Decizie nr. 62 din 7 februarie 2017

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

1.Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2.Cu Adresa nr. 5/6.768 din 24 octombrie 2016, Guvernul României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.936 din 24 octombrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.324A/2016.

3.În motivarea sesizării de neconstituţionalitate Guvernul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Această regulă constituţională circumscrie activitatea de legiferare în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală, în condiţii de calitate a normelor. Pentru ca legea să fie respectată, aceasta trebuie cunoscută şi înţeleasă de subiecţii de drept, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, în scopul de a oferi securitate juridică destinatarilor săi. În doctrina de specialitate s-a reţinut că o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ce i-ar putea fi aduse de către puterea publică. Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul european, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare arbitrară a normelor juridice (adică pe baza unor criterii de oportunitate conjuncturală) şi stabilitatea regulilor instituite prin acestea.

4.Or, Guvernul apreciază că dispoziţiile legii care face obiect al sesizării de neconstituţionalitate instituie un regim legal într-o formă care încalcă mai multe prevederi din Legea fundamentală şi din legi aflate în vigoare, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Legea cuprinde norme neclare ce pot genera incoerenţă în aplicare, precum şi confuzie instituţională între diferitele structuri implicate în procesul de aplicare, astfel: art. I pct. 1 [referitor la art. 49^1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010] instituie, prin norme vagi şi imprecise, dar cu caracter imperativ, interdicţia de a se introduce în actele adiţionale de conversie alte prevederi decât cele impuse prin legislaţie; art. I pct. 1 [referitor la art. 49^1 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010], sub aspectul aplicabilităţii normei, poate conduce la blocaje provocate de aplicarea neunitară şi arbitrară, cu încălcarea principiului securităţii juridice. Aceste prevederi încalcă principiul relativităţii efectelor contractului, instituit de art. 1.270 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", nu poate să profite şi nici să lezeze interesele altor persoane.

5.Autorul sesizării susţine că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori încalcă şi prevederile art. 11 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, cu toate că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte şi, conform art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, "Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii", prin adoptarea legii criticate legiuitorul român nu a respectat prevederea art. 23 alin. (5) din Directiva 17/2014 a Parlamentului European şi a Consiliului privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/UE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, potrivit căreia "Statele membre pot să reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiţia ca o astfel de reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv". Guvernul apreciază că aplicabilitatea legii criticate inclusiv asupra contractelor de credit în derulare la data intrării sale în vigoare contravine principiului neretroactivităţii legii civile, care refuză incidenţa legii noi asupra situaţiilor anterioare, care s-au născut şi au produs efecte juridice sub imperiul legii vechi.

6.Guvernul susţine, de asemenea, încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 din Constituţie, întrucât prevederile secţiunii 2^1 introduse prin legea criticată, deşi intitulată "Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în monedă străină", sunt aplicabile doar pentru creditele acordate în franci elveţieni, împrejurare ce este de natură a genera o discriminare a consumatorilor care au credite în lei sau în alte valute.

7.Pe de altă parte, Guvernul mai arată că riscurile asupra stabilităţii financiare şi asupra cadrului macroeconomic, coroborate cu înrăutăţirea percepţiei mediilor investiţionale generată de lipsa de predictibilitate în procesul legislativ, într-un context marcat de volatilitate pe pieţele financiare, ar putea conduce la deprecierea ratingului de ţară pentru România care, implicit, ar creşte semnificativ costurile finanţării şi refinanţării datoriei publice a României, cu impact direct asupra bugetului de stat. Legea dării în plată a avut deja un impact negativ asupra percepţiei agenţiilor de rating, instituţiile de credit cu acţionariat majoritar străin putând declanşa acţiuni în justiţie împotriva statului român.

8.Pentru aceste argumente, autorul sesizării solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în ansamblul ei.

9.În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

10.Preşedintele Senatului a transmis, prin Adresa nr. I 2.767 din 9 noiembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.804 din 9 noiembrie 2016, punctul său de vedere în care se arată că textele criticate sunt foarte clare şi exprimă neechivoc voinţa imperativă a legiuitorului de a interzice unităţilor de credit şi persoanelor care fac împrumuturi în franci elveţieni să introducă în actele adiţionale de conversie alte dispoziţii decât cele care ar fi stabilite prin legislaţia aferentă. Interesul urmărit de legiuitor prin această prevedere constă în protecţia persoanelor care fac împrumuturi în franci elveţieni, faţă de conduita unităţilor creditoare, care pot stabili clauze în defavoarea acestora, de natură a le afecta, "prin consecinţele extrem de grave asupra situaţiei lor materiale, însăşi demnitatea fiinţei umane, garantate constituţional". Legea specială poate stabili oricând prevederi care să echilibreze interesele băncilor de a obţine profit de pe urma împrumuturilor acordate cu cele ale consumatorilor, în caz de schimbare semnificativă a cursului valutar. Este adevărat că prin această prevedere imperativă Parlamentul încalcă principiul relativităţii efectelor actului juridic civil prevăzut de art. 1.270 alin. (1) din Codul civil, dar acesta nu are forţa juridică a unei dispoziţii constituţionale, astfel că "nu i se poate aduce Parlamentului acuza că prin lege specială introduce o regulă derogatorie de la un regim juridic determinat".

11.Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, preşedintele Senatului arată că, în realitate, dispoziţiile legii criticate se aplică unor raporturi juridice aflate în derulare, vizând restul de credit nerambursat care va face obiectul conversiei. Parlamentul a respectat cu rigoare dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi implicit principiul neretroactivităţii legii, astfel că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nesocotirea art. 11 privind forţa obligatorie a tratatelor internaţionale.

12.În ceea ce priveşte critica raportată la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, formulată în sensul că legea care face obiectul contestării se referă doar la persoanele cărora li sau acordat credite în franci elveţieni, nu şi la cele care au contractat împrumuturi bancare în altă valută, care, excluse fiind de la aplicarea legii, sunt discriminate, preşedintele Senatului consideră că principiul nediscriminării nu este consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, aşa cum afirmă Guvernul în sesizare, ci în art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală, iar reglementarea de către Parlament a raporturilor juridice ale căror subiecte sunt persoanele care s-au împrumutat în franci elveţieni nu se întemeiază pe un criteriu de discriminare prevăzut la art. 4 alin. (2) din Constituţie.

13.În concluzie, preşedintele Senatului solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

14.Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis prin Adresa nr. 2/7.083 din 11 noiembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.029 din 11 noiembrie 2016, punctul său de vedere în care, analizând dispoziţiile modificărilor contestate şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), se apreciază că invocarea acestora din urmă este pur formală, fiind irelevantă din punct de vedere constituţional. Astfel, apare firească necesitatea de a întări interdicţia introducerii de dispoziţii suplimentare în actele adiţionale de conversie, întrucât în cazul de faţă este vorba despre un tip de acte adiţionale a căror nesemnare de către consumator nu este considerată acceptare tacită, aşa cum prevede art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi cum s-a întâmplat în anul 2010, odată cu implementarea actului normativ, când băncile au introdus şi alte prevederi decât cele impuse de ordonanţa de urgenţă (cu titlu de exemplu, schimbarea tipului dobânzii din dobândă fixă în dobândă variabilă ori redenumirea unor comisioane). Referitor la criticile aduse art. 49^1 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 se susţine că la adoptarea acestor norme au fost luate în considerare prevederile directivelor 2008/48/CE şi 2014/17/CE care conţin o prevedere similară privitoare la caracterul imperativ al directivelor. Chiar dacă Directiva 2014/17/CE nu se aplică, conform art. 43 alin. (1), "contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016", data intrării sale în vigoare, se observă grija legiuitorului european pentru asigurarea protecţiei garantate consumatorului, respectiv înlăturarea oricărei posibilităţi ca prin formularea contractelor să se ajungă la eludarea măsurilor pe care statele membre le adoptă prin transpunerea celor două directive.

15.Referitor la criticile aduse de autorul sesizării care vizează încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, potrivit normei de drept european invocate, "statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii". Obiectivele Uniunii Europene sunt definite în mod generic în cadrul art. 21 din TUE care face trimitere la o serie de principii ce au finalitatea de a aduce bunăstare în statele Uniunii, prin promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prin respectarea demnităţii umane şi promovarea solidarităţii şi egalităţii între oameni, dar şi prin promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, social şi de mediu a ţărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia. Însă "legea criticată nu reprezintă o transpunere a Directivei 2014/17, ci o lege care completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, care reglementează şi în acelaşi timp sancţionează un comportament iresponsabil şi înşelător al instituţiilor de credit". Atât Directiva 2008/48, cât şi Directiva 2014/17 reprezintă mecanisme de protecţie sporită a consumatorului în materia contractelor de credit încheiate cu instituţiile bancare. Legea criticată, care prevede că se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare, conţine o soluţie confirmată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia pronunţată în C-602/10 ANPC Călăraşi vs. Volksbank Romania - S.A. Ţinând cont de jurisprudenţa europeană, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt obligatorii şi fac parte din dreptul intern.

16.Având în vedere considerentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

17.Avocatul Poporului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

18.În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori". Astfel, se constată că actul supus controlului este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.

19.Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Legea are ca obiect de reglementare completarea capitolului IV din ordonanţa de urgenţă cu o secţiune nouă, secţiunea 2^1, cu privire la "Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în moneda străină", precum şi cu alte dispoziţii corespunzătoare modificărilor operate.

20.Autorul sesizării susţine că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

21.Analizând cadrul legislativ în materia contractelor de credit pentru consumatori, Curtea reţine că, respectând obligaţia de transpunere şi implementare în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, legiuitorul român derivat a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile creditorilor şi consumatorilor, într-un cadru de reglementare unitar cu cel de la nivelul Uniunii Europene. Ordonanţa de urgenţă a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, şi nu s-a aplicat contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare. Ordonanţa de urgenţă a abrogat Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 23 aprilie 2008. De asemenea, de la data intrării sale în vigoare, prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică numai contractelor încheiate cu persoane juridice, cu excepţia unor prevederi strict enumerate care se aplică şi contractelor încheiate cu consumatori persoane fizice.

22.Ulterior, în septembrie 2016, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 20 septembrie 2016, care transpune în legislaţia naţională Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 60 din 28 februarie 2014. Scopul reglementării este acela de a sprijini consumatorii, în contextul în care, pe parcursul derulării unui contract de credit garantat cu un bun imobil, aceştia întâmpină dificultăţi economico-financiare ce pot apărea atât din cauza variaţiei dobânzii sau a cursului de schimb valutar, dar şi ca urmare a altor aspecte neprevăzute, precum şi de a asigura educaţia consumatorilor cu privire la practicile responsabile de împrumut şi de gestionare a datoriilor. Ordonanţa de urgenţă se aplică tuturor contractelor de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil. Odată cu adoptarea acestui act normativ este modificată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, în sensul scoaterii de sub incidenţa acesteia din urmă a contractelor menţionate mai sus, care vor fi guvernate de noua reglementare. Noua reglementare prevede în capitolul VI, intitulat "Împrumuturi în valută", "dreptul consumatorului de a putea converti, oricând pe parcursul relaţiei contractuale, contractul de credit într-o monedă alternativă" (art. 31), potrivit procedurii stabilite de lege, la "cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României în ziua solicitării conversiei" (art. 34). Moneda alternativă poate fi moneda în care, în principal, consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului sau moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa la data formulării cererii de reconversie. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 prevede obligaţiile creditorului de a-l informa pe consumator în legătură cu o creştere a cuantumului total plătibil de către acesta sau al ratelor periodice care variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională şi de a-i prezenta dreptul de conversie într-o monedă alternativă şi condiţiile în care se poate efectua acesta. Conform art. 35 alin. (2), "Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale convenite cu creditorii, fără costuri, respectiv comisioane percepute de creditori sau alte garanţii din partea consumatorilor". Astfel, dispoziţiile art. 31-37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 reglementează norme cu caracter general, aplicabile în materia împrumuturilor în valută, respectiv a conversiei contractelor de credit într-o monedă alternativă.

23.Legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, introducând o obligaţie în sarcina creditorilor contractelor de credit acordate în franci elveţieni de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni, precum şi dreptul consumatorului de a se adresa instanţei în vederea recalculării debitului în cazul contractelor de credit externalizate/vândute/cesionate şi în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuşi executării silite. Conversia se realizează la "cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni". Legea prevede expres că se aplică şi contractelor de credit în franci elveţieni privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil, reintroducând, sub acest aspect, aceste tipuri de contracte sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, de sub a cărei sferă de aplicare le scosese Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Legea prevede expres că prevederile sale se vor aplica cu derogare de la regula cuprinsă în art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, potrivit căreia "Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă [...]".

24.În acest context legislativ, Curtea apreciază necesară formularea unor precizări cu privire procedura legislativă parcursă de Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, supusă controlului de constituţionalitate.

25.În contextul adoptării Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014, un număr de 131 de deputaţi şi senatori a iniţiat, la data de 12 februarie 2014, legea în cauză, care în expunerea de motive prezenta următoarele argumente: "obiectul de reglementare al prezentei propuneri legislative urmăreşte protejarea consumatorilor care au credite într-o monedă străină, alta decât moneda naţională, de majorarea ratelor bancare, cauzată de fluctuaţiile cursului de schimb valutar. Prin prezenta propunere legislativă se acordă posibilitatea consumatorilor de a opta pentru conversia creditelor, din moneda străină în lei, fără costuri suplimentare, comisioane sau garanţii adiţionale. [...] Prezenta propunere acordă consumatorilor de credite dreptul de a solicita conversia în lei sau în orice altă monedă străină a creditelor pe care le-au contractat în euro sau în alte monede străine [...], nu creează tratamente diferenţiate, inegale sau discriminatorii, deoarece se aplică în mod uniform creditelor în curs de derulare şi creditelor viitoare, respectând normele şi principiile egalităţii în drepturi". De asemenea, se menţionează că propunerea legislativă are în vedere şi dreptul european privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale, respectiv dispoziţiile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului. Propunerea legislativă prevedea efectuarea conversiei la cursul de schimb aplicabil în ziua realizării conversiei, dacă în contractul de credit nu se specifica altfel. Propunerea legislativă a fost adoptată în prima Cameră sesizată, Senatul României, la data de 18 iunie 2014 şi transmisă Camerei Deputaţilor, la data de 23 iunie 2014.

26.La data de 20 septembrie 2016 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, pe care Guvernul a adoptat-o pentru a evita declanşarea procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României, pentru neimplementarea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 preia în capitolul VI, intitulat "Împrumuturi în valută", conţinutul propunerii legislative, în integralitatea sa.

27.Procedura legislativă este reluată în Camera decizională abia în data de 11 octombrie 2016, când este primit raportul comun întocmit de Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi ale Camerei Deputaţilor, prin care se formulează mai multe amendamente asupra propunerii iniţiale. Legea este adoptată de către Camera Deputaţilor, cu amendamentele propuse, la data de 18 octombrie 2016, şi trimisă Preşedintelui României spre promulgare la data de 24 octombrie 2016, dată la care Guvernul formulează prezenta sesizare de neconstituţionalitate.

28.Examinând conţinutul normativ al actului supus aprobării Parlamentului, Curtea reţine că procedura de legiferare nu a respectat cerinţele constituţionale care consacră principiul bicameralismului, potrivit căruia dezbaterea parlamentară a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

29.Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.

30.Analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor) relevă următoarele diferenţe: pe de o parte, prima Cameră sesizată (în şedinţa plenului Senatului din 18 iunie 2014) adoptă propunerea legislativă, în forma redactată de iniţiator, care prevede: dreptul consumatorului de a putea cere convertirea contractului de credit într-o monedă alternativă, de regulă, cea în care consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului sau cea a statului membru al Uniunii Europene în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa la data formulării cererii de reconversie; cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei, aplicabilă în ziua realizării conversiei; obligaţia instituţiei creditoare de a informa debitorul cu privire la creşterea cuantumului total plătibil de către acesta sau al ratelor periodice cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională; dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul convertit; aplicarea dispoziţiilor referitoare la conversie şi contractelor de credit în curs de derulare. Pe de altă parte, Camera decizională (în şedinţa plenului Camerei Deputaţilor din 18 octombrie 2016 în care a admis 19 amendamente) aduce completări legii iniţiate de deputaţi şi senatori, modificând toate articole acesteia. Astfel, deşi titulatura secţiunii 2^1, ce ar urma să completeze Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, rămâne una cu caracter general - "Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în monedă străină" -, modificările vizează exclusiv contractele de credit în franci elveţieni, instituind obligaţia creditorilor de a efectua conversia în lei a soldului, sub sancţiunea aplicării unei amenzi contravenţionale şi a altor sancţiuni contravenţionale; actul adiţional încheiat cu ocazia conversiei va încadra corespunzător creditul ca fiind "imobiliar" sau "ipotecar", indiferent de cum a fost denumit/vândut/raportat iniţial produsul bancar prin care s-a contractat un împrumut pentru achiziţionarea unui imobil, teren, construcţie, reabilitare, consolidare, extindere; cursul de schimb la care se efectuează conversia este cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni; costurile creditului convertit în lei nu pot fi mai împovărătoare pentru consumator; dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul convertit; dreptul consumatorului de a se adresa instanţei în vederea recalculării debitului în cazul contractelor de credit externalizate/vândute/cesionate şi în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuşi executării silite; dreptul consumatorilor de a solicita băncilor care au procedat la conversia creditelor în franci elveţieni de a reveni la contractul în franci elveţieni, conversia realizându-se în condiţiile prezentei legi; sumele care ar fi fost încasate în plus de creditor de la consumator pe perioada conversiei din franci elveţieni în lei sau euro "se achită creditorului în tranşă unică la data semnării actului adiţional de conversie" sau "se vor adăuga la ultimul sold al creditului exprimat în franci elveţieni după care se va efectua conversia în lei".

31.Curtea constată, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Senat, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă. Prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementează dispoziţii care nu au fost niciodată şi în nicio formă puse în dezbaterea Senatului, ca prima Cameră sesizată. Observăm că aceste modificări sunt semnificative, de substanţă, sub mai multe aspecte, cele mai importante fiind: lipsa acordului de voinţă în ceea ce priveşte operaţiunile de conversie a contractelor de credit; creditele vizate sunt exclusiv cele în franci elveţieni; extinderea sferei de incidenţă a legii şi cu privire la contractele de credit externalizate sau în fază de executare silită; realizarea conversiei la cursul de schimb franc elveţian/leu valabil la data încheierii contractului de credit, iar nu la data conversiei; posibilitatea revenirii la contractul în franci elveţieni, la cererea consumatorului. Mai mult, legea nu mai prevede obligaţia creditorului de a informa debitorul cu privire la creşterea cuantumului total plătibil de către consumator sau al ratelor periodice peste o anumită valoare (cu mai mult de 20%, aşa cum au prevăzut iniţiatorii propunerii legislative) în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională, în vederea exprimării opţiunii acestuia din urmă pentru conversia soldului creditului.

32.Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reţine că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din analiza dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor nu au făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu au fost dezbătute în Senat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaţilor, adoptând Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie. De asemenea, Curtea mai constată că legea adoptată de Camera Deputaţilor se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorii săi, şi anume acordarea dreptului consumatorilor de credite de a solicita conversia în lei sau în orice altă monedă străină a creditelor pe care le-au contractat în euro sau în alte monede străine fără a crea tratamente diferenţiate, inegale sau discriminatorii, cu aplicarea uniformă asupra creditelor în curs de derulare şi creditelor viitoare, respectând normele şi principiile egalităţii în drepturi, precum şi de la finalitatea de a crea un cadru unitar, bazat pe concepte juridice clar definite, care să reglementeze anumite aspecte ale raporturilor contractuale dintre comercianţi şi consumatori.

33.Pentru toate aceste argumente, Curtea apreciază că legea a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte, relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, se abate de la obiectivele urmărite de iniţiatorii propunerii legislative şi respectate de prima Cameră sesizată. Aşadar, Curtea constată că Camera Deputaţilor nu a respectat procedura constituţională şi regulamentară de adoptare a Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală.

34.În continuare, Curtea urmează a analiza criticile formulate cu privire la conţinutul normativ al actului supus controlului, respectiv dispoziţiile privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum au fost modificate prin Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

35.Creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui "lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate", respectiv "aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate". Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului, astfel, "Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

36.De altfel, principiul nominalismului a fost preluat şi în noul Cod civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit căruia "În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel".

37.Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul Cod civil.

38.În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

39.Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voinţă al părţilor care agreează integral condiţiile stipulate în acest act juridic. Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri).

40.Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată -, care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 din vechiul Cod civil/art. 1.270 din actualul Cod civil -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - art. 970 din vechiul Cod civil/art. 1.170 din actualul Cod civil - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului, ţinând de obiectul principal al contractului.

41.Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.

42.Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016), Curtea constată că mecanismul conversiei în materia contractelor de credit în monedă străină prevede dreptul consumatorului de a putea cere convertirea contractului de credit într-o monedă alternativă, de regulă, cea în care consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului sau cea a statului membru al Uniunii Europene în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa la data formulării cererii de reconversie. Cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei, aplicabilă în ziua realizării conversiei. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 prevede obligaţia instituţiei creditoare de a informa debitorul cu privire la creşterea cuantumului total plătibil de către acesta sau al ratelor periodice cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, precum şi dreptul consumatorului de a rambursa anticipat creditul convertit. De asemenea, actul normativ prevede aplicarea dispoziţiilor referitoare la conversie şi contractelor de credit în curs de derulare la data intrării sale în vigoare.

43.În ceea ce priveşte contractele de credit în franci elveţieni, legea dedusă controlului de constituţionalitate stabileşte un regim juridic diferit faţă de reglementarea de drept comun, derogatoriu de la acesta. Prin normele legale criticate se stabileşte în sarcina creditorului o obligaţie de a face, aceea de acceptare a înlocuirii soldului sumei datorate într-o valută cu suma echivalentă în lei, dar nu la cursul de schimb valabil la data efectuării conversiei, ci la cel stabilit la o dată anterioară realizării operaţiunii, considerat mai favorabil uneia dintre părţi, respectiv consumatorului. Sub aceste aspect, Curtea urmează a analiza în ce măsură noile dispoziţii sunt compatibile cu principiile constituţionale invocate de autorul sesizării şi cu legislaţia infraconstituţională în vigoare.

44.În lumina celor expuse în prealabil, Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.

45.Astfel, potrivit Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, contractul de credit "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[...] Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului." (paragrafele 96 şi 98)

46.În continuare, Curtea a reţinut că "din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale". (paragrafele 99 şi 100)

47.Controlul judecătoresc va viza în această situaţie "condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului), şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale)"(paragraful 117).

48.Mai mult, în condiţiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii, "singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit." (paragraful 119)

49.Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi în materia contractelor de credit în franci elveţieni. Astfel, instanţa judecătorească are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia, astfel că situaţia consumatorilor de credite în franci elveţieni cunoaşte un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanţelor care au condus la contractarea creditului. Aceasta are posibilitatea de a interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. Adaptarea la noile condiţii se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda naţională la un curs de schimb pe care instanţa îl poate stabili în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligaţiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei.

50.Or, legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează o impreviziune aplicabilă ope legis, prevăzând expres obligaţia creditorilor contractelor de credit acordate în franci elveţieni de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni la "cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni". În aceste condiţii, se înlătură incidenţa teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, care presupune controlul efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului. În decizia citată, Curtea a sancţionat instituţia impreviziunii aplicabilă ope legis, arătând că aceasta "nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, [...], cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. [...] Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia [...] [s.n. conversiei creditelor] să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil" (paragraful 116). Cu alte cuvinte, Curtea reţine că numai în condiţiile verificării condiţiilor de incidenţă a impreviziunii de către o instanţă judecătorească se poate face distincţia între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă.

51.Aşa fiind, pentru argumentele reţinute în prealabil, Curtea constată că legea criticată încalcă şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

52.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că formularea acesteia este vagă, astfel că nu se poate reţine incidenţa normei constituţionale invocate. Din analiza efectuată supra de Curte rezultă că textele legale sunt suficient de clare pentru a stabili consecinţele legii analizate, astfel că această critică este neîntemeiată, nefiind încălcate cerinţele referitoare la claritatea şi previzibilitatea actului normativ.

53.În fine, referitor la criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 11, art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (2) teza întâi şi art. 148 din Constituţie, Curtea apreciază că, în măsura în care aplicarea mecanismului impreviziunii presupune un control efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, cu garanţiile pe care un atare control le implică, principiile constituţionale pretins a fi încălcate îşi vor găsi protecţia în actul jurisdicţional pronunţat de instanţă. Prin urmare, Curtea apreciază că argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 116, sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta speţă, astfel că numai în condiţiile verificării teoriei impreviziunii de către un judecător se poate face distincţia "între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească". Mai mult, Curtea observă că obiectul de reglementare al Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori se suprapune cu cel al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ceea ce priveşte contractele de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil, astfel că nimic nu împiedică debitorul contractului de credit în franci elveţieni să solicite instanţei judecătoreşti aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în configuraţia primită prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, şi, implicit, reamenajarea contractului de credit al cărui consumator este.

54.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituţională, în ansamblul său.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 februarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu