Decizia nr. 401 din 6 iunie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (6) și (15) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de Judecătoria Câmpulung în Dosarul nr. 1.251/205/2017 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.741D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 2.089D/2017, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ilie Onuț în Dosarul nr. 1.765/314/2017 al Judecătoriei Suceava.

4.La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5.Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu se opune conexării dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.089D/2017 la Dosarul nr. 1.741D/2017, care a fost primul înregistrat.

6.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că instanța de contencios constituțional a mai analizat problematica supusă atenției în prezentele cauze prin Decizia nr. 679 din 6 noiembrie 2018, paragrafele 19, 20, 24 și 25.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7.Prin Încheierea din 4 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.251/205/2017, Judecătoria Câmpulung a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (6) și (15) din Codul de procedură penală.

8.Prin Încheierea din 24 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.765/314/2017, Judecătoria Suceava a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală.

9.Excepția a fost ridicată din oficiu de către Judecătoria Câmpulung și de Ilie Onuț în dosarele de mai sus având ca obiect soluționarea unor cereri de confirmare a soluției procurorului de renunțare la urmărirea penală.

10.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece, deși conferă judecătorului de cameră preliminară aptitudinea de a verifica sub aspectul legalității și temeiniciei soluția de renunțare la urmărirea penală, în situația constatării unor disproporții vădite între fapta săvârșită și măsurile impuse de procuror, nu prevăd ca soluție și posibilitatea cenzurării conținutului sau a înlăturării uneia sau mai multor dintre obligațiile impuse de procuror în aplicarea art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, după cum nu prevăd nici posibilitatea instanței de a putea impune noi obligații.

11.Această modalitate de reglementare constituie o limitare a atribuțiilor recunoscute de către Constituție judecătorului, acesta fiind singurul care realizează actul de justiție. De altfel, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragraful 27, Curtea Constituțională a statuat deja că, prin posibilitatea procurorului de a dispune suspectului/inculpatului să îndeplinească una sau mai multe obligații, acesta se plasează pe poziția de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor, printr-un act care nu este nici administrativ, nici jurisdicțional.

12.De asemenea, se împiedică accesul efectiv la justiție în cazul verificării sub aspectul legalității și temeiniciei soluției de către judecătorul de cameră preliminară, în ipoteza în care probatoriul este complet și nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale.

13.Judecătoria Suceava opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, întrucât nu reglementează posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a interveni asupra măsurilor/obligațiilor impuse suspectului/inculpatului de către procuror în situația în care constată că acestea sunt disproporționate prin raportare la circumstanțele concrete din care a rezultat soluția de renunțare la urmărirea penală.

14.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

15.Guvernul consideră, în punctul său de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.741D/2017, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, renunțarea la urmărirea penală este supusă în mod obligatoriu confirmării judecătorului de cameră preliminară.

16.Prin ipoteză, obligațiile prevăzute de art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală pot fi stabilite numai atunci când suspectul sau inculpatul este cunoscut. Or, într-o asemenea situație devin incidente prevederile art. 318 alin. (3) din același cod care îl obligă pe procuror ca la aprecierea interesului public în urmărirea faptei - deci la întemeierea în fapt a soluției de renunțare la urmărirea penală - să aibă în vedere nu doar materialitatea faptei [conținutul și împrejurările acesteia, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, urmările produse sau care s-ar fi putut produce - art. 318 alin. (2) din Codul de procedură penală], ci și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita sa anterioară și atitudinea de după săvârșirea infracțiunii, precum și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. De asemenea, modul în care procurorul evaluează aceste din urmă aspecte se reflectă în conținutul concret al obligațiilor pe care le stabilește în sarcina inculpatului.

17.Potrivit art. 318 alin. (14) și (15) din Codul de procedură penală, soluționând cererea procurorului de confirmare a renunțării la urmărirea penală, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice nu doar legalitatea, ci și temeinicia soluției respective.

18.Întrucât inexistența interesului public în efectuarea urmăririi penale se constată de procuror ținând seama inclusiv de circumstanțele personale ale inculpatului, decizia de a nu-i impune acestuia una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală poate constitui pentru judecătorul de cameră preliminară un motiv suficient pentru a aprecia că renunțarea la urmărirea penală este neîntemeiată și a hotărî, în consecință, respingerea cererii de confirmare și desființarea soluției. Așadar, deși nu poate să stabilească în sarcina inculpatului obligațiile pe care procurorul a omis să le impună, judecătorul de cameră preliminară are în mod implicit competența de a cenzura ordonanța inclusiv sub acest aspect.

19.De asemenea, în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 2.089D/2017, Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, dispozițiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nu sunt criticate pentru ceea ce conțin, ci pentru ceea ce nu conțin, solicitându-se practic completarea acestora. Or, acceptarea acestei critici ar echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 61 alin. (1) din Constituție.

20.În subsidiar, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și face trimitere la considerentele Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 17, 18, 21, 23, 26 și 30, care au determinat modificarea dispozițiilor legale criticate astfel încât toate ordonanțele de renunțare la urmărirea penală să fie supuse confirmării unui judecător.

21.Cu privire la critica formulată, arată că dacă judecătorul de cameră preliminară apreciază că obligațiile impuse suspectului/inculpatului nu sunt proporționale cu situația de fapt rezultată din probele cauzei, judecătorul va proceda potrivit art. 318 alin. (15) teza a doua din Codul de procedură penală. În caz contrar, va confirma ordonanța de renunțare la urmărirea penală. Pe cale de consecință, excepția este neîntemeiată prin raportare la art. 21 din Constituție, întrucât dispozițiile legale criticate nu înlătură posibilitatea pentru persoana împotriva căreia s-a formulat o acuzație penală de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite de lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege și într-un termen rezonabil.

22.Dispozițiile art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală nu reglementează aplicarea unei pedepse, astfel încât prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție nu sunt incidente în cauză.

23.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale. Astfel, privite dintr-o perspectivă de ansamblu, criticile de neconstituționalitate țin de modul de interpretare și aplicare a legii, atât în faza de urmărire penală, cât și în cadrul procedurii de renunțare la urmărirea penală. Însă, interpretarea unei legi și aplicarea asupra unor cazuri concrete reprezintă competența exclusivă a instanței de judecată, singura competentă să decidă cu privire la sensul, înțelesul și modul de aplicare a normelor criticate într-o situație particulară.

24.Cât privește pretinsa încălcare a art. 23 din Constituție, Avocatul Poporului arată că dispozițiile legale criticate nu aduc atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază orice persoană până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare și nici principiului legalității pedepsei.

25.Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezumția de nevinovăție este încălcată „dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilității unui învinuit și, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-și exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat“ (Hotărârea din 25 martie 1983, pronunțată în Cauza Minelli împotriva Elveției).

26.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

27.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

28.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 318 alin. (6) și (15) cu denumirea marginală Renunțarea la urmărirea penală din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

(6)Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b)să ceară public scuze persoanei vătămate;

c)să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d)să frecventeze un program de consiliere.

[...]

(15)Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a)desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b)desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

29.Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiție, art. 23 referitor la Libertatea individuală și ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiției, precum și dispozițiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege și ale art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

30.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici parțial similare cu cele invocate în prezenta cauză. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 679 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.117 din 29 decembrie 2018, paragrafele 20-25, s-a statuat că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acțiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluții. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.

31.De aceea, procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunțării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanților la procesul penal, conform dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. În acest sens, potrivit art. 318 alin. (12) și (13) din Codul de procedură penală, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, care va dispune citarea persoanelor mai sus menționate.

32.Curtea a mai reținut că renunțarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acțiunii penale și, totodată, o soluție de netrimitere în judecată introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunității, așa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia“.

33.Oportunitatea continuării cercetărilor și aprecierea interesului public în urmărirea infracțiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, și o evaluare a cheltuielilor și resurselor investite în cercetarea unei infracțiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporționale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienței aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancțiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracțiunii. De aceea, pentru constatarea existenței/inexistenței unui interes public în urmărirea unei infracțiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancționator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârșită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce.

34.De asemenea, critica materializată prin trimiterea la Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragraful 27, potrivit căreia, prin posibilitatea procurorului de a dispune suspectului/ inculpatului să îndeplinească una sau mai multe obligații acesta se plasează pe poziția de judecător al cauzelor, nu poate fi primită, nemaifiind de actualitate, deoarece, la momentul pronunțării deciziei mai sus menționate, art. 318 din Codul de procedură penală avea o cu totul altă configurație care permitea procurorului să renunțe la urmărirea penală fără ca actul său să fie supus controlului și încuviințării instanței de judecată. Astfel, așa cum rezultă din Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 (paragrafele 18 și 33), Curtea Constituțională a verificat, cu acel prilej, dacă exercitarea acestei atribuții de către procuror, fără încuviințarea instanței de judecată, este sau nu de natură a-l plasa pe acesta în situația de a înfăptui un act de justiție, intrând în sfera prerogativelor instanțelor judecătorești. Practic prin această decizie nu s-a cenzurat nimic cu privire la instituirea/stabilirea de către procuror în sarcina suspectului/inculpatului a anumitor obligații, ci s-a cenzurat posibilitatea acestuia de a realiza prin ordonanța pronunțată un act de înfăptuire a justiției. Or, în cazul de față, potrivit art. 318 alin. (12), (14) și (15) din Codul de procedură penală, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

35.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția Deciziei nr. 679 din 6 noiembrie 2018, mai sus menționată, își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

36.Distinct de argumentele mai sus menționate, Curtea constată că esența criticilor formulate constă în împrejurarea că judecătorului de cameră preliminară îi este știrbită libertatea constituțională de a înfăptui deplin un act de justiție în acord cu exigențele unui proces echitabil, deoarece cu prilejul verificării legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală nu are nici posibilitatea cenzurării conținutului sau a înlăturării uneia sau mai multor dintre obligațiile impuse de procuror în aplicarea art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, nici posibilitatea instituirii uneia sau mai multor obligații, dacă procurorul nu a înțeles să le instituie.

37.Cu alte cuvinte, ceea ce se urmărește prin aceste critici constă în posibilitatea judecătorului de a dispune în locul procurorului luarea sau eliminarea unor obligații, respectiv posibilitatea acestuia de a modifica/completa ordonanța procurorului, cu menținerea însă a soluției de renunțare la urmărirea penală.

38.Curtea reține cu privire la aceste critici de neconstituționalitate că, spre deosebire de renunțarea la aplicarea unei pedepse care este o instituție de drept material ce privește, în sens larg, individualizarea judiciară a sancțiunii penale și care poate fi realizată doar de către un judecător/o instanță de judecată, renunțarea la urmărirea penală este o modalitate de soluționare a cauzei în faza de urmărire penală și ține de aprecierea asupra oportunității cercetării penale, cu atât mai mult cu cât, în cursul urmăririi penale, procurorul este cel care realizează funcția de urmărire penală, care implică întreaga activitate de la demararea fazei până la finalizarea sa, prin stabilirea uneia dintre soluțiile reglementate de art. 327 din Codul de procedură penală.

39.Faptul dispunerii de către procuror a unor obligații, conform art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, constituie o aplicare a dispoziției constituționale prevăzute în art. 131 referitoare la Rolul Ministerului Public, având ca temei calitatea procurorului de titular al dreptului de a efectua și de a supraveghea urmărirea penală, prevăzută la art. 56 din Codul de procedură penală. Obligațiile prevăzute în art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt stabilite după ce procurorul se consultă cu suspectul sau inculpatul, astfel încât să fie aplicate măsuri rezonabile și acceptabile pentru acesta și să fie evitate situațiile de revocare a renunțării la urmărirea penală, cuprinse în art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală. Procedura consultării este relevantă și pentru a da eficiență dispozițiilor care conferă posibilitatea suspectului/inculpatului de a solicita continuarea urmăririi penale, dacă acesta consideră că nu este vinovat de săvârșirea faptei imputate. Totodată, această consultare trebuie înțeleasă prin prisma rolului procurorului, ca reprezentant al Ministerului Public, de a decide dacă există sau nu interes public în continuarea urmăririi penale a unei fapte și a unui făptuitor, interes public care nu poate face obiectul unei negocieri cu suspectul/inculpatul. Așadar, această consultare nu înseamnă negociere, ci semnifică, mai întâi, stabilirea obligațiilor de către procuror, în deplină libertate de decizie în limitele legale, iar mai apoi chestionarea făptuitorului asupra împrejurării dacă înțelege să respecte - pentru viitor - aceste obligații. În ipoteza în care suspectul/inculpatul își manifestă de la bun început intenția de a nu se supune obligațiilor stabilite, interesul public nu va mai fi acela de a se renunța la urmărirea penală, ci de a se dispune, eventual, trimiterea în judecată. Această interpretare rezultă din consecințele prevăzute de lege în cazul în care, la expirarea termenelor stabilite, suspectul/inculpatul nu și-a respectat cu rea-credință obligațiile impuse, și anume revocarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală - art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală - și redeschiderea urmăririi penale - art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, potrivit Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, legiuitorul a reglementat modul și condițiile în care sunt executate obligațiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunțării la urmărirea penală (a se vedea art. 87 și următoarele din Legea nr. 253/2013).

40.Întreaga procedură reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală nu vizează lipsa de vinovăție, ci, dimpotrivă, vinovăția suspectului/inculpatului pentru a cărui faptă comisă nu există un interes public de urmărire.

41.De aceea, dispunerea soluției de renunțare la urmărirea penală se circumscrie unui scop determinat care constă în inexistența interesului public în urmărirea penală, scop care - în funcție de tipul infracțiunii pentru care s-au făcut cercetări, care presupune sau nu o persoană vătămată, care implică sau nu o pagubă etc. -, este realizat și prin posibilitatea dispunerii, după consultarea suspectului sau a inculpatului, a unor obligații de a face, care, odată apreciate ca fiind necesare, nu mai pot fi cenzurate sau înlăturate separat, ci numai odată cu ordonanța de renunțare la urmărirea penală, contopindu-se sinergic cu aceasta pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni. În acest fel, soluția renunțării la urmărirea penală poate fi individualizată și apreciată din perspectiva legalității și temeiniciei, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea tuturor criteriilor ce determină dispunerea sa. Prin urmare, cu prilejul verificării ordonanței prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, judecătorul de drepturi și libertăți va aprecia, în ansamblu, pe de o parte, dacă legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii de cel mult 7 ani pentru infracțiunea pentru care s-au făcut cercetări și, pe de altă parte, dacă analiza procurorului asupra inexistenței interesului public subzistă. În măsura în care unul dintre aceste două elemente nu se confirmă, în acord cu art. 318 alin. (15) lit. a) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară respinge cererea de confirmare și desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală. Cu alte cuvinte, analiza interesului public în raport cu conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a acesteia, cu modul și mijloacele de săvârșire a faptei, cu scopul urmărit, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, cu eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia, cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate și cu existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii implică și analiza necesității dispunerii ori, dimpotrivă, a nedispunerii vreuneia dintre obligațiile prevăzute la art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, deoarece acestea nu pot fi luate ca urmare a unei aprecieri discreționare a procurorului, în absența fundamentării dispunerii în baza criteriilor mai sus enumerate ce justifică interesul public. Cu alte cuvinte, odată dispusă/dispuse, obligația/obligațiile stabilită/stabilite face/fac un tot unitar cu ordonanța de renunțare la urmărirea penală, pe care o întregește/întregesc. Pentru acest motiv, cu prilejul verificării legalității ordonanței, judecătorul de drepturi și libertăți nu se poate opri la aprecierea legalității și temeiniciei sale făcând abstracție de existența ori inexistența stabilirii, în mod legal, în sarcina suspectului/inculpatului a vreunei obligații, motiv pentru care o obligație în contradicție cu legea atrage după sine ilegalitatea ordonanței și nu a obligației, întrucât, așa cum s-a arătat, instituirea sau nu a obligației justifică, alături de alte elemente, atingerea scopului renunțării la urmărirea penală. Așa fiind, obligațiile nu au o identitate proprie și fac parte din ordonanța de renunțare la urmărirea penală, care poate fi cenzurată și sub acest aspect de către judecătorul de cameră preliminară.

42.Așa fiind, dispozițiile legale criticate nu contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât acestea au fost reglementate tocmai în scopul bunei desfășurări a procesului penal în acord cu lipsa interesului public în urmărirea penală.

43.În continuare, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 23 alin. (12) din Constituție referitor la legalitatea pedepsei, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât textul criticat reglementează cu privire la dispunerea sau nu, cu prilejul pronunțării unei soluții de renunțare la urmărirea penală, a luării unor obligații, care, prin natura lor, nu constituie o pedeapsă penală în sensul prevederilor art. 53 și următoarele din Codul penal.

44.Tot astfel, nici dispozițiile art. 7 din Convenție nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acestea au în vedere norme de drept penal substanțial care prevăd infracțiuni sau pedepse penale, și nu norme procesual penale referitoare la obligațiile accesorii unor soluții de renunțare la urmărirea penală prin care se soluționează o cauză penală prin netrimitere în judecată.

45.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Judecătoria Câmpulung în Dosarul nr. 1.251/205/2017 și de Ilie Onuț în Dosarul nr. 1.765/314/2017 al Judecătoriei Suceava și constată că dispozițiile art. 318 alin. (6) și (15) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Câmpulung și Judecătoriei Suceava și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 iunie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru