Decizie nr. 40 din 29 ianuarie 2004

Costică Bulai - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Aurelia Popa - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată, excepţie ridicată de Societatea Comercială "T.A. Caravan" - S.A. Fălticeni în Dosarul nr. 2.521/2003 al Judecătoriei Fălticeni.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 ianuarie 2004, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 29 ianuarie 2004.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.521/2003, Judecătoria Fălticeni a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială "T.A. Caravan" - S.A. Fălticeni.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul criticat, în baza căruia este obligat la plata unei cauţiuni prohibitive de peste 2 miliarde lei, contravine principiului accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie. Totodată, instituind un tratament inegal pentru persoanele juridice debitoare, în raport cu administraţia financiară şi cu persoanele fizice, încalcă şi principiul constituţional al egalităţii în faţa legii.

Judecătoria Fălticeni consideră că excepţia este întemeiată, întrucât prevederile criticate "sunt de natură a aduce atingere liberului acces la justiţie al persoanelor juridice, datorită sancţiunii la care sunt supuse în cazul neachitării cauţiunii egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, constând în neînregistrarea cererii, constituind astfel un obstacol în calea supunerii cererii acestora controlului judecătoresc".

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia este neîntemeiată, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Se arată că "accesul liber la justiţie nu este obstrucţionat prin instituirea cauţiunii de 20% din cuantumul sumei datorate, cauţiunea constituind o garanţie în vederea evitării abuzului de drept, exercitarea cu rea-credinţă a contestaţiei la executare determinând tergiversarea soluţionării cauzelor şi, implicit, amânarea realizării creanţelor bugetare". De asemenea, Guvernul, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arată că aceasta a stabilit că "dreptul la acces la o instanţă nu este absolut, statul bucurându-se de o anumită marjă de apreciere, astfel încât limitele aduse să nu atingă acest drept în însăşi substanţa sa, să urmărească un scop legitim şi să păstreze un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scop".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003, ordonanţă republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003 şi ulterior modificată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată, cu excepţia art. 152, prin art. 200 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, la data intrării în vigoare a noii reglementări (1 ianuarie 2004). Dispoziţiile art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 au fost preluate, cu un conţinut identic, în art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a statuat în mod constant că, atunci când dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate a fost abrogată, excepţia este admisibilă numai în măsura în care noua reglementare menţine în substanţa sa reglementarea anterioară. Având în vedere că în cauză această cerinţă este îndeplinită, Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu următorul conţinut:

(1)Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului.

(2)Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată.

(3)Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii.

În opinia autorului excepţiei, aceste prevederi îngrădesc liberul acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, precum şi principiul egalităţii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei au următorul cuprins:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3)Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4)Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite."

Curtea a mai fost sesizată cu această excepţie, pe care a respins-o ca neîntemeiată (de exemplu, prin Decizia nr. 276/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 1 august 2003). În motivarea soluţiei s-a reţinut, printre altele, că şi contestaţia la executare constituie, prin ea însăşi, o cale de acces la justiţie, iar "condiţionarea acesteia de plată unei cauţiuni reprezintă ca şi termenul de introducere a contestaţiei şi celelalte condiţii prevăzute de lege - o măsură de asigurare a celerităţii procedurii şi de descurajare a abuzului de drept, admisibilă şi rezonabilă", considerente în raport cu care nu se poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţie.

În practică însă obligativitatea plăţii cauţiunii, ca o condiţie de acces la calea de atac a contestaţiei la executare, s-a relevat a fi un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisă oricărei persoane lezate în drepturile şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauză a făcut obiectul a repetate sesizări de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se - în opinia Curţii - într-un element de noutate, de natură să impună reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiază şi, pe cale de consecinţă, reconsiderarea jurisprudenţei în materie, în sensul celor ce urmează.

Este de principiu că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură climatul de ordine, indispensabil pentru valorificarea plenară a drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Este, totodată, de principiu că legiuitorul este competent să adopte asemenea reglementări, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însă să o facă orientându-se după principiul "est modus în rebus". Altfel spus, acesta trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia.

Independent de finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea reglementării deduse controlului de constituţionalitate, Curtea consideră că aceasta contravine imperativelor principiale enunţate, în măsura în care condiţionează însăşi înregistrarea contestaţiei la executare, în materie, de plată unei cauţiuni. Instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare, a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Îngrădirea este cu atât mai evidentă cu cât efectele neplăţii cauţiunii nu sunt subsecvente unui act de judecată exercitat de instanţă în limitele învestirii şi potrivit competenţei sale jurisdicţionale, ci sunt constatate şi dobândesc eficienţă pe calea unei operaţii tehnico-administrative derulate de judecătorul de serviciu care, luând act că obligaţia de plată a cauţiunii nu a fost îndeplinită, urmează să refuze înregistrarea contestaţiei, împiedicând astfel sesizarea instanţei şi, prin aceasta, accesul liber la justiţie.

Drept urmare, deşi raţiunile în considerarea cărora legiuitorul a instituit exigenţa plăţii unei cauţiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitării cu rea-credinţă a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea apriorică şi imperativă a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât şi, mai ales, convertirea neplăţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în măsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauţiunea impusă de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar dacă, prin ipoteză, nu datorează în realitate suma la care a fost impus.

Curtea apreciază că raţiunile care au impus adoptarea, în această materie, a reglementării criticate pot fi satisfăcute pe deplin - şi într-o manieră mai puţin tranşantă, aptă să asigure echilibrul de interese şi egalitatea de arme între creditor şi debitor - de reglementarea de drept comun (art. 399-404 din Codul de procedură civilă), în ai cărei termeni cauţiunea - al cărei cuantum este stabilit de judecător - constituie o condiţie numai pentru a putea solicita şi obţine suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei. Întrucât, potrivit acestei reglementări, contestaţia nu este suspensivă de executare prin ea însăşi, creditorul are posibilitatea să-şi valorifice creanţa chiar dacă s-a formulat contestaţie la executare, câtă vreme nu s-a plătit cauţiunea, iar dacă, urmare a plăţii acesteia, s-a dispus suspendarea, în măsura în care contestaţia este respinsă, are garanţia reparării eventualului prejudiciu ce i-a fost astfel cauzat. La rândul său, debitorul, al cărui acces liber la justiţie nu este îngrădit prin obligarea sa la plata unei cauţiuni, ca o condiţie pentru înregistrarea contestaţiei, chiar dacă nu are posibilitatea de a achita cauţiunea şi a obţine suspendarea executării, care îşi urmează cursul, are dreptul, în situaţia în care contestaţia sa este admisă, la întoarcerea executării.

Aşa fiind, Curtea consideră că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care, pentru motivele înfăţişate, se impune, nu nesocoteşte câtuşi de puţin raţiunile majore avute în vedere de legiuitor la adoptarea reglementării în cauză.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "T.A. Caravan" - S.A. Fălticeni în Dosarul nr. 2.521/2003 al Judecătoriei Fălticeni şi constată că dispoziţiile art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2004.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. COSTICĂ BULAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta

OPINIE SEPARATĂ

Considerăm că soluţia care se impunea a fi adoptată, în speţă, era cea de respingere ca nefondată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportată la prevederile art. 16 şi art. 21 din Constituţie, conform jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale care, prin numeroase decizii, a respins ca nefondate excepţiile de neconstituţionalitate, având ca obiect dispoziţiile, cu acelaşi conţinut, ale art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată, în prezent abrogată.

În opinia pe care o susţinem, dispoziţiile textului criticat, care instituie obligativitatea depunerii unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate cu titlu de obligaţie fiscală, la introducerea contestaţiei la executare silită de către persoanele juridice, nu reprezintă discriminare între persoanele juridice şi cele fizice şi nici nu constituie un impediment în exercitarea dreptului la acces liber la justiţie.

