Decizie nr. 710 din 6 mai 2009

Cu Adresa nr. 51/1.735 din 25 martie 2009, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, formulată de un număr de 81 de deputaţi, aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi grupului parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România, şi anume: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Mihai Banu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Emil Bostan, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Cristian-Ion Burlacu, Mihăiţă Calimente, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Gheorghe Coroamă, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Cristina Elena Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Mihai Marian, Dan Ilie Morega, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Bogdan Olteanu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Dan Păsat, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Neculai Rebenciuc, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Ion Tabugan, Gheorghe-Mirel Taloş, Ioan Timiş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Antal Istvan, Beres Ştefan Vasile, Derzsi Akos, Erdei Doloczki Istvan, Farago Petru, Farkas Anna-Lili, Kelemen Hunor, Kerekes Karoly, Korodi Attila, Koto Iosif, Lakatos Petru, Marton Arpad-Francisc, Mate Andras-Levente, Olosz Gergely, Palfi Mozes Zoltan, Peto Csilla-Maria, Sereş Denes şi Varga Attila.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.783 din 25 martie 2009 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.012A/2009.

Înainte de expunerea motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă şi, respectiv, intrinsecă a legii criticate, autorii sesizării prezintă situaţia de fapt specifică derulării procesului legislativ de adoptare a acesteia, aşa cum rezultă din stenogramele şedinţei Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor şi alte anexe depuse la dosar. Se arată, în acest sens, că propunerea legislativă, iniţiată de 2 deputaţi, a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, în data de 9 martie 2009 şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în data de 17 martie 2009. Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor a fost sesizat cu proiectul de lege adoptat de Senat la data de 11 martie 2009. Deşi iniţiatorii au solicitat adoptarea legii în procedură de urgenţă, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare a respins această cerere, iar Biroul Permanent a stabilit, ca termen de depunere a amendamentelor Comisiei pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibrul ecologic, data de 16 martie 2009, iar pentru depunerea raportului, data de 20 martie 2009. Cu toate acestea, ordinea de zi a Camerei Deputaţilor din ziua de 17 martie 2009 avea înscris, în procedură de urgenţă, proiectul de lege în cauză. Raportul Comisiei pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibrul ecologic a fost distribuit deputaţilor în data de 16 martie 2009.

Motivarea sesizării este structurată pe două părţi, prima vizând aspecte de ordin procedural, iar a doua aspecte de fond privind neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

I. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă:

1.Autorii obiecţiei susţin, mai întâi, încălcarea art. 76 alin. (3) din Constituţie, deoarece procedura adoptării legii criticate nu a respectat prevederile art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Contrar acestor dispoziţii, potrivit cărora "Raportul comisiei va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înaintea datei stabilite pentru dezbaterea proiectului de lege sau propunerii legislative, în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de lege sau al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima cameră sesizată şi cu cel puţin 5 zile în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este camera decizională", propunerea legislativă, însoţită de raportul comisei, a fost depusă la casetele deputaţilor în noaptea zilei de 16 spre 17 martie 2009, iar raportul suplimentar al comisiei sesizate în fond a fost întocmit şi transmis pe data de 17 martie 2009, ziua adoptării proiectului de lege în cadrul şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor. Se mai arată că proiectul de lege nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor pentru adoptarea în procedură de urgenţă, însă, datorită aplicării intempestive a "procedurii de urgenţă", asupra căreia nu au fost sesizate, Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi nu au trimis, fiecare, până la data adoptării proiectului de lege, avizele necesare solicitate de Biroul Permanent. Se mai arată că Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor a fost sesizat în ziua de 11 martie 2009 asupra iniţiativei legislative venite de la Senat şi că solicitarea iniţiatorilor privind procedura de urgenţă nu s-a aprobat de către Biroul Permanent.

2.În argumentarea neconstituţionalităţii extrinseci se susţine şi încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut de art. 61 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, se arată că propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, însă cu un conţinut diferit faţă de conţinutul proiectului iniţial de lege, adoptat de Senat în calitate de primă Cameră sesizată. Astfel, Senatul a modificat statutul juridic al conducătorilor serviciilor publice deconcentrate, transformaţi din funcţionari publici în personal angajat în baza unui contract de management, fără a fi luată în discuţie desfiinţarea efectivă a unor funcţii publice, la nivel central sau local. Camera Deputaţilor, menţinând această modificare, a introdus însă o prevedere ce depăşeşte cu mult sfera de aplicabilitate stabilită de prima Cameră sesizată, dispunând, la art. III alin. (1)-(4), desfiinţarea, de la intrarea în vigoare a legii, a "funcţiilor publice, funcţiilor publice specifice, precum şi a posturilor încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de ordonator de credite, cu excepţia funcţiilor publice cu statut special şi a funcţiei de prefect." În locul acestora, se înfiinţează, în schimb, "funcţia de director coordonator al serviciului public deconcentrat din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe ale administraţiei publice centrale." Se susţine că, practic, unei largi categorii de funcţii publice din administraţia publică centrală şi locală i se substituie o categorie restrânsă, formată exclusiv din coordonatorii serviciilor publice deconcentrate. Apreciază autorii sesizării că norma juridică nou-introdusă are un caracter imprecis, ce poate genera arbitrariu în aplicarea legii, conturând un regim juridic ambiguu al funcţiilor nou-înfiinţate; ca atare, respectarea principiului bicameralismului necesita analiza prevederilor nou-introduse şi de către Senatul României, Camera de reflecţie.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă:

1.Autorii obiecţiei susţin că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici îngrădesc dreptul la muncă, reglementat de art. 41 alin. (1) din Constituţie, dar şi de art. 2, art. 7 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi contravin, totodată, prevederilor Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, sub aspectul dreptului la muncă şi ale Directivei nr. 2000/78/CE privind egalitatea la locul de muncă, acte normative internaţionale invocate prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Se arată, în acest sens, că desfiinţarea posturilor deţinute de funcţionari publici, respectiv directori executivi şi directori executivi adjuncţi, şi crearea în locul acestora a unei funcţii de demnitate publică, cea de director coordonator şi adjuncţi ai acestora, constituie o discriminare nepermisă, pe criterii politice, având în vedere că funcţionarii publici se subordonează doar legii şi nu programelor politice ale partidelor. Consecinţa practică a aplicării legii criticate este înfiinţarea la nivelul întregii ţări a aproape 1000 de posturi de directori coordonatori, dar şi retrogradarea a altor aproximativ 1000 de foşti directori executivi, şefi ai serviciilor publice deconcentrate. Discriminarea este vădită şi operează doar pe criteriul apartenenţei directorilor executivi la categoria funcţionarilor publici, fiind justificată, potrivit expunerii de motive a iniţiativei legislative, de pretinsa imposibilitate de implementare la nivelul judeţului a politicilor Guvernului, reprezentat prin "organele ierarhic superioare, în speţă ministerele şi alte organe ale administraţiei centrale de resort." Or, art. 16 alin. (1) din Constituţie garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar combaterea discriminării constituie un principiu al statului de drept şi stă la baza acestuia, aşa cum se arată în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Legea criticată creează, de asemenea, o incompatibilitate între calitatea de funcţionar public şi cea de director coordonator al serviciului deconcentrat, deoarece acest din urmă post poate fi ocupat abia după renunţarea la calitatea de funcţionar public. Discriminarea invocată conduce, totodată, şi la situaţii anacronice şi lipsite de simetrie, deoarece funcţia de director coordonator este una de demnitate publică, asimilată celei de secretar de stat, în timp ce prefectul, care conduce serviciile publice deconcentrate la nivelul judeţului, nu are un asemenea rang. Aşadar, se ajunge la situaţia ca un demnitar al României să fie subordonat direct şi nemijlocit unui înalt funcţionar public. Având în vedere şi prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, prin care secretarul general al Guvernului a trecut, din categoria înalţilor funcţionari publici, în cea a demnitarilor, lipsa de consecvenţă a legiuitorului este evidentă, creând haos şi incoerenţă la nivelul administraţiei publice.

2.Legea trimisă spre promulgare încalcă, de asemenea, şi prevederile art. 11 din Constituţie, în sensul că nu corespunde exigenţelor privind accesibilitatea şi previzibilitatea normei juridice, stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, a constatat caracterul imprecis al unei norme legale şi a declarat-o ca fiind neconstituţională. Definiţia serviciilor publice deconcentrate, introdusă prin art. II din Legea criticată, conţine reglementări imprecise, de natură să genereze arbitrariul în procesul de aplicare a legii şi să afecteze securitatea raporturilor juridice. Confuzia vizează folosirea noţiunilor de "descentralizare" şi "deconcentrare", serviciile publice deconcentrate fiind identificate prin "toate structurile de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, care nu sunt descentralizate administrativ şi financiar şi sunt subordonate ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, (...) cu excepţia instituţiei prefectului." De altfel, menţiunea cu privire la exceptarea instituţiei prefectului din definiţia de mai sus este lipsită de sens, raportul dintre instituţia prefectului şi serviciile publice deconcentrate fiind stabilit prin art. 123 din Constituţie. Tot astfel, serviciile publice deconcentrate sunt distincte de serviciile publice comunitare (de evidenţă a persoanelor, pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor etc.), acestea fiind organizate în subordinea consiliilor locale şi judeţene, însă organele de specialitate ale administraţiei publice centrale asigură coordonarea şi controlul activităţii lor.

3.În opinia autorilor sesizării, legea criticată contravine, totodată, prevederilor art. 54 alin. (2) şi art. 120 alin. (1) din Constituţie. În ipoteza legii, care prevede expres eliminarea conducătorilor serviciilor deconcentrate din categoria funcţionarilor publici, funcţia de "director coordonator al serviciului public deconcentrat" nu este o funcţie publică. Însă, coordonarea unui serviciu public deconcentrat, deci a unui serviciu public de interes naţional la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, este prin definiţie o activitate ce presupune exercitarea unor atribuţii şi responsabilităţi în realizarea unor prerogative de putere publică. Prin urmare, legea criticată încredinţează persoanei care ocupă funcţia de coordonator al acelui serviciu public o funcţie publică, fără respectarea imperativului de fidelitate stabilit de art. 54 alin. (1) din Constituţie, exprimat prin depunerea jurământului. Totodată, răspunderea acestei persoane este una contractuală, şi nu legală, aşa cum impune textul constituţional invocat.

Art. 120 alin. (1) din Legea fundamentală, care stabileşte principiile descentralizării, autonomiei locale şi al deconcentrării serviciilor publice ca principii de bază ale administraţiei publice locale, este, de asemenea, nesocotit, întrucât deconcentrarea unui serviciu public nu presupune preluarea conducerii acestuia de către o persoană privată, serviciul public fiind supus regimului juridic de drept public. Totodată, a susţine că activitatea de conducere a unui serviciu public deconcentrat nu este o funcţie publică echivalează cu transferul acelei activităţi din sfera dreptului public în cea a dreptului privat, situaţie care nu poate fi concepută în cadrul constituţional actual.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu adresa nr. 5/2.399/E.B. din 3 aprilie 2009, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este neîntemeiată, după cum urmează:

Apreciază că susţinerile expuse cu privire la încălcarea art. 76 alin. (3) din Legea fundamentală se referă, de fapt, la nerespectarea Regulamentului Camerei Deputaţilor în ceea ce priveşte adoptarea în procedură de urgenţă a iniţiativelor legislative şi în niciun caz la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legii analizate, în raport cu textul invocat din Constituţie.

