decît cu consimţămîntul sau.
Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sînt supuse legii care se aplică raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.
Subrogarea conventionala este supusă, dacă părţile nu au convenit altfel, legii obligaţiei al carei creditor este înlocuit.
Subrogarea legală este supusă legii în temeiul căreia o persoană poate sau trebuie să dezintereseze pe creditor. Această lege stabileşte:
a)dacă plătitorul se subroga în locul creditorului originar, în raporturile sale cu debitorul; b) drepturile ce pot fi exercitate împotriva debitorului.
Delegaţia şi novatia sînt supuse legii aplicabile obligaţiei care le formează obiectul.
Compensaţia este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune stingerea, parţială sau totală, prin compensaţie.
Creditorul care îşi valorifica drepturile împotriva mai multor debitori trebuie să se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei.
Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor exista numai dacă legile aplicabile ambelor datorii îl admit.
Condiţiile de exercitare a regresului sînt determinate de legea aplicabilă datoriei pe care codebitorul o are faţă de creditorul urmăritor.
Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat şi debitorul plătitor sînt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urma.
Dreptul unei instituţii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organică. Admisibilitatea şi exerciţiul regresului sînt cirmuite de dispoziţiile alin. 2 şi 3 din prezentul articol.
Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
Efectele pe care moneda le exercita asupra întinderii unei datorii sînt determinate de legea aplicabilă datoriei.
Legea statului în care trebuie efectuată plata determina în ce anume moneda urmează ca ea să fie facuta, afară numai dacă, în raporturile de drept internaţional privat născute din contract, părţile au convenit o alta moneda de plată.
Persoana care, potrivit legii sale naţionale, este lipsită de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet de ordin sau cec, se obliga totuşi valabil printr-un asemenea titlu, dacă semnatura a fost data într-un stat a cărui lege îl considera capabil pe subscriitor.
Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet de ordine sau cec este supus condiţiilor de forma ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. În materie de cec, îndeplinirea condiţiilor de forma prevăzute de legea locului plăţii este suficienta.
Dacă angajamentul este nevalabil, potrivit legii arătate în alineatul precedent, dar se conformează legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de forma a primului angajament nu infirma validitatea celui ulterior.
Termenele stabilite pentru exercitarea acţiunii de regres sînt determinate, faţă de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat naştere.
Forma şi termenele de protest, cît şi condiţiile de forma ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la ordin sau cec sînt stabilite de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar.
Efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarului unui bilet la ordin sînt supuse legii locului unde aceste titluri sînt plătibile.
Efectele pe care le produc semnăturile celorlalţi obligaţi prin cambie sau prin bilet la ordin sînt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile.
Legea locului unde titlul a fost constituit stabileşte dacă posesorul cambiei dobîndeşte creanta care a dat loc emisiunii titlului.
Legea statului unde este platibila cambia stabileşte dacă acceptarea poate fi restrînsa la o parte din suma, precum şi dacă posesorul titlului este sau nu obligat sa primească o plata parţială.
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sînt plătibile determina măsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului.
Legea statului unde cecul este plătibil determina persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu.
În cazul în care, potrivit legii arătate în art. 135, cecul este nul din cauza ca a fost tras asupra unei persoane neindreptatite, obligaţiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi nu cuprind o asemenea restrictie, sînt valabile.
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligaţiile ce decurg din cec determina efectele acestor obligaţii.
Legea statului unde cecul este plătibil determina îndeosebi:
a)dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatarii; b) termenul de prezentare; c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sînt efectele produse de aceste menţiuni; d) dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat sa primească o plata parţială; e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza "plătibil în cont" ori o expresie echivalenta şi care sînt efectele acestei barari, clauze sau expresii echivalente; f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor; g) dacă tragatorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia; h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului; i) dacă un protest sau o constatare echivalenta este necesară pentru conservarea dreptului de regres împotriva girantilor, tragatorului şi celorlalţi obligaţi.
Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei se aplică faptelor şi actelor juridice intervenite la bord, dacă, în conformitate cu natura lor, acestea sînt supuse legii locului unde au survenit.
În porturi şi aeroporturi se aplică legea locală.
Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cirmuieste îndeosebi:
a)puterile, competentele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei; b) contractul de angajare a personalului navigant, dacă părţile nu au ales o alta lege; c) răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi actele comandantului şi echipajului; d) drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit şi se sting asemenea drepturi. Secţiunea a II-a Nave fluviale şi maritime
Răspunderea izvorita dintr-un abordaj survenit într-un port sau în apele teritoriale este supusă legii locului abordajului.
În marea libera, abordajul este supus legii naţionale comune a navelor, iar dacă naţionalitatea diferă, legii navei avariate. În cazul cînd ambele nave sînt avariate, iar una are naţionalitate română, se aplică legea română, dacă nava avariata nu alege naţionalitatea celeilalte nave.
În zona economică exclusiva a României, abordajul este supus legii române.
Obligaţiile ce decurg din actele de asistenţa şi salvare a persoanelor şi bunurilor sînt supuse legii locului evenimentului, dacă acesta s-a produs în apele teritoriale, iar dacă a survenit în marea libera, legii naţionale a navei care a acordat asistenţa sau a realizat salvarea.
Legea arătată în alineatul precedent stabileşte, de asemenea, modul de repartizare a compensatiei pentru asistenţa şi salvare între armator şi echipajul navei salvatoare sau care a acordat asistenţa tehnica.
Dispoziţiile legii române referitoare la rutele şi securitatea zborului în spaţiul aerian român se aplică oricărei aeronave, independent de statul înmatriculării, precum şi echipajului şi călătorilor aflaţi la bord.
Daunele cauzate pe sol de aeronava sînt supuse legii statului pe al cărui teritoriu s-au produs.
În marea libera şi în alte spaţii nesupuse vreunei suveranitati se aplică răspunderii izvorite dintr-un abordaj, în mod corespunzător, legea prevăzută de art. 141 alin. 2.
Uzucapiunea este cirmuita de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop.
În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din urma stat, dacă sînt reunite, cu începere de la data deplasarii bunului, toate condiţiile cerute de menţionată lege.
Prescripţia extinctiva a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.
Instanţele judecătoreşti române sînt competente, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează, să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice.
Instanţele judecătoreşti române sînt competente dacă:
1.pîrîtul sau unul dintre piriti are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România; dacă pîrîtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţara;
2.sediul pîrîtului, persoana juridică, se afla în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul cînd are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agenţie sau o reprezentanta;
3.reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România;
4.locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie chiar în parte, o obligaţie izvorita dintr-un contract, se afla în România;
5.locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extra-contractuale cu efectele sale se afla în România;
6.statia feroviara sau rutiera, precum şi portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se afla în România;
7.bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla în România;
8.ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se afla în România;
9.imobilul la care se referă cererea se afla în România.
Instanţele române sînt, de asemenea, competente sa judece:
1.procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;
2.procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetăţean român cu domiciliul în străinătate;
3.declararea morţii prezumate a unui cetăţean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data cînd a intervenit dispariţia. Pînă la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română, rămîn valabile măsurile provizorii luate de instanţa străină;
4.procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie, dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o alta competenţa;
5.procese dintre străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;
6.procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi cele referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea libera ori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:
a)nava sau aeronava are naţionalitatea română; b) locul de destinaţie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găseşte pe teritoriul României; c) nava sau aeronava a fost sechestrata în România; d) pîrîtul are domiciliul sau reşedinţa în România;
7.falimentul sau orice alta procedura judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în România;
8.orice alte procese prevăzute de lege.
Instanţele române sînt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la:
1.acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie;
2.încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
3.tutela şi curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
4.punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România;
5.desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum şi alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
6.moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;
7.imobile situate pe teritoriul României;
8.executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.
Instanţele din România pot sa dispună, la cerere, măsuri asiguratorii în cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legătură cu jurisdicţia lor, chiar dacă nu sînt competente, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, să soluţioneze în fond procesul în vederea căruia sau în cursul căruia măsurile sînt necesare.
În cazul în care o jurisdicţie străină se declara necompetentă să soluţioneze o acţiune formulată de către un cetăţean român, aceasta poate fi introdusă la instanţa din România cu care procesul prezintă cele mai strinse legături.
Dacă părţile au supus, prin convenţie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat, competentei unei anumite instanţe, aceasta va fi investită cu competenţa jurisdicţională, afară numai dacă:
1.instanţa este străină, iar litigiul intră în competenţa exclusiva a unei instanţe române;
2.instanţa este română, iar una dintre părţi invedereaza ca o instanţa străină este exclusiv competenţa.
În cazul în care instanţele române sînt competente, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, şi nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţa materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti.
Competenţa instanţelor române, stabilită conform art. 148-152, nu este înlăturată prin faptul ca acelaşi proces sau un proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.
Instanţa sesizată verifica, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care nu este competenţa nici ea şi nici o alta instanţa română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Capacitatea procesuala a fiecăreia dintre părţile în proces este cirmuita de legea sa naţionala.
În procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române aplica legea procedurala română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
Legea română stabileşte şi dacă o anumită problema este de drept procedural sau de drept material.
Obiectul şi cauza acţiunii civile, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, sînt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeaşi lege se determina calitatea procesuala a părţilor.
Mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constata sînt cele prevăzute de legea locului încheierii actului juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele aveau dreptul sa o aleagă.
Proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs.
Cu toate acestea, va fi aplicabilă legea română, dacă aceasta admite şi alte mijloace de proba decît cele prevăzute de legile arătate la alin. 1 şi 2.
Legea română este aplicabilă şi în cazul în care ea îngăduie proba cu martori şi cu prezumţii ale instanţei, chiar dacă aceste mijloace de proba nu sînt admisibile potrivit legii străine.
Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat.
Administrarea probelor se face potrivit legii române.
Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sînt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhica şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnaturilor şi sigiliului.
Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din statul de origine, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului de origine în România şi, în continuare, în ambele situaţii, de către Ministerul Afacerilor Externe.
Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unei înţelegeri internaţionale la care este parte România sau pe bază de reciprocitate.
Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele române se face, din partea autorităţilor române, de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe, în aceasta ordine.
Străinii, persoane fizice şi persoane juridice au, în condiţiile legii, în faţa instanţelor române, aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice de cetăţenie română şi persoanele juridice române.
Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedura, precum şi de asistenţa juridică gratuita, în aceeaşi măsura şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al solicitanţilor.
Sub aceeaşi condiţie a reciprocităţii, reclamantul de cetăţenie străină nu poate fi obligat să depună cauţiune ori vreo alta garanţie, pentru motivul ca este străin sau că nu are domiciliul ori sediul în România.
În cazul în care reprezentarea ori asistarea strainului lipsit de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa nu a fost asigurata potrivit legii sale naţionale, iar din aceasta cauza judecarea procesului intirzie, instanţa îi va putea numi în mod provizoriu un curator special.
În cazul prezentei legi, termenul de hotărîri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat.
Hotărîrile străine sînt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întîi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi.
Hotărîrile referitoare la alte procese decît cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sînt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)hotărîrea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa sa judece procesul; c) exista reciprocitate în ce priveşte efectele hotărîrilor străine între România şi în statul instanţei care a pronunţat hotărîrea.
Dacă hotărîrea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, ca i-a fost inminata în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cît şi actul de sesizare a instanţei şi ca i s-a dat posibilitatea de a se apara şi de a exercita calea de atac împotriva hotărîrii.
Caracterul nedefinitiv al hotărîrii străine, decurgind din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoana.
Recunoaşterea hotărîrii străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri:
1.hotărîrea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
2.hotărîrea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa exclusiva a jurisdicţiei române;
3.procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărîre, chiar nedefinitiva, a instanţelor române sau se afla în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv ca instanţa care a pronunţat hotărîrea străină a aplicat o alta lege decît cea determinata de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptata diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de art. 167 şi 168, instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărîrii străine şi nici la modificarea ei.
Cererea de recunoaştere se rezolva pe cale principala de tribunalul judeţean în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărîrii străine.
Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidenţa, de către instanţa sesizată cu un proces avînd un alt obiect, în cadrul căruia se ridica excepţia puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotărîrea străină.
Cererea de recunoaştere a hotărîrii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurala română şi va fi însoţită de următoarele acte:
a)copia hotărîrii străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de inminare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsa în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste ca citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a luat hotărîrea; d) orice alt act, de natura sa probeze, în completare, ca hotărîrea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de art. 167.
Actele prevăzute în alin. 1 vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 162. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.
Cererea de recunoaştere a hotărîrii străine se soluţionează pe cale principala prin hotărîre, iar pe cale incidenţa prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor.
Cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă, din hotărîrea străină, rezultă ca pîrîtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Hotărîrile străine, care nu sînt aduse la îndeplinire, de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul judeţean în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.
Hotărîrile străine prin care s-au luat măsuri asiguratorii şi cele date cu executarea provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României.
Executarea hotărîrii străine se încuviinţează cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 167, cît şi a celor ce urmează:
a)hotărîrea este executorie potrivit legii instanţei care a pronunţat-o; b) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii române.
Dispoziţiile art. 168 şi 169 sînt aplicabile în mod corespunzător şi cererii de încuviinţare a executării.
Cererea de încuviinţare a executării, întocmită în condiţiile prevăzute de art. 171, va fi însoţită şi de dovada caracterului executor al hotărîrii străine, eliberata de instanţa care a pronunţat-o.
Cererea de încuviinţare a executării se soluţionează prin hotărîre, după citarea părţilor.
În cazul în care hotărîrea străină conţine soluţii asupra mai multor capete de cerere, care sînt disociabile, încuviinţarea poate fi acordată separat.
Pe baza hotărîrii definitive de încuviinţare a executării se emite titlul executoriu, în condiţiile legii române, mentionindu-se în titlu şi hotărîrea de încuviinţare.
Hotărîrea străină, data de către o instanţa competenţa, are forta probanta în faţa instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constata.
Tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, în condiţiile art. 173 alin. 1 şi art. 174-178.
În cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invoca în instanţa judecătorească, aceasta îşi verifica competenţa.
Instanţa va retine spre soluţionare procesul dacă:
a)pîrîtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă intemeiata pe convenţia arbitrală; sau b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori inoperantă; sau c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile pîrîtului în arbitraj.
Dispoziţiile art. 167-178 privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine se aplică, în mod corespunzător, şi sentinţelor arbitrale străine.
Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.
Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abroga art. 2 din Codul civil, art. 375 din Codul de procedură civilă, precum şi orice dispoziţii contrare.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 4 februarie 1991.
PREŞEDINTELE SENATULUI
academician ALEXANDRU BÎRLĂDEANU
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 7 septembrie 1992, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
MARŢIAN DAN
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.