Decizie nr. 601 din 14 aprilie 2009

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Zoltan Valentin - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Antonia Constantin - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent-şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Maria Militaru în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 2 aprilie 2009 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 14 aprilie 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 26 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

Excepţia a fost ridicată de Maria Militaru într-o cauză civilă având ca obiect fond funciar.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei susţine că art. 329 din Codul de procedură civilă contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 129. În acest sens, arată că, "prin pronunţarea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au caracter general, abstract şi obligatoriu, aceasta se substituie Parlamentului, ca putere legiuitoare, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat. [...] În cazul în care există soluţii diferite ale instanţelor judecătoreşti de pe teritoriul României referitoare la acele chestiuni care ar putea face obiectul unui recurs în interesul legii, Parlamentul ar putea, conform legilor în vigoare, să clarifice acea chestiune printr-o lege interpretativă, completatoare sau modificatoare, în funcţie de situaţie."

Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, care au următoarea redactare:

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 129.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, pentru următoarele argumente:

Scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării. Pentru realizarea acestui scop Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării.

Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în înţelesul conferit de dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. De aceea, reprezintă o înfrângere a acestor dispoziţii orice diferenţă de tratament juridic săvârşită de stat între persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, are, printre altele, competenţa, conferită de art. 329 din Codul de procedură civilă şi de art. 16 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele.

Organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (2), astfel încât susţinerile referitoare la încălcarea acestora nu poate fi reţinută.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la înfrângerea art. 129 din Constituţie, potrivit căruia, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", Curtea constată că această critică nu poate fi primită, întrucât această normă constituţională are doar semnificaţia unei reglementări precise a modalităţilor concrete în care căile de atac vor fi exercitate.

Curtea constată că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

De altfel, potrivit art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, cât şi potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorului Oficial al României, Partea I.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au semnificaţia unei instanţe legal constituite, care, în mod obişnuit, iar nu extraordinar, judecă recursurile în interesul legii prevăzute de art. 23 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004.

De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, într-o cauză care privea reexaminarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.

Curtea constată, de asemenea, că art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă a mai făcut obiectul unor critici de constituţionalitate similare, instanţa constituţională respingându-le ca neîntemeiate.

În acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007.

Întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie, soluţia adoptată în precedent, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Maria Militaru în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 aprilie 2009.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent-şef,

Doina Suliman