Decizie nr. 448 din 29 octombrie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Polaris Com" - S.R.L. în Dosarul nr. 5.972/258/2012 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 417D/2013.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 octombrie 2013, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 29 octombrie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 25 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.972/258/2012, Judecătoria Miercurea-Ciuc a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Polaris Com" - S.R.L. cu ocazia soluţionării unui dosar având ca obiect pretenţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate, prin faptul că obligă societăţile comerciale la plata unor taxe pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, indiferent dacă acestea beneficiază de aceste servicii, încalcă prevederile constituţionale ale art. 29 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (5) şi art. 139.

Judecătoria Miercurea-Ciuc apreciază că obligaţia prevăzută de textul de lege criticat este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută. În acest sens, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2004. În legătură cu susţinerile potrivit cărora textul de lege criticat instituie taxe obligatorii, fiind încălcat art. 139 din Constituţie, se reţine că această taxă este instituită pentru serviciile publice menţionate, iar modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare le asigură autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome. De asemenea, Legea nr. 41/1994 prevede că plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice, motiv pentru care nu se poate reţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor invocate. Totodată, se reţine că taxele pentru serviciul public de televiziune, instituite prin art. 40, nu aduc atingere autonomiei serviciilor publice de radiodifuziune, ci, dimpotrivă, garantează realizarea acesteia, datorită modului de constituire din venituri proprii a resurselor financiare, ce le asigură autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome. Astfel, se creează posibilitatea pentru serviciile menţionate de a se organiza şi de a funcţiona autonom. Autonomia acestor servicii determina informarea corectă a persoanelor asupra problemelor de interes public şi asigură un cadru organizat pentru exercitarea libertăţii de opinie, libertăţii de a primi şi comunică informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 27 decembrie 1999, cu următorul conţinut: "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 29 alin. (1) şi (2) referitor la libertatea conştiinţei, art. 31 alin. (5) referitor la dreptul la informaţie şi art. 139 referitor la impozite, taxe şi alte contribuţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1.Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2004, şi Decizia nr. 331 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 12 mai 2006, Curtea a reţinut că "într-adevăr, art. 40 din Legea nr. 41/1994 stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută".

2.În continuare, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, făcând referire la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, a reţinut că obligaţia plăţii taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi a taxei pentru serviciul public de televiziune incumbă doar persoanelor juridice care beneficiază efectiv de aceste servicii.

Exemplificative sunt în acest sens: Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009; Decizia nr. 442 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 2 din 6 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 317 din 21 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În acelaşi sens este şi Sentinţa civilă nr. 767 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 11 noiembrie 2009 (rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 2.103 din 9 aprilie 2009).

Totodată, prin Sentinţa civilă nr. 471 din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012 a fost admisă excepţia de nelegalitate, statuându-se că "în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii. Din această perspectivă hotărârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

3.Cu toate că instanţa de contencios constituţional, dublată de statuările unor instanţe de contencios administrativ, a stabilit prin jurisprudenţa sa în materie reperele unui comportament constituţional, se observă că în practică se manifestă o nesocotire a acestora şi implicit o nesocotire a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, sunt obligatorii erga omnes.

O dovadă în acest sens este faptul că, pe lângă cauza de faţă, pe rolul Curţii Constituţionale se află pendinte şi alte cauze ce privesc excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. În acest sens, prin Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Curtea a considerat că repetatele sesizări de neconstituţionalitate se constituie într-un element de noutate sub aspectul evaluării stării de constituţionalitate a dispoziţiilor criticate, element de care instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină seama.

În cauza de faţă, Curtea consideră necesar să analizeze şi comportamentul Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, precum şi pe cel al persoanelor juridice care au fost mandatate de către acestea să factureze şi să încaseze taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi taxa pentru serviciul public de televiziune.

Astfel, aplicarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul că obligaţia de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice, cu excepţia persoanelor fizice autorizate, şi nu este condiţionată de deţinerea receptoarelor radio/TV, denotă faptul că statuările instanţei de contencios constituţional în sensul că "obligaţia plăţii acestor taxe este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective" sunt nesocotite în practică.

Mai mult decât atât, Curtea constată că în practică, pe lângă nesocotirea deciziilor Curţii Constituţionale, se manifestă şi o nesocotire a hotărârilor instanţelor de contencios administrativ, ce are ca rezultat crearea, pentru persoanele juridice care au câştigat procesele referitoare la plata taxelor prevăzut de textul de lege criticat, a unei sarcini suplimentare, acestea fiind obligate a se adresa din nou instanţei în vederea obligării instituţiilor publice aferente şi a mandatarilor acestora de a nu le mai factura taxa respectivă (elocventă în acest sens este situaţia reflectată prin Sentinţa civilă nr. 9.682 din 27 iunie 2012 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 88/R/COM/2013 a Tribunalului Bihor - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal).

Fără a nega rolul de "legislator negativ" al instanţei de contencios constituţional, Curtea apreciază că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea consideră că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei.

În acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, prin care Curtea a constatat că era pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea uneia dintre interpretările pe care textul de lege criticat a primit-o în practică. Cu acel prilej, Curtea a apreciat că interpretarea dată de către autorităţi prevederilor criticate are ca efect crearea unei situaţii discriminatorii.

4.În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, taxa reprezintă "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public". De asemenea, taxa este definită de art. 2 alin. (1) pct. 55 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, ca acea sumă "plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic, o instituţie publică ori un serviciu public".

Curtea constată că una dintre caracteristicile taxei fiscale este aceea că persoana care plăteşte contribuţia bănească cu titlu de taxă fiscală beneficiază de prestaţia unui serviciu. Spre deosebire de impozit, în cazul taxelor beneficiul este direct, astfel, cel care plăteşte taxa se va bucura în mod imediat de plată efectuată, primind serviciul solicitat.

Astfel, prin Decizia nr. 141 din 14 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, Curtea a statuat că, "de principiu, o taxă are justificarea într-o prestaţie a unei autorităţi publice". În acelaşi sens este şi Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, prin care Curtea a reţinut că, "în conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice".

Este de necontestat faptul că, potrivit art. 56 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice, dar, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994, Curtea a statuat că "[... ] fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni".

Rezultă că, în condiţiile în care ar exista o vădită disproporţie între taxa datorată şi serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestaţiei datorate de operatorul economic, instituţia publică ori serviciul public, ceea ce ar fi contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale" (în acelaşi sens statuează şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.202 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 8 noiembrie 2010).

Astfel, Curtea constată că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul că obligaţia de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestaţie a instituţiei publice în cauză, vin să nesocotească dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie.

5.Curtea observă, de asemenea, că practica neconformă Legii fundamentale şi jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional în materie a fost încurajată de o incertitudine legislativă şi de o inconsecvenţă a legiuitorului, care, prin precizarea în concret a modului în care persoanele juridice care nu sunt beneficiare ale serviciului public de radiodifuziune şi ale serviciului public de televiziune pot fi exceptate de la plata taxelor aferente, ar fi exclus orice echivoc în ceea ce priveşte această problemă.

În acest sens a procedat legiuitorul în ceea ce priveşte persoanele fizice, statuând, potrivit art. 40 alin. (2) din lege, că acestea au obligaţia să plătească aceste taxe, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

Apare, cu evidenţă, o lipsă de consecvenţă, claritate şi precizie a legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea referitoare la plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune, acesta având diligenţa de a respecta prevederile constituţionale în ceea ce priveşte norma referitoare la persoanele fizice, dar nu şi în ceea ce priveşte norma referitoare la persoanele juridice.

În ceea ce priveşte criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, a constatat că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie". Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea a constatat că prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în sensul că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari efectivi ai acestor servicii, este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate de care textul de lege suferă prin lipsa unei menţiuni exprese în acest sens.

6.În final, Curtea constată că, anterior acestei decizii, a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. Pentru a da o forţă sporită deciziei şi fără a marca o reconsiderare a jurisprudenţei sale, Curtea, prin prezenta decizie, va constata neconstituţionalitatea oricărei alte interpretări pe care practica administrativă sau judecătorească ar putea să o atribuie textelor legale criticate faţă de cea consacrată prin deciziile anterioare pronunţate de Curtea Constituţională (a se vedea în acest sens Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011).

Întrucât există o modalitate de interpretare a textului conformă Constituţiei, ce rezultă din chiar jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi având în vedere faptul că neconstituţionalitatea este atât o sancţiune ultimă aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012), Curtea va constata constituţionalitatea dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, care au format obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Societatea Comercială "Polaris Com" - S.R.L. în Dosarul nr. 5.972/258/2012 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc, sunt constituţionale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Miercurea-Ciuc şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu