Decizie nr. 260 din 5 mai 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) şi ale art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Cristian Doroş şi Florin Alexandru Ulici în Dosarul nr. 1.713/83/2015/a1 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.698D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.782D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gerenyi Istvan Peter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

4.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea parţială de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.782D/2015 la Dosarul nr. 1.698D/2015, care a fost primul înregistrat.

5.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală apreciază că autorii excepţiei de neconstituţionalitate pornesc de la o situaţie ipotetică, aceea că probele se administrează în faza urmăririi penale in rem. Arată că în această fază a urmăririi penale are loc o strângere limitată a probelor tocmai pentru a se putea realiza o acuzaţie în materie penală faţă de o persoană şi, în consecinţă, de a începe urmărirea penală in personam. În faza de urmărire penală in rem, neexistând un suspect, este evident că nu pot exista nici drepturi sau obligaţii ale acestuia, deoarece acestea nu ar avea cui să îi incumbe. Apreciază că în situaţia în care probele sunt administrate cu precădere în faza urmăririi penale in rem, inculpatul are posibilitatea să solicite judecătorului de cameră preliminară înlăturarea acestora. În continuare, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, având în vedere că se solicită modificarea textului în sensul introducerii unei noi soluţii pe lângă cele expres şi limitativ prevăzute de lege. Arată că obiectul procedurii în cameră preliminară este acela de a verifica legalitatea administrării probelor. Totodată, deşi există posibilitatea excluderii majorităţii probelor, cele rămase să fie, totuşi, pertinente şi utile soluţionării cauzei şi să poată dovedi vinovăţia inculpatului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6.Prin Încheierea din 13 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.713/83/2015/a1, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3), precum şi ale art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Cristian Doroş şi Florin Alexandru Ulici, cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva hotărârii prin care, în baza art. 346 din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriu în ce îi priveşte pe autorii excepţiei.

7.Prin Încheierea din 12 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 509/35/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gerenyi Istvan Peter, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.

8.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că, în actualul Cod de procedură penală, legiuitorul a creat două etape distincte ale începerii şi desfăşurării urmăririi penale, prima in rem, iar cea de-a doua in personam, scopul declarat fiind crearea, încă din primul moment al cercetărilor într-o cauză penală, a cadrului procesual al administrării probelor, cu respectarea garanţiilor procesuale. Cu toate acestea, etapa urmăririi penale in rem se circumscrie de fapt unei etape a actelor premergătoare mascate. Susţin autorii excepţiei că momentul începerii urmăririi penale in personam este un moment subiectiv, lăsat la aprecierea procurorului, acesta având o marjă de apreciere nelimitată. Astfel, se ajunge la situaţia în care, deşi persoana care a comis fapta este cunoscută din chiar momentul sesizării, procurorul să aibă posibilitatea să administreze toate sau majoritatea probelor în cursul urmăririi penale in rem, fără respectarea drepturilor procesuale ale celui în cauză şi fără posibilitatea acestuia de aşi exercita dreptul la apărare. Apreciază că în etapa urmăririi penale in rem nu există nicio posibilitate a apărării de a asista la administrarea probelor, ca atare garanţia procesuală conferită de art. 92 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală este inexistentă în această etapă. Având în vedere aceste aspecte, autorii excepţiei apreciază că sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

9.Cu privire la dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că acestea limitează posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a dispune restituirea cauzei la parchet, în cazul constatării neregularităţii rechizitoriului, în situaţia în care neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Astfel, deşi judecătorul de cameră preliminară constată că majoritatea probelor au fost nelegal sau neloial administrate, dispunând excluderea acestora, rămânând totuşi anumite probe neexcluse, se vede obligat să dispună începerea judecăţii, în baza probelor neexcluse, cu toate că urmărirea penală s-a desfăşurat în condiţii de inechitate. Toate aceste aspecte converg la încălcarea prevederilor art. 11, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, precum şi a celor ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

10.Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de acest text de lege, se dispune îndată începerea urmăririi penale cu privire la faptă, fără a se efectua acte de cercetare prealabile. Apreciază că legiuitorul a renunţat la faza actelor premergătoare, instituind obligaţia organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală, îndată ce a fost legal sesizat. Actul imediat următor celui de sesizare va fi, în mod necesar, în toate cauzele, ordonanţa de începere a urmăririi penale cu privire la faptă. Noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană nici în situaţia în care aceasta este indicată în actul de sesizare ori când acesta permite identificarea sa, deoarece dispoziţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală cer ca indiciile rezonabile privind comiterea faptei de către o anumită persoană să rezulte din datele şi probele existente, iar, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, probele se pot obţine doar în procesul penal. Susţine că persoana indicată nu are vreo calitate oficială, nu i se recunosc anumite drepturi şi obligaţii în proces, întrucât în ceea ce o priveşte nu s-a formulat o acuzaţie oficială. În continuare, reţine că art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează o fază destinată strângerii probelor în baza cărora să se poată formula o acuzaţie împotriva unei persoane, formularea unei învinuiri in personam neputând fi consecinţa unei simple înregistrări a unei sesizări valabile. Prin simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă se instituie cadrul procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă. Dacă după administrarea acestora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se formula cu privire la aceasta o acuzaţie.

11.Totodată, arată că, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din acelaşi act normativ, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Apreciază că din acest text de lege se deduce că nu orice neregularitate constatată de către judecător atrage restituirea cauzei la parchet, ci numai acelea care împiedică judecătorul să stabilească obiectul şi limitele judecăţii.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Guvernul apreciază că din examinarea motivelor invocate în susţinerea excepţiei rezultă că autorul acesteia invocă elemente de fapt, respectiv pretinse abuzuri ale unor procurori în aplicarea dispoziţiilor legale criticate, fiind vorba deci de aspecte care ţin de aplicarea legii, acestea putând fi cenzurate de instanţele judecătoreşti. În plus, pretinsele interpretări ale textului de lege care ar constitui, în opinia autorilor excepţiei, încălcări ale principiilor constituţionale invocate nu au avut loc în dosarul în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. De aceea, opinează că motivele invocate nu constituie motive de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor legale criticate.

14.În continuare, apreciază că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie, câtă vreme nu afectează dreptul inculpatului faţă de care s-a continuat urmărirea penală in personam, după ce anterior aceasta fusese una in rem, de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să exercite drepturile procesuale ale inculpatului, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.

15.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, arată că din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă ca autorii acesteia în fapt nu critică dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin acestea, ci pentru ceea ce nu conţin, astfel încât nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de neconstituţionalitate. În continuare, se susţine că dispoziţiile legale criticate nu afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, câtă vreme nu afectează dreptul inculpatului a cărui cauză nu a fost restituită la parchet de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, se susţine că nu sunt încălcate nici prevederile constituţionale ale art. 24 şi art. 124. Totodată, apreciază că atât timp cât prevederile art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, aceste dispoziţii legale sunt conforme şi cu prevederile art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

16.Avocatul Poporului susţine că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, presupune judecarea cauzei în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, singura în măsură să decidă cu privire la necesitatea tuturor aspectelor menite să slujească actului de înfăptuire a justiţiei prin aflarea adevărului. Actele premergătoare, aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Totodată, arată că subiectele procesuale penale au dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu, dar garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat.

17.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, reţine că acestea consacră posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a restitui cauza la parchet dacă se constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termen şi atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Ca atare, apreciază că susţinerea autorilor excepţiei în sensul că textul criticat limitează posibilitatea judecătorului de cameră preliminară, "nepermiţându-i să restituie cauza la parchet chiar dacă se constată că urmărirea penală s-a derulat prin încălcarea dreptului la un proces echitabil", nu poate fi reţinută.

18.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3), precum şi ale art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:

–Art. 305 alin. (1) şi (3): "(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. [...]

(3)Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.";

–Art. 346 alin. (3) lit. a): "(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a)rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;".

21.În opinia autorilor excepţiei textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24 alin. (1) şi alin. (2) referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, art. 132 alin. (1) potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, şi art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, se invocă prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 3 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

22.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin noile reglementări procesual penale, legiuitorul a renunţat la faza actelor premergătoare, instituind, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Referitor la noua reglementare, în expunerea de motive a Legii privind Codul de procedură penală s-a arătat că "simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat, pe de o parte, prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal".

23.Curtea observă că din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, care dispun că atunci "când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă", se desprinde concluzia că legiuitorul a instituit în sarcina organului de urmărire penală obligaţia de a începe urmărirea penală, imediat după ce a fost legal sesizat. Totodată, Curtea apreciază că din dispoziţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, care dispun că atunci "când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect", rezultă că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.

24.Curtea reţine că, după efectuarea cercetărilor în cadrul urmăririi penale in rem, în momentul în care există indicii suficiente pentru a fundamenta bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, in personam, persoana respectivă dobândind calitatea de suspect. În acest moment, al dobândirii calităţii de suspect, persoanei respective îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 77, art. 78 şi art. 83 din Codul de procedură penală, fiindu-i incidente drepturile şi obligaţiile pe care legea le prevede pentru acest subiect procesual principal.

25.Prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a reţinut că începerea urmăririi penale in rem legitimează organul de cercetare penală să demareze activităţile specifice care duc la realizarea obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, are obligaţia să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acesteia şi să strângă şi să administreze probele necesare cu respectarea exigenţelor consacrate de art. 100 şi 101 din Codul de procedură penală referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialităţii.

26.Astfel, Curtea apreciază că faza procesuală a urmăririi penale in rem este o fază destinată strângerii de probe în baza cărora se pot contura indicii rezonabile care pot sta la baza unei învinuiri aduse unei persoane. Curtea reţine că învinuirea adusă unei persoane concretizată în ordonanţa procurorului prin care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale, in personam, are caracterul unei acuzaţii în materie penală, în sensul dat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei noţiuni. Prin consecinţele pe care formularea unei învinuiri in personam le are în planul drepturilor persoanei, aceasta nu poate fi consecinţa unei simple înregistrări a unei sesizări împotriva unei persoane, aceasta trebuind fundamentată de o serie de elemente - indicii rezonabile - administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

27.În ceea ce priveşte sintagma "indicii rezonabile", Curtea apreciază că aceasta este echivalentă cu cea de "bănuială rezonabilă"/"suspiciuni rezonabile" şi presupune existenţa unor fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea. Ceea ce poate fi considerat "rezonabil" va depinde însă de toate aspectele cauzei (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32).

28.Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că reglementarea etapei urmăririi penale in rem garantează caracterul echitabil al desfăşurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadru procesual şi nicio persoană să nu fie pusă sub acuzaţie în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

29.În ceea ce priveşte intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, precitată, a constatat că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziţia procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ "dispune", iar nu "poate dispune", astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probaţiunii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi dispunerea directă a acestei măsuri.

30.Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia posibilitatea procurorului de a începe urmărirea penală afectează principiul imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor, consacrat de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece, potrivit art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. De aceea, ţinând seama de aceste prevederi, precum şi de pregătirea profesională a procurorilor, Curtea a constatat că faţă de aceştia funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale.

31.De asemenea, Curtea a mai constatat că din modul de redactare a prevederilor legale criticate nu se desprinde vreun înţeles echivoc, destinatarii normei, între care se regăsesc şi organele judiciare, putând înţelege cu uşurinţă sensul acestora, motiv pentru care nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia ar fi afectate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem şi până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, întrucât, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic. Aşa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea a constatat că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit art. 342 şi art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă şi să excludă actele de urmărire penală şi probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuţie aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Câtă vreme, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

32.Aşa fiind, Curtea a constatat că aceste neajunsuri nu sunt o consecinţă a conţinutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor şi că, în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea anumitor probe şi acte de urmărire penală şi să se opună utilizării lor în procedura de filtru. Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calităţii oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane reprezintă o garanţie justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale fără o minimă verificare a susţinerilor din care să rezulte atât existenţa faptei şi inexistenţa vreunui caz care împiedică exercitarea acţiunii penale, cât şi suspiciunea rezonabilă că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

33.În sfârşit, Curtea a mai constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. De aceea, Curtea a apreciat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a apreciat că analiza sa din această perspectivă se va realiza în cazul existenţei unei practici unanime într-un anumit sens care determină neconstituţionalitatea textului de lege criticat (a se vedea Decizia nr. 145 din 17 martie 2016*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii). Aplicând aceste considerente la speţa supusă controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că nu poate reţine neconstituţionalitatea textului de lege criticat, având în vedere că, în prezent, nu au fost relevate o practică şi o interpretare a acestor reglementări care să contravină Legii fundamentale.

34.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (în acest sens Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a reţinut că obiectul procedurii desfăşurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016).

35.Curtea observă că în procedura camerei preliminare instanţa de judecată va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Astfel, restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară va avea loc doar ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. În cazul în care judecătorul de cameră preliminară exclude doar o parte a probelor, constatând îndeplinite celelalte condiţii, va dispune începerea judecăţii.

36.În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, "probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei". Astfel, judecata va purta având în vedere numai acele probe care nu au fost excluse de judecătorul de cameră preliminară. De asemenea, potrivit art. 385 din Codul de procedură penală, "dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor". Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că drepturile şi interesele inculpatului nu sunt încălcate în cazul trimiterii în judecată după excluderea doar a unor probe, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora textul criticat încalcă art. 11, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

37.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Cristian Doroş, Florin Alexandru Ulici şi Gerenyi Istvan Peter în dosarele nr. 1.713/83/2015/a1 şi nr. 509/35/2015 ale Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu