Decizie nr. 93 din 11 mai 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Adrian Mihai Ionescu în Dosarul nr. 675/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia contencios administrativ.

La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, lipsind celelalte părţi: Prefectura Judeţului Hunedoara, Marius C. Mutulescu şi George Cerce, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, autorul excepţiei solicita constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim, teza finala din Codul de procedură civilă, deoarece contravin prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora unica autoritate legiuitoare a tarii este Parlamentul, precum şi prevederilor art. 123 din Legea fundamentală, în conformitate cu care justiţia se înfăptuieşte numai în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Se considera ca recursul în interesul legii este o formă fără fond, întrucât nu se justifica un interes al legii, numai persoanele având interese. De asemenea, se mai susţine ca, prin extinderea competentei Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie de a soluţiona recursul în interesul legii, se aduce atingere art. 58 alin. (1) din Constituţie, deoarece interpretări ale legii, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, poate da numai Parlamentul, iar nu şi Curtea Suprema de Justiţie, care, în reglementarea constituţională cuprinsă în art. 125 alin. (1), este tot o instanţa judecătorească. Mai arata ca deciziile acestei instanţe supreme nu au fost recunoscute ca izvor de drept nici anterior Revoluţiei din decembrie 1989, când Plenul Tribunalului Suprem pronunţa decizii de îndrumare. În Constituţia din 1923 interpretarile Curţii Supreme nu erau obligatorii decât dacă erau aprobate de puterea legislativă. Autorul excepţiei mai considera ca prin textul de lege criticat se încalcă şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. De asemenea, se apreciază ca prin prevederile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă se introduc proceduri nelegale şi neconstituţionale, creandu-se discriminări între cetăţeni. În final, se invoca în susţinerea excepţiei, considerentele Deciziei nr. 58/1997 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat ca deciziile Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie nu constituie izvor de drept.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, deoarece scopul recursului în interesul legii este de a asigura principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat prin art. 16 alin. (1), urmărindu-se asigurarea unei interpretări şi aplicari unitare a legii pe întreg teritoriul tarii, fiind inadmisibil ca aceeaşi dispoziţie legală să poată fi interpretată diferit de instanţele judecătoreşti. Se mai precizează ca prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 Curtea Constituţională a reţinut ca numai o practica judecătorească unitară poate concretiza principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Neexistand elemente noi de natura a determina o modificare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se solicita respingerea excepţiei.

Având cuvântul în replica, autorul excepţiei considera ca este constituţională numai procedura schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, iar nu şi recursul în interesul legii, deoarece în primul caz iniţiativa aparţine secţiilor instanţei supreme, iar în al doilea caz aceasta aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, care nu aparţine puterii judecătoreşti.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea nr. 2.738 din 5 noiembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 675/1998, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Adrian Mihai Ionescu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă contravin prevederilor constituţionale cuprinse în: art. 58 alin. (1), referitoare la Parlament ca unica autoritate legiuitoare a tarii, art. 123, referitoare la înfăptuirea justiţiei, precum şi art. 125 alin. (2), referitoare la instanţele judecătoreşti, deoarece impun "o delegare de competenţa legislativă, în materia legilor de interpretare, de la Parlament către Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie", "afectează autoritatea instanţelor judecătoreşti", "impune Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie ca pe o instanţa extraordinară, cu atribuţii legislative".

Curtea Suprema de Justiţie - Secţia contencios administrativ, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia este nefondata.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, considera ca temeiul constituţional al recursului în interesul legii se afla în conţinutul art. 51 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", deoarece "pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, Curtea Suprema de Justiţie conferă eficienta acestui text constituţional. Rezolvand exclusiv probleme de drept, fără a se apleca asupra chestiunilor de fapt ale unei spete, instanţa suprema contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor". Se mai arata ca, pe de altă parte, recursul în interesul legii se subsumeaza şi efortului de a se asigura egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în concordanta cu art. 16 alin. (1) din Constituţie. În final, se apreciază ca în asemenea circumstanţe nu este afectată independenta judecătorului şi, astfel fiind, dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera, de asemenea, ca excepţia este neîntemeiată, întrucât scopul recursului în interesul legii este tocmai de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul tarii.

Dreptul conferit prin lege instanţei supreme de a asigura, în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, interpretarea unitară a unor texte legale nu contrazice ideea de infaptuire a justiţiei consacrată de art. 125 din Constituţie, ţinându-se seama de poziţia Curţii Supreme de Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi de rolul ce îi revine, potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, susţinerile autorului excepţiei, punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, pentru buna înţelegere a acestor dispoziţii este necesară redarea întregului text al art. 329 din Codul de procedură civilă: "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul tarii, sa ceara Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferita din partea instanţelor judecătoreşti.

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţa de secţiile unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei.

Soluţiile se pronunţa numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."

Autorul excepţiei considera ca dispoziţiile cuprinse în alineatul ultim teza finala privind caracterul obligatoriu al "dezlegarilor în drept" al deciziilor pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, sunt neconstituţionale, deoarece contravin prevederilor art. 58 alin. (1), art. 123 şi art. 125 alin. (2) din Legea fundamentală, texte care au următorul conţinut:

–art. 58 alin. (1): "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a tarii.";

–art. 123: "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2)Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";

–art. 125 alin. (2): "Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, pentru următoarele argumente:

În temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul tarii. Pentru realizarea acestui scop Curtea Suprema de Justiţie se pronunţa asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea data de instanţa suprema acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe. Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera ca deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferarii, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie.

De altfel, şi în cazul exercitării căilor de atac "dezlegarile în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecarii fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost data cu încălcarea sau aplicarea gresita a legii. Înfăptuirea justiţiei determina ca, în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. (1) din acelaşi cod, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Aceasta prevedere nu numai că nu aduce atingere principiului constituţional al infaptuirii justiţiei, ci, dimpotriva, contribuie la realizarea sa.

Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei legiuitorul, având în vedere poziţia Curţii Supreme de Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul sau prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa suprema să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Curtea Constituţională observa, pe de altă parte, ca interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizata de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea intelesului unei norme juridice sau a câmpului sau de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost investite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabila procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arata într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza "C.R. contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic exista, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicari diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creata de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

Curtea Constituţională constata ca textul de lege criticat este conform nu numai cu prevederile art. 58 alin. (1) din Constituţie, ci şi cu cele ale art. 51 din Legea fundamentală, dând expresie indatoririi fundamentale înscrise în acest text, potrivit căreia: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa suprema contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul tarii, fapt de natura sa concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie în conformitate cu care: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări." De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 125 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia ╙Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", Curtea Constituţională constata ca nici aceasta critica nu poate fi primită, întrucât Curtea Suprema de Justiţie are, printre altele, competenţa, conferita de art. 329 din Codul de procedură civilă şi de art. 1 alin. 2 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, de a asigura aplicarea corecta şi unitară a legilor de către toate instanţele.

Curtea Constituţională constata, de asemenea, ca soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegari în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificand astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrina ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

De altfel, potrivit art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Partea I a Monitorului Oficial al României.

Curtea constata ca dispoziţiile legale criticate nu contravin nici prevederilor art. 125 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare". Într-adevăr, Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie nu pot fi considerate, în nici un caz, "instanţa extraordinară", ci au semnificatia unei instanţe legal constituite care, în mod obişnuit, iar nu extraordinar, judeca recursurile în interesul legii, reexaminarea propriei jurisprudente, precum şi recursurile prevăzute de art. 26 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată.

De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Curţii Supreme de Justiţie date în interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, într-o cauza care privea reexaminarea practicii Curţii Supreme de Justiţie.

Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, statuand ca: "Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate să aibă semnificatia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea conceptie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independentei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferita, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţa." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, ca "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusa şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".

Curtea socoteşte ca, pentru identitate de ratiune, aceste considerente îşi menţin valabilitatea, iar soluţia respingerii se impune şi în prezenta cauza.

Curtea Constituţională retine, de asemenea, ca aceasta soluţie legislativă este în concordanta şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunţată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) ca independenta judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca aceasta independenta sa excludă subordonarea faţă de alţi judecători, dacă aceştia se bucura, ei înşişi, de independenta faţă de puterea executivă.

Pentru considerentele expuse, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Adrian Mihai Ionescu în Dosarul nr. 675/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia contencios administrativ.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 mai 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Marioara Prodan