Decizie nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în Dosarul nr. 758/102/2007.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, textul de lege criticat fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 758/102/2007, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Tribunalul Mureş - Secţia civilă susţine că art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. 3, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (3) şi ale art. 129. În acest sens, arată că, deoarece "deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează recursurile în interesul legii se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţele de judecată", acestea "sunt norme noi prin care se poate adăuga la lege sau se poate contraveni voinţei legiuitorului", puterea de emitere a lor fiind discreţionară, nesupusă aprobării Parlamentului. Constituţia stabileşte în mod expres, exclusiv şi limitativ că numai legea este actul normativ care are forţă obligatorie pentru instanţele de judecată, judecătorii supunându-se "numai legii", justiţia înfăptuindu-se numai "în numele legii", iar nu al deciziilor unei alte instanţe de judecată, care nu soluţionează o cale de atac în cauza dedusă judecăţii, ci emite norme interpretative general obligatorii.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă ca fiind neîntemeiată. În acest sens, arată că raţiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea formării şi menţinerii unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Critica de neconstituţionalitate a art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, faţă de prevederile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (3) din Constituţie, nu poate fi reţinută. Cât priveşte dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (1)-(3), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 129 din Legea fundamentală, consideră că nu sunt incidente în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, pentru buna înţelegere a acestor dispoziţii, este necesară redarea întregului text al art. 329 din Codul de procedură civilă:

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) "Statul român", art. 11 "Dreptul internaţional şi dreptul intern", art. 15 "Universalitatea", art. 16 alin. (2) "Nimeni nu este mai presus de lege", art. 20 "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", art. 21 alin. (3) "Dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil", art. 61 "Rolul şi structura Parlamentului", art. 67 "Actele juridice şi cvorumul legal", art.73 alin. (1) "Categorii de legi", art. 124 alin. (1) şi (3) "Înfăptuirea justiţiei", art. 126 alin. (3) "Instanţele judecătoreşti", art. 129 "Folosirea căilor de atac".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finală din Codul de procedură civilă nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, pentru următoarele argumente:

Scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.

Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie.

De altfel, şi în cazul exercitării căilor de atac, "dezlegările în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecării fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Înfăptuirea justiţiei determină ca, în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. 1 din acelaşi cod, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere nu numai că nu aduce atingere principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei, ci, dimpotrivă, contribuie la realizarea sa.

Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Curtea observă, pe de altă parte, că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

"Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

Curtea constată că textul de lege criticat este conform nu numai cu prevederile art. 61, art. 67 şi art. 73 alin. (1) din Constituţie, ci şi cu cele ale art. 1 alin. (3)-(5) din Legea fundamentală, dând expresie îndatoririi fundamentale înscrise în alin. (5) al acestui text, potrivit căruia: "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale", Curtea constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferită de art. 329 din Codul de procedură civilă şi de art. 16 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele.

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei, prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.

De asemenea, organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (3) potrivit cărora "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. [...] Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", astfel încât susţinerile referitoare la încălcarea textelor constituţionale menţionate anterior nu pot fi reţinute.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 129 din Constituţie, potrivit căruia, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", Curtea constată că această critică nu poate fi primită, întrucât această normă constituţională nu poate fi interpretată în sensul că ar garanta accesul la toate căile de atac, ci are doar semnificaţia unei reglementări precise a modalităţilor concrete în care căile de atac vor fi exercitate.

Curtea reţine că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

De altfel, potrivit art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, precum şi potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pentru motivele menţionate anterior, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au semnificaţia unei instanţe legal constituite, care, în mod obişnuit, iar nu extraordinar, judecă recursurile în interesul legii prevăzute de art. 23 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004.

De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti într-o cauză care privea reexaminarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 (abrogată prin Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004), statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie [art. 124 alin. (3) din Constituţia revizuită], nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât, legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, aşa încât intima convingere a judecătorului nu poate justifica o asemenea consecinţă."

De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, că "Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţilor judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".

Curtea constată, de asemenea, că art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la art. 58 din Constituţie (art. 61 din Constituţia revizuită), cât şi prin raportare la art. 123 din Constituţie [art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţia revizuită]. Astfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, Curtea Constituţională a respins excepţia ca neîntemeiată.

Întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie, soluţia adoptată în precedent, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în Dosarul nr. 758/102/2007.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din 8 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent şef,

Doina Suliman