Aşa cum s-a stabilit prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse ca nefondate excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, având un conţinut identic cu cel al art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală, "situaţia juridică a persoanelor colective este diferită de cea a persoanelor fizice, astfel încât tratamentul juridic diferit aplicabil - şi anume obligaţia persoanelor juridice, în cazul contestaţiei la executare, de a plăti o cauţiune egală cu 20% din cuantumul sumei datorate, spre deosebire de persoanele fizice care nu au asemenea obligaţie - este justificat în mod obiectiv şi raţional". (A se vedea Decizia nr. 276 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 1 august 2003.) În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 419 din 11 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 4 decembrie 2003, în care, în plus, s-a argumentat referitor la obligaţia instituită pentru persoanele juridice de a plăti o cauţiune de 20% din cuantumul sumei datorate bugetului la introducerea contestaţiei la executarea silită, că "această modalitate de reglementare a fost necesară numai pentru persoanele juridice, atât în considerarea numărului sporit de cauze care au avut ca obiect executarea creanţelor bugetare, cât şi din motive de natură economică". Totodată, prin această decizie, a fost menţionat principiul stabilit de Curtea Constituţională, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia "egalitatea în drepturi nu înseamnă uniformitate, fapt pentru care principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii juridice care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite". De asemenea, prin Decizia nr. 474 din 9 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 5 februarie 2004, Curtea Constituţională a reţinut că "În raport cu volumul surselor de venit supuse impunerii şi cu amploarea activităţilor supuse taxelor prevăzute de lege - valoarea contribuţiilor persoanelor juridice la bugetul de stat este incomparabil mai importantă decât aceea a persoanelor fizice, iar contestaţiile la executare introduse de către persoanele juridice în scopul întârzierii obligaţiilor lor financiare către stat pot avea efecte cu mult mai păgubitoare decât eventualele contestaţii formulate în acelaşi scop de către persoanele fizice".

În legătură cu invocarea încălcării dreptului la liber acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, în repetate decizii ale Curţii Constituţionale s-a reţinut că "depunerea cauţiunii stabilite prin art. 127 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 are rolul de a frâna acţiunile dilatorii ale persoanelor juridice în cadrul procedurii de executare silită, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art. 21 din Constituţie. Contestaţia la executare constituie prin ea însăşi o cale de acces la justiţie, iar condiţionarea acesteia de plată unei cauţiuni constituie o măsură de asigurare a celerităţii procedurii şi de descurajare a abuzului de drept, admisibilă şi rezonabilă" (Decizia nr. 313 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 8 august 2003). În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea, de exemplu şi prin deciziile: nr. 229 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 26 iunie 2003; nr. 419 din 11 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 4 decembrie 2003; nr. 440 din 20 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004; nr. 474 din 9 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 5 februarie 2004.

În opinia noastră, considerentele pe care s-au întemeiat deciziile pronunţate în trecut de Curte cu privire la respingerea ca nefondată a excepţiilor de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 îşi păstrează valabilitatea în cazul dispoziţiilor cu conţinut identic ale art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faptul că reglementarea în cauză [art. 127 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002] a făcut, în trecut, obiect al unor repetate sesizări de neconstituţionalitate nu constituie eo ipso o justificare pentru reconsiderarea jurisprudenţei şi admiterea, prin Decizia nr. 40/2004 a Curţii Constituţionale, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală, aşa cum se susţine în decizia adoptată.

În decizia la care se referă prezenta opinie separată, deşi se acceptă principiul afirmat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că "impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept [...]", se consideră excesivă condiţionarea "însăşi a înregistrării contestaţiei la executare, în materie, de plată unei cauţiuni".

Se consideră, în esenţă, că "determinarea apriorică şi imperativă a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât şi, mai ales, convertirea neplăţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod nepermis accesul liber la justiţie".

Considerăm, în dezacord cu opinia majorităţii membrilor Curţii, că dispoziţiile legale criticate nu încalcă dreptul la liber acces la justiţie.

Cauţiunea, prin însăşi natura sa, reprezintă nu numai o condiţie de admisibilitate a contestaţiei, ci şi o garanţie a bunei-credinţe a debitorului obligaţiei fiscale înscrise într-un titlu executoriu că nu formulează contestaţia în scopul de a tergiversa realizarea creanţei fiscale pentru care este urmărit.

În cazul prevăzut de textul criticat, debitorul, conform art. 164 din Codul de procedură fiscală, contestă, în realitate, măsuri procedurale - orice act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală de către organele de executare sau însuşi titlul executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea (când acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege). În consecinţă, este evident că prin introducerea contestaţiei la executare se poate ajunge la întârzierea realizării creanţei fiscale, cauţiunea fiind instituită tocmai pentru descurajarea exercitării cu rea-credinţă a dreptului de a contesta executarea silită. Este, pe de altă parte, esenţial de reţinut că de natura cauţiunii, care reprezintă o garanţie, este restituirea ei celui care a plătit-o, în cazul admiterii contestaţiei, aşa cum, de altfel, prevede art. 164 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

În legătură cu cuantumul cauţiunii fixat prin textul criticat la o cincime din suma datorată bugetului cu titlu de impozite sau taxe, considerăm, în acord cu jurisprudenţa de până acum a Curţii Constituţionale, să subliniem că acesta nu este exagerat şi nu constituie un impediment pentru exercitarea dreptului la acces la justiţie. De altfel, în cadrul procedurii obişnuite, în cazul cererii de suspendare a executării, instanţa este cea care fixează cuantumul cauţiunii, având astfel posibilitatea, cel puţin teoretic, să stabilească un cuantum mai mare decât 20% din valoarea bunului urmărit. (A se vedea art. 403 din Codul de procedură civilă, text considerat a fi constituţional, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale.)

De altfel, pentru a reprezenta o garanţie reală a exercitării cu bună-credinţă a dreptului de a contesta executarea, cauţiunea trebuie să aibă un caracter serios, să nu fie derizorie în raport cu valoarea datoriei fiscale, în cazul prevăzut de textul criticat.

În ceea ce priveşte aprecierea asupra cuantumului cauţiunii, considerăm că în cauză este necesar să fie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, într-un alt context, referindu-se la aprecierea cuantumului taxei de timbru, a stabilit, pe bună dreptate, considerăm noi, că, "dacă cuantumul acesteia ar părea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituţional. Curtea Constituţională nu este în măsură să cenzureze opţiunile legiuitorului şi să înlocuiască aprecierea acestuia - suverană şi deplină - cu propria sa apreciere, căci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent". (A se vedea Decizia nr. 75 din 17 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 29 septembrie 1997.) Mutatis mutandis, acest argument este valabil şi în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului cauţiunii stabilit prin textul criticat pentru neconstituţionalitate.

Esenţial este în opinia noastră că materia fiscală are un caracter special prin însăşi natura sa, în care prevalează elementele de drept public, ceea ce impune o anumită celeritate în executarea obligaţiilor fiscale, cerută de necesitatea asigurării ritmice a veniturilor bugetului de stat şi ale bugetelor locale, în vederea finanţării integrale şi la timp a cheltuielilor bugetare.

De asemenea, este necesar să fie avut în vedere faptul că, separat de faza executării silite în care se pune problema contestaţiei la executare, contribuabilii au posibilitatea de a formula contestaţii împotriva actelor administrative fiscale - decizii de impunere, acte asimilate deciziilor de impunere, titluri de creanţă privind datoria vamală (a se vedea titlul IX al Codului de procedură fiscală), pentru care nu se prevăd cauţiuni şi taxe de timbru [art. 170 alin. (2) din acelaşi cod].

În acelaşi timp, contrar punctului de vedere exprimat în decizia la care se referă prezenta opinie separată, considerăm că în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia procedura de judecată este prevăzută de lege, legiuitorul delegat avea dreptul ca, în materia procedurii fiscale, să instituie plata cauţiunii la introducerea contestaţiei la executare, tocmai având în vedere necesităţile impuse de urgenţa şi ritmicitatea cu care trebuie îndeplinite obligaţiile fiscale.

În consecinţă, procedura specială instituită de Codul de procedură fiscală are deplină legitimitate constituţională în dispoziţiile menţionate ale Legii fundamentale, aşa cum au avut-o şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare.

De altfel, de mult timp s-a statuat, de principiu, în sensul că "chiar în domeniul dreptului procesual civil este general admis că acţiunea în justiţie este subordonată unor condiţii de admisibilitate, care limitează liberul acces la justiţie, iar, în dreptul administrativ, sub denumirea de «fine de neprimire», ele apar şi mai numeroase" (Prof. dr. Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Lumina Lex, Bucureşti, 2003).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că "dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept" [Hotărârea din 21 februarie 1975 (plenul Curţii) seria A nr. 18, publicată de V. Berger - Jurisprudenţa CEDO, ediţia a 4-a, IRDO, 2003, pag. 156].

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în trecut, că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege" (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

Judecător, Judecător,

Costică Bulai Constantin Doldur