Nu poate fi admisă nici susţinerea potrivit căreia legea criticată a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie. Prin Decizia nr. 1.093/2008, invocată, de altfel, de autorii sesizării, Curtea Constituţională a reţinut considerente ce, dimpotrivă, sprijină teza constituţionalităţii legii criticate, sub aspectul procedurii de legiferare utilizate, de vreme ce fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului s-au exprimat cu privire la aceeaşi iniţiativă legislativă, potrivit competenţelor constituţionale şi celor stabilite în regulamentele de organizare şi funcţionare, iar aceasta a fost supusă spre dezbatere şi adoptare în Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională.

Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie, Guvernul consideră că "dreptul la muncă nu limitează exercitarea acestuia doar în cazurile în care o persoană desfăşoară o activitate pe baza unor raporturi de serviciu, ci vizează şi acele situaţii în care aceasta este angajată cu contract individual de muncă, astfel că schimbarea naturii juridice a unui post nu poate fi echivalată cu încălcarea dreptului la muncă." Este invocată, în sensul celor susţinute, Decizia nr. 739/2008, în care Curtea Constituţională a arătat că art. 41 din Legea fundamentală nu interzice stabilirea unor condiţii în legătură cu exercitarea dreptului la muncă, atât timp cât orice persoană care doreşte să aleagă o profesie sau un loc de muncă este chemată să întrunească condiţiile legale. Totodată, condiţiile prevăzute de lege se aplică, în egală măsură, tuturor celor vizaţi de ipoteza normei criticate, astfel că nu se poate susţine nici încălcarea principiului nediscriminării, consacrat de art. 2 şi 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, după cum nu se poate reţine nici critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 pct. 2 din aceasta, de vreme ce prevederile legale criticate reglementează un alt statut juridic al postului respectiv decât cel de funcţie publică.

Referitor la criticile privind lipsa de simetrie generată de faptul că funcţia de director coordonator este una de demnitate publică, asimilată celei de secretar de stat, în timp ce prefectul nu are un asemenea rang, deşi, conform Legii nr. 340/2004, acesta conduce serviciile publice deconcentrate la nivel judeţean, Guvernul precizează că, potrivit propunerii legislative, funcţia de director coordonator nu este o funcţie de demnitate publică, ci, în conformitate cu dispoziţiile art. III alin. (1) şi (6) din proiect, un post de natură contractuală exercitat în baza unui contract de management.

Decizia legiuitorului de a desfiinţa o categorie de funcţii publice şi înlocuirea acesteia cu o alta de altă natură nu încalcă cu nimic dreptul la muncă al unei persoane, respectiv libertatea acesteia de a-şi alege profesia, meseria sau ocupaţia, precum şi locul de muncă. În funcţie de realităţile relevate de practică, de dificultăţile întâlnite în aplicarea dispoziţiilor legale, legiuitorul poate să modifice, prin lege organică, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale, statutul funcţionarilor publici, argumentând soluţiile alese. Persoanele care ocupă funcţiile desfiinţate vor beneficia de prevederile legale în vigoare care se referă la situaţia de faţă, fiind libere să îşi schimbe locul de muncă, profesia etc., aspecte ce ţin de aplicarea legii, atribut al instanţei judecătoreşti şi nu al celei de contencios constituţional. De altfel, toate susţinerile autorilor sesizării de neconstituţionalitate, formulate în sensul argumentării încălcării art. 41 din Constituţie, se referă, în fapt, la interpretarea şi aplicarea soluţiilor legale propuse şi nu la neconstituţionalitatea acestora.

Guvernul mai arată, în punctul său de vedere, că dispoziţiile art. 54 alin. (2) şi ale art. 120 alin. (1) din Constituţie, invocate, nu sunt incidente în cauză. Textul art. 54 alin. (2) are în vedere o obligaţie instituită anumitor categorii de persoane, care exercită funcţii publice, precum şi militarilor, ceea ce nu exclude de la obligaţia de fidelitate faţă de ţară ceilalţi cetăţeni ai României, potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol. Dispoziţiile art. 120 dispun asupra principiilor de organizare a administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale şi nu asupra naturii juridice a funcţiilor prin intermediul cărora se realizează conducerea instituţiilor/autorităţilor din unităţile administrative teritoriale.

În sfârşit, cu privire la dispoziţiile art. II din legea examinată, care stabilesc că sunt servicii publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, structurile subordonate acestora, de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, care nu sunt descentralizate administrativ şi financiar, Guvernul apreciază că acestea îndeplinesc cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate specifice normei juridice.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu adresa nr. 51/1953 din 6 aprilie 2009, punctul său de vedere, în care se arată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este constituţională, iar sesizarea de neconstituţionalitate ar trebui respinsă, pentru următoarele motive:

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 76 alin. (3) din Constituţie şi a art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, se precizează că, potrivit aprobării date de Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor în şedinţa sa din 16 martie 2009, proiectul legii criticate pentru neconstituţionalitate a fost înscris cu prioritate, în procedură de urgenţă, pe Ordinea de zi a şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 17 martie 2009, dată la care acesta a fost dezbătut şi adoptat. Or, în cazul unei proceduri de urgenţă nu se aplică dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel că, sub acest aspect, nu se poate susţine încălcarea vreunei dispoziţii din Constituţie.

Referitor la criticile privind nesocotirea principiului bicameralismului prin aceea că prevederile art. III alin. (1)-(4) din legea criticată, nou-introduse de Camera Deputaţilor, trebuia să fie analizate şi de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, se arată că, în realitate, aceste texte se regăsesc în propunerea legislativă a celor doi iniţiatori ai legii, la pct. 3, şi nu pct. III. Din analiza comparată a textului iniţiatorilor, a celui adoptat de Senat şi a celui adoptat de Camera Deputaţilor, rezultă că doar Camera Deputaţilor, în exercitarea dreptului său propriu de a adopta iniţiativa legislativă în cauză, s-a conformat deciziilor nr. 472/2008 şi nr. 1.093/2008 ale Curţii Constituţionale, invocate, şi astfel a respectat principiul bicameralismului, prevăzut de art. 61 alin. (2) din Constituţie.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că, în argumentarea sesizării, autorii acesteia se limitează doar la a indica prevederile art. 20 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1) din Constituţie, precum şi alte dispoziţii din unele instrumente juridice internaţionale, fără însă a explica şi motivele pentru care acestea au fost încălcate. Apreciază, în plus, că legea criticată nu contravine niciunuia dintre aceste texte invocate.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare pe care o operează legea examinată, motivată de autorii sesizării prin faptul că aceasta prevede desfiinţarea unei funcţii publice de funcţionar public şi crearea, în locul ei, a unei funcţii de demnitate publică, se arată că nicio dispoziţie din Constituţie nu interzice Parlamentului, care este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, să ia astfel de măsuri prin lege. Pe fond, nu se poate pune problema încălcării prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât desfiinţarea unor posturi, prin lege, nu poate echivala cu o discriminare, care ar putea exista în cu totul alte condiţii. În plus, argumentele invocate de autorii sesizării pot fi utilizate doar în procesul de aplicare a legii, şi nu în cel de adoptare a sa.

În legătură cu pretinsa încălcare a prevederilor art. 11 din Constituţie, prin raportare la "principiul securităţii juridice", consacrat într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se susţine că jurisprudenţa instanţei europene de contencios în materia drepturilor omului nu are nicio legătură cu reglementările cuprinse în instrumentele juridice internaţionale, hotărârea având caracter obligatoriu în procesul de aplicare a legii şi a Constituţiei. Pe fond, nu se poate vorbi de nerespectarea principiului invocat, atât timp cât nicio reglementare internaţională sau europeană nu interzice Parlamentului să ia măsurile prevăzute de legea criticată. În plus, dispoziţiile art. III alin. (1)-(4) dispun foarte precis desfiinţarea unor funcţii publice şi înfiinţarea unor demnităţi publice, cu consecinţa aplicării statutului şi a răspunderii corespunzătoare funcţiei sau demnităţii publice înfiinţate, astfel că nu se poate susţine nerespectarea cerinţelor de accesibilitate şi previzibilitate specifice normelor juridice.

Referitor la prevederile art. 54 alin. (2) din Constituţie, invocate, care reglementează îndatorirea de fidelitate faţă de ţară, se arată că legea criticată nu presupune, prin conţinutul său, nerespectarea unei asemenea îndatoriri fundamentale. Totodată, în legătură cu invocarea art. 120 alin. (1) din Constituţie, se mai susţine, pe de o parte, că niciun text al legii criticate nu presupune preluarea conducerii serviciilor publice deconcentrate de către o persoană privată, iar, pe de altă parte, că nicio dispoziţie din Legea fundamentală nu interzice ca aceste servicii "să fie conduse doar de funcţionari publici şi nu de demnitari publici".

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost dezbătută la data de 8 aprilie 2009, pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor şi a celorlalte documente aflate la dosar. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 6 mai 2009.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, documentele privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, raportată la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt, în ordinea invocării lor, cele ale art. 76 alin. (3) referitoare la adoptarea legilor cu procedură de urgenţă, art. 61 alin. (2) care consacră principiul bicameralismului, art. 41 alin. (1) potrivit cărora dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, art. 20 alin. (1) referitor la principiul interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, art. 1 alin. (3) şi (5) privind Statul român, art. 16 alin. (1) cu privire la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 54 alin. (2) cu referire la cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarilor, care răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, scop în care depun jurământul cerut de lege, şi ale art. 120 alin. (1) care consacră principiile de bază ale administraţiei publice locale.

De asemenea, sunt invocate Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, în special, art. 2, art. 7 şi art. 21 pct. 2 din aceasta, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

I. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă:

A. Autorii obiecţiei susţin încălcarea dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora "(...)Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere", arătând, în acest sens, că, deşi Comitetul liderilor grupurilor parlamentare a respins cererea de examinare şi adoptare a legii cu procedură de urgenţă, totuşi, atât examinarea proiectului de lege în cadrul comisiei sesizate în fond, cât şi dezbaterea în plenul Camerei Deputaţilor s-au făcut după reguli specifice procedurii de urgenţă, în loc să se recurgă la procedura regulamentară obişnuită, încălcându-se astfel şi art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Faţă de aceste susţineri, Curtea Constituţională observă, mai întâi, că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu contestă constituţionalitatea prevederilor regulamentare privind procedura de urgenţă, cuprinse în art. 115-120 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci doar modul de aplicare a regulilor acestei proceduri în cadrul procesului legislativ de dezbatere a legii. Or, potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale.

Ca atare, competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituţională în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005.

Oricum, urmărind fişa referitoare la derularea procesului legislativ de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Curtea observă că, în şedinţa Biroului Permanent din data de 16 martie 2009, la care au participat şi liderii grupurilor parlamentare, discutându-se proiectul ordinii de zi pentru şedinţa Camerei Deputaţilor din ziua de marţi, 17 martie 2009, s-a aprobat (în sensul că nu au existat obiecţii) ca proiectul de lege menţionat, care figura la poziţia 31 pct. IV, să fie înscris la poziţia 3 din cadrul pct. I "Procedură de urgenţă". Prin urmare, în şedinţa Camerei Deputaţilor din data de 17 martie 2009, preşedintele Camerei Deputaţilor a anunţat că proiectul de Lege pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, înscris la poziţia 3 de pe ordinea de zi, "urmează a fi dezbătut în procedură de urgenţă".

Faţă de cele arătate, Curtea constată că nu pot fi primite criticile de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează încălcarea prevederilor art. 76 alin. (3) din Constituţie, aşa cum acestea au fost formulate de autorii obiecţiei, şi anume prin referire la modul de aplicare a dispoziţiilor din Regulamentul Camerei Deputaţilor privind procedura de urgenţă.

B. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă a legii se referă la încălcarea principiului constituţional al bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie.

Din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a propunerii legislative depuse de iniţiatori, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Curtea constată că sunt deosebiri majore de conţinut juridic, modificările şi completările adoptate de Camera Deputaţilor dând o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat.

Astfel, Legea care face obiectul controlului de constituţionalitate provine dintr-o propunere legislativă intitulată "Proiect de lege privind unele măsuri pentru organizarea administraţiei publice", iniţiată de domnul Petru Călian, deputat aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal, şi de domnul Mircea Duşa, deputat al Grupului parlamentar al Alianţei Politice P.S.D. + P.C. Această propunere legislativă are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, republicată. Prin această propunere legislativă se urmăreşte adoptarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ aplicabil ocupanţilor funcţiilor de conducere de la nivelul administraţiei locale, "în sensul delimitării clare a funcţiilor politice", respectiv "funcţiile de prefect şi subprefect, care sunt reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu şi conduc serviciile publice deconcentrate", de "funcţiile administrative". În opinia iniţiatorilor acestei propuneri legislative parlamentare, "separarea celor două categorii de funcţionari ar contribui la o mai bună funcţionare a instituţiilor statului, în această perioadă complexă din punct de vedere economic şi social". În esenţă, prin această propunere legislativă se preconizează trecerea funcţiilor de prefect şi subprefect din categoria funcţiilor corespunzătoare înalţilor funcţionari publici în categoria funcţiilor de demnitate publică, numiţi de Guvern pentru un mandat de 4 ani. Se mai urmăreşte modificarea reglementărilor referitoare la conducătorii organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi ai serviciilor deconcentrate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat la 16 februarie 2009, în calitate de primă Cameră sesizată, fiind adoptată în şedinţa din 9 martie 2009, cu respectarea art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală, ca proiect de Lege pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Senatul a eliminat din propunerea legislativă cu care a fost sesizat toate dispoziţiile referitoare la modificarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului şi, de asemenea, a eliminat, respectiv a modificat o serie de dispoziţii referitoare la categoria înalţilor funcţionari publici şi la categoria funcţionarilor publici de conducere.

Proiectul de lege a fost transmis în data de 10 martie 2009 Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, spre dezbatere şi adoptare, conform art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţie. În şedinţa din 17 martie 2009, Camera Deputaţilor a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Faţă de forma adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, Legea adoptată de Camera Deputaţilor conţine o serie de modificări şi completări esenţiale, cum ar fi:

–desfiinţarea funcţiilor publice, funcţiilor publice specifice, precum şi a posturilor încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de ordonator de credite, cu excepţia funcţiilor publice cu statut special şi a funcţiilor publice de prefect - art. III alin. (1) şi (2); în locul primelor funcţii se înfiinţează funcţia de director coordonator al serviciului public deconcentrat - art. III alin. (4);

–funcţiile care conferă calitatea de conducător al organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale se stabilesc ca funcţii de demnitate publică, asimilate celor de secretar de stat; adjuncţii acestora sunt asimilaţi cu funcţiile de subsecretar de stat - art. III alin. (3);

–stabilirea unor autorităţi diferite cărora le revine competenţa să aprobe modelul-cadru al contractului de management: "prin hotărâre a Guvernului", în varianta Senatului, respectiv prin "actul administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire", în varianta Camerei Deputaţilor;

–introducerea alin. 9 şi 10 la art. III.

Potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului, sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu a exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.

Totodată, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor "conflicte de competenţă" între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, dar nu există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la "limitele sesizării" date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată.

Aşa cum s-a arătat deja, diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează practic cu excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului.

În jurisprudenţa sa în materie, de pildă Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, Curtea Constituţională, luând în considerare normele şi principiile fundamentale mai sus menţionate, a statuat că "dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral". Este adevărat - aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej (Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 20 octombrie 2008) - că în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative.

Faţă de cele menţionate, Curtea constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este neconstituţională, sub aspectul încălcării principiului constituţional al bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art. 61 din Legea fundamentală.

II. Având în vedere cele arătate, Curtea consideră că examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a rămas fără obiect, de vreme ce procedura formală de adoptare a legii constituie un aspect prealabil şi preliminar în analiza constituţionalităţii reglementărilor unei legi înainte de promulgare.

III. În continuare, Curtea nu poate să nu observe, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, aşa cum statuează art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, că în procesul de legiferare în cauză au existat unele deficienţe care au tangenţă cu unele prevederi ale Constituţiei şi care ar fi putut fi evitate printr-o atenţie sporită în examinarea proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor permanente, cât şi în cadrul plenului Camerei Deputaţilor.

1.Astfel, art. 111 din Constituţie, intitulat "Informarea Parlamentului", prevede la alin. (1) teza finală: "(...) În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie."

Aşa fiind, Camera Deputaţilor - Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic -, sesizată în fond, avea obligaţia să constate că reglementările supuse examinării impun modificarea prevederilor bugetului de stat şi, conformându-se dispoziţiilor art. 92 alin. (4) şi (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, să solicite o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României.

–Art. 92. - "Procedura legislativă" din Regulamentul Camerei Deputaţilor:

(4)În cazul propunerilor legislative depuse în condiţiile alin. (1), care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele Camerei Deputaţilor va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, în acelaşi termen de 15 zile. (...)

(6)Dacă în cursul dezbaterii, în comisia sesizată în fond apar amendamente care impun modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele comisiei va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, într-un termen care să se încadreze în termenul de predare al raportului.

2.Pe aceeaşi linie, trebuia observat dacă, prin obiectul său de reglementare, proiectul de lege este concordant cu Programul de guvernare acceptat de Parlament, potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, care prevede că: "Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice."

3.Art. 79 din Constituţie, reglementând instituţia Consiliului Legislativ, prevede, la alin. (1), următoarele: "(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii."

Totodată, potrivit art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, "Preşedintele comisiei sesizate în fond poate solicita punctul de vedere al Consiliului Legislativ cu privire la unele amendamente, punct de vedere care va fi trimis în termenul stabilit de comisie."

Este de observat, aşadar, că avizul dat de Consiliul Legislativ se referea la propunerea legislativă privind unele măsuri pentru organizarea administraţiei publice şi că proiectul de lege adoptat de Senat a căpătat o formă deosebită de cea avizată iniţial de Consiliu. În această situaţie, era de apreciat dacă nu ar fi fost cazul ca pentru amendamentele formulate în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de vedere al Consiliului Legislativ, având suportul constituţional în art. 79 alin. (1) din Legea fundamentală şi cel regulamentar în art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

4.În ceea ce priveşte cuprinsul expunerii de motive instrumentul de prezentare şi motivare, avem în vedere prevederile art. 74 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi", ale art. 29-31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare şi motivare, precum şi al cuprinsului şi redactării motivării) şi, desigur, ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, conform cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Analizând expunerea de motive ce însoţeşte propunerea legislativă, Curtea constată că aceasta este extrem de sumară, cuprinzând numai câteva menţiuni generice. În expunerea de motive nu se regăseşte motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale şi legale mai sus indicate.

IV. În final, Curtea observă că legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, aşa cum prevede Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Din acest punct de vedere dispoziţiile art. III sunt elocvente. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, că "o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita" (cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar "cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă" (cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) şi ale art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, precum şi al prevederilor art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale art. 15 şi ale art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este neconstituţională, sub aspectul încălcării principiului constituţional al bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art. 61 din Legea fundamentală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi primuluiministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la datele de 8 aprilie 2009 şi 6 mai 2009 şi la acestea au